Despre tristețea cronicarului la descoperirea unei nereușite teatrale

Încep această cronică cu un disclaimer - este prima oară când scriu un asemenea text și sper, sincer, să fie și ultima.

În București, la Teatrul Evreiesc de Stat se întâmplă de câțiva ani un eveniment important, atât din punct de vedere teatral, cât și socio-cultural - TES Fest, un festival internațional care celebrează și aduce în prim plan dramaturgia și literatura ebraică de limbă idiș. O inițiativă admirabilă a singurei instituții de teatru evreiesc din România. O instituție care se poate lăuda cu o trupă bine construită și închegată, cu un repertoriu divers, bine gândit, cu câteva titluri care au fost deja apreciate de critică și de public.

În acest context, mai ales în deschiderea unui eveniment de anvergura TES Fest, nu te-ai aștepta să urmărești decât un spectacol de cea mai înaltă clasă. Și totuși… există și excepții deloc plăcute și cu totul neașteptate. TES Fest 2024 a început în forță…negativă. Cu o premieră anunțată destul de puternic drept un spectacol care “îmbină muzica, dansul și teatrul într-o celebrare vibrantă a culturii idiș”. Departe de realitatea spectacolului acest pompos anunț care promite cu totul altceva decât s-a văzut pe scenă și în care prezența tradițiilor este una palidă și servește doar drept pretext pentru...pentru ce oare? Iată o întrebare care rămâne fără un răspuns consistent.
 
În primul rând, textul semnat de autorul israelian Daniel Galay este o înșiruire de întâmplări ce implică personaje din viața unui orășel în care există o orchestră klezmer și unde se înfruntă doi clarinetiști rivali - Yoșke și Faivl, acesta din urmă dovedindu-se a fi un escroc de mâna-ntâi. La o primă vedere, ar suna interesant, ofertant, „cărnos” din punct de vedere teatral. Asta dacă piesei nu i-ar lipsi coerența dramaturgică, intriga și, așa cum am învățat în 5 ani de teatrologie, curba dramatică. Cu alte cuvinte, totul este plat, bidimensional, tern. De fapt, timp de două ore (un interval temporal enorm pentru un asemenea spectacol) nu se întâmplă mai nimic în afara desfășurării de forțe scenografice a unui decor foarte frumos și detaliat (dar care își pierde însemnătatea și utilitatea) realizat de Ionuț Răcoreanu (bravo acestui artist ale cărui creații aș vrea să le văd în musicaluri și chiar operă) și a unei dezordini generale din care publicul nu înțelege mare lucru. Dovadă stă și exodul destul de mare al spectatorilor din timpul reprezentației, în ciuda faptului că vorbim de o premieră în deschiderea unui festival internațional. Singurele momente care încearcă să ajute cât de cât ridicarea spectacolului (din păcate, în proporție mult prea mică față de lipsa de ritm și consistență atât a textului, cât și a montării) sunt cele în care apar numeroasele personaje care alcătuiesc populația orășelului, cât și dialogurile ușor forțate, dar totuși comice dintre Primar (o bună interpretare a lui George Remeș) și Directorul casei de cultură (simpatic și echilibrat Mircea Dragoman). Totuși, chiar și acestea par a fi desprinse dintr-un episod al serialului “Las Fierbinți”, în timp ce întreaga înșiruire de evenimente pare a fi o extrem de palidă copie a unui text de Caragiale ori Alehem. Repet, o copie EXTREM de palidă și complet nereușită.

---

Îmi pare sincer rău că trebuie să aștern într-un articol asemenea cuvinte, cu atât mai mult cu cât vorbim de un teatru de prestigiu din București și din Europa, cu o trupă de actori foarte bine legată și de un regizor care are numeroase succese la activ, atât pe scena TES, cât și la Teatrul Național de Operetă și Musical “Ion Dacian”. Cât de mult admir și iubesc spectacole precum “Scripcarul pe acoperiș” (ce păcat ca a fost scos din repertoriul TES și că nu este reintrodus cât mai degrabă!!!), “Candide” (o altă reluare pe care o aștept, de data asta la operetă), “Jack. între dragoste și nebunie” sau “Secretul lui Marco Polo”. Cât de ingenios este Andrei Munteanu în toate montările amintite mai sus și cât de bine a știut să sublinieze fiecare personaj și fiecare situație. În același timp, nu îmi pot explica acest “Împărat al klezmerilor”, această deraiere, acest accident (sper eu). Probabil (de fapt, în mod sigur) dacă am da la o parte textul aproape nul al lui Daniel Galay și am pune în loc o cu totul altă piesă, cu aceeași distribuție și în același decor impresionant, ar ieși cu totul altceva. În mod clar, accidentul despre care vorbeam mai sus este însăși alegerea unei așa-zise creații dramaturgice care subliniază și scoate în evidență teoria formelor fără fond.
 
Nu aș vrea să încep să discut performanța actorilor, pe care îi cunoaștem și îi respectăm cu toții, pentru că tot ceea ce fac ei pe scenă este doar rezultatul unei montări deloc la nivelul așteptărilor a unui text care nu cred că se pretează scenei unui asemenea teatru și cu atât mai mult în deschiderea unui festival de o asemenea anvergură. Sigur că titlul însuși conține cuvântul “klezmer” și te-ai aștepta să te bucuri cu adevărat de o prezentare teatralizată a unor tradiții și obiceiuri evreiești. Însă singura încercare de a reprezenta acest aspect este cea a muzicii (majoritatea fiind, din păcate, pe bandă și nu live cu o orchestră întreagă, cu excepția a doi clarinetiști profesioniști poziționați în fața scenei). De altfel, cred că cea mai inspirată alegere regizorală a fost introducerea acestor muzicieni care încearcă să umple scena prin sunetele instrumentelor lor pe care le stăpânesc atât de bine și prin interpretările lor remarcabile. Atât Mihai Pintenaru, cât și Flaviu Ludușan reușesc să dea culoare spectacolului și tocmai de aceea sunt și cei care au primit cele mai entuziaste aplauze de la spectatorii care poate din bun simț față de efortul actorilor au rezistat cu stoicism până la final. În afară de cei doi instrumentiști, am putut să apreciez culoarea și pitorescul date de membrii orchestrei klezmer care și-au construit fiecare câte un personaj ce se distinge în acest amalgam lipsit de logică scenică și coerență dramatică. Așadar, îi aplaud pentru efortul lor pe Cristina Cîrcei, Luana Stoica, Roxana Guttman, Natalie Ester, Alina Tomi și Mihai Prejban. Felicitări merg, de asemenea, spre cei patru protagoniști - Yoșke, Esterke, Faivl și Rivke – interpretați de de Marius Călugărița, Viorica Predica, Darius Daradici și Arabela Neazi pe care îi admir pentru forța de a învăța un text mult prea stufos pe care au încercat să-l îmbrace cât au putut de bine cu talentul lor binecunoscut. În mod clar, trebuie să amintesc și restul personajelor cărora le-au dat viață aproape tot restul membrilor colectivului TES: Mihai Ciucă, Dorina Păunescu, Viorel Manole, Neculai Predica, Meda Topîrceanu (un excelent moment de dans care a însuflețit puțin un segment de spectacol aproape mort din punct de vedere scenic), Nicolae Botezatu, Mirela Nicolau, Veaceslav Grosu, Anka Levana și Andrei Miercure.
 
Reiterez ceea ce am spus la început - este prima oară și sper să fie și ultima când scriu o asemenea cronică. Mai ales în legătură cu un spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat. Și mai ales în legătură cu o montare semnată de Andrei Munteanu. Tristețea și dezamăgirea de a vedea o asemenea încercare teatrală nereușită pe scena TES depășește cu mult anxietatea pe care am simțit-o de-a lungul celor două ore petrecute în sală. Îmi doresc cu ardoare să se ia în considerare reluarea unor titluri precum “Scripcarul pe acoperiș”, “Yentl” (ce minunăție de spectacol al lui Erwin Șimșensohn), “Bună seara, domnule Wilde” (superbă montare a recent-premiatului UNITER Andrei Măjeri - în varianta originală, nu cea de concert) și, desigur, să putem să ne bucurăm pe viitor de reprezentații mai des programate ale unor titluri precum „Rude pierdute” (a cărei cronică o puteți găsi tot pe Republika Kritica), „Băiatul din Brooklyn”, „Musca spaniolă”, dar și de noi și noi spectacole care să se ridice la nivelul înalt de calitate artistică pe care Teatrul Evreiesc de Stat l-a avut dintotdeauna și pe care singur și l-a setat. Cu durere în suflet închei această unică (sper eu) cronică negativă.

---

Împăratul klezmerilor

Autor: Daniel Galay
Traducerea în limba română: Andrei Munteanu
Regia artistică: Andrei Munteanu
Decor: Ionuț Răcoreanu
Costume: Miruna Bălașa, Elena Butică
Light design: Andrei Munteanu
Sound design: Micha Mendel
 
Distribuție:
Yoșke: Marius Călugărița
Esterke: Viorica Predica
Faivl: Darius Daradici / Mircea Drîmbăreanu
Rivke: Arabela Neazi
Toboșarul: Mihai Prejban
Flautista: Luana Stoica
Violonista: Roxana Guttman
Trompetista: Cristina Cîrcei / Katia Pascariu
Trombonista: Natalie Ester
Acordeonista, Nevasta primarului: Alina Tomi
Primarul: George Remeș
Directorul casei de cultură: Mircea Dragoman / Nicolae Călugărița
Berl: Mihai Ciucă
Libe: Dorina Păunescu
Rabinul / Poștașul: Viorel Manole
Imigrantul / Dansatorul: Neculai Predica
Soția imigrantului / Dansatoarea: Monia Pricopi / Meda Topîrceanu
Marinarul / Dansatorul: Nicolae Botezatu
Hasia / Dansatoarea: Mirela Nicolau
Impresarul: Veaceslav Grosu
Mireasa / Turista / Dansatoarea: Anka Levana
Mirele / Turistul / Dansatorul / Chelnerul: Andrei Miercure

Clarinet: Mihai Pintenaru, Flaviu Ludușan