O seara lunga. O seara la teatru. O seara cu un urias text de teatru rusesc, rezolvat intr-o cheie contemporana, dar care nu cade nicio clipa in derizoriu si care este scuturata de orice urma de prafuiala si iz de naftalina. La Bulandra a fost, asadar, “Azilul de noapte”, de Maxim Gorki. Am citit piesa, am ascultat spectacolul radiofonic de acum 60 de ani. Dar astazi a fost prima data cand am vazut o montare live. Un text imens precum universul, care cuprinde esenta umanitatii si splendoarea mizeriei umane. O pleiada de personaje si caractere care insumeaza si generalizeaza ideea de Om, cu tot ce are mai bun si mai rau. Un text fara poveste, in care actiunea aproape ca lipseste, in care se discuta, se dezbate, se bea, se canta si se moare. Si moartea e ceva mai mult decat banal. Peste mortile din “Azilul de noapte” se trece ca peste un pahar spart. “Ce tampit!” se aude in final cand se afla ca Actorul s-a spanzurat. Si cam asa s-ar putea rezuma atitudinea celor din acest univers fata de evenimentul numit moarte.

Contemporaneizarea antichitatii… asta a fost titlul care mi-a aparut in fata ochilor dupa spectacolul din seara asta de la Apollo111 Teatrul. “Medea’s Boys”. Un spectacol cum nu am mai vazut in Romania. Un spectacol care pentru unii poate fi cel putin incomod din mai multe puncte de vedere si pe care poate pe altii chiar i-ar scandaliza. Un spectacol care m-a incantat si m-a uns la suflet, pentru ca am vazut ca se poate si altfel si la noi. Ca exista inca speranta in arta regizorala si ca Andrei Măjeri e unul din numele care pot duce mai departe si pot chiar transforma spectacolul de teatru.

Nu mai tin minte de cand nu am trait atat de intens un spectacol de teatru. Si ma refer ca m-am identificat cu personaje, situatii, monologuri, ganduri ale personajelor. Si am trait totul pana la o stare febrila de-a dreptul.

​Sunt unele momente în viața de spectator și de critic de teatru când ți-e silă că te afli în sala de spectacol și nu știi ce să faci ca să se termine chinul mai repede. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar în România, din păcate. De fapt, până în momentul în care a dat peste noi pandemia, ajunsesem să mă feresc de la a mai merge la teatru sau operă, fiindu-mi teamă că voi avea parte de încă o experiență nefastă în legătură cu artele spectacolului românesc. Pentru că, hai să recunoaștem, anumite teatre și anumite spectacole (din ce în ce mai multe) ajunseseră să se complacă într-o mocirlă culturală de nedescris, de la care și cei mai neinițiați spectatori plecau confuzi și scârbiți. Și atunci mi-am zis: „STOP!” Trebuia să fac un pas înapoi, să iau o pauză de la a-mi mai distruge nervii și buna-dispoziție și să fac alegeri mult mai atente. Norocul meu a fost că a venit pandemia și atunci am fost forțat să stau în casă. Și acum, privind în urmă și observând și spectacolele post-pandemice, îmi dau seama că și lumea spectacolului avea teribilă nevoie de o pauză.

​Teatrul National din Bucuresti se mandreste a fi prima scena a tarii. Si, cu cele mai recente premiere ale sale umpland salile pana la refuz, se dovedeste ca este adevarat. De ce? Pentru ca repertoriul sau cuprinde atat texte consacrate din marea literatura dramatica universala si romaneasca, dar si piese noi, ale autorilor contemporani (romani si straini). In plus, numele regizorilor si al actorilor ce performeaza pe scena nationalului bucurestean reprezinta, la randul lor, garantii ale calitatii si, astfel, al succesului.

​Iata o intrebare pe care cred ca toti cei care au iesit din Sala Mare a Teatrului National „I.L. Caragiale” din Bucuresti si-au adresat-o. Bineinteles, cei care au iesit de acolo dupa o reprezentatie cu cea mai noua premiera a primei scene romanesti – „Padurea spanzuratilor”, dupa Liviu Rebreanu, in regia lui Radu Afrim.

​In ultima perioada citesc tot mai multe stiri legate de institutiile de cultura din Romania. Si nu, nu sunt stiri pozitive. Vad numai mentionari de abuzuri de putere, de coruptie la nivel managerial, de furturi, de demiteri frauduloase ale unor artisti, de angajarea suspecta a altora. Si nu pot decat sa stau, precum ganditorul de Hamangia, si sa ma-intreb „De ce?”...

​Robert Harling. Poate numele nu va spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de otel”). Deja suna cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisa de dramaturgul american si adaptata de nenumarate ori pentru marele ecran, televiziune si radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu...