​Sunt unele momente în viața de spectator și de critic de teatru când ți-e silă că te afli în sala de spectacol și nu știi ce să faci ca să se termine chinul mai repede. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar în România, din păcate. De fapt, până în momentul în care a dat peste noi pandemia, ajunsesem să mă feresc de la a mai merge la teatru sau operă, fiindu-mi teamă că voi avea parte de încă o experiență nefastă în legătură cu artele spectacolului românesc. Pentru că, hai să recunoaștem, anumite teatre și anumite spectacole (din ce în ce mai multe) ajunseseră să se complacă într-o mocirlă culturală de nedescris, de la care și cei mai neinițiați spectatori plecau confuzi și scârbiți. Și atunci mi-am zis: „STOP!” Trebuia să fac un pas înapoi, să iau o pauză de la a-mi mai distruge nervii și buna-dispoziție și să fac alegeri mult mai atente. Norocul meu a fost că a venit pandemia și atunci am fost forțat să stau în casă. Și acum, privind în urmă și observând și spectacolele post-pandemice, îmi dau seama că și lumea spectacolului avea teribilă nevoie de o pauză.

​Teatrul National din Bucuresti se mandreste a fi prima scena a tarii. Si, cu cele mai recente premiere ale sale umpland salile pana la refuz, se dovedeste ca este adevarat. De ce? Pentru ca repertoriul sau cuprinde atat texte consacrate din marea literatura dramatica universala si romaneasca, dar si piese noi, ale autorilor contemporani (romani si straini). In plus, numele regizorilor si al actorilor ce performeaza pe scena nationalului bucurestean reprezinta, la randul lor, garantii ale calitatii si, astfel, al succesului.

​Iata o intrebare pe care cred ca toti cei care au iesit din Sala Mare a Teatrului National „I.L. Caragiale” din Bucuresti si-au adresat-o. Bineinteles, cei care au iesit de acolo dupa o reprezentatie cu cea mai noua premiera a primei scene romanesti – „Padurea spanzuratilor”, dupa Liviu Rebreanu, in regia lui Radu Afrim.

​In ultima perioada citesc tot mai multe stiri legate de institutiile de cultura din Romania. Si nu, nu sunt stiri pozitive. Vad numai mentionari de abuzuri de putere, de coruptie la nivel managerial, de furturi, de demiteri frauduloase ale unor artisti, de angajarea suspecta a altora. Si nu pot decat sa stau, precum ganditorul de Hamangia, si sa ma-intreb „De ce?”...

​Robert Harling. Poate numele nu va spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de otel”). Deja suna cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisa de dramaturgul american si adaptata de nenumarate ori pentru marele ecran, televiziune si radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu...