De la tradiție la modernitate în lupta pentru regăsirea de sine. „Rude pierdute” la Teatrul Evreiesc de Stat

Uneori e bine să mergi singur la un spectacol. Mai ales la unul atât de profund, de uman, de răvășitor, de delicat, de senin, de îndurerat cum e “Rude pierdute” la Teatrul Evreiesc de Stat. E bine să poți avea răgazul de a sta în tăcere, de a medita, de găsi răspunsuri la întrebări și întrebări la răspunsuri pe care le regăsești în spectacol. Pentru că “Rude pierdute” se și te întreabă - despre viață și sensul ei, despre regăsirea de sine și a celor din jur, despre dispariție și imposibilitatea de a-ți reîntregi identitatea în lipsa rădăcinilor, este despre descoperirea acestor rădăcini, este despre adaptabilitate în condiții vitrege, este despre iubire și moarte, despre părinți și copii, despre prăpastia dintre generații. Cât de vast și de cutremurător de actual este acest spectacol pe un text Nava Semel. Parcă nici nu realizezi de-a lungul celor 90 de minute cât de puternic și profund este impactul pe care îl are această poveste scenică asupra ta. Abia după ce ieși din sală și începi să îți așezi în gând și în suflet piesele acestui puzzle al destinelor înțelegi că este vorba și despre tine, despre noi, despre oricine de pe acest pământ care a pierdut pe cineva și care s-a regăsit tocmai prin aceste pierderi.

Regizoarea Mihaela Panainte a reușit să transforme piesa Navei Semel într-o desfășurare a unor acțiuni care se întrepătrund exact ca piesele puzzle-ului sus-amintit, folosindu-se din plin de scenografia ingenioasă a lui Mihai Panaitescu ce permite trecerea cu ușurință dintr-un spațiu în altul, dintr-un timp în altul. Un adevărat caleidoscop scenic în care actorii desfășoară firele destinelor personajelor ce le-au fost încredințate. Fiecare dintre acestea se decupează foarte clar din tabloul apăsător al poveștilor acestor imigranți în proaspăt-instituitul stat israelian. Avem de-a face cu un conglomerat de evrei din mai multe țări - Spania, Grecia, România. Sunt evrei iudaici, există chiar și un personaj care a trecut la creștinism doar pentru a scăpa de brațul ucigaș al naziștilor. Trupa Teatrului Evreiesc de Stat se evidențiază în continuare ca una din cele mai bune și închegate ansambluri actoricești ale orașului și chiar ale țării. Tocmai de aceea este o bucurie să văd că au ocazia de a lucra și de a construi spectacole de o asemenea profunzime și anvergură precum “Rude pierdute”. 

Astfel, Roxana Guttman, una dintre cele mai expresive, talentate și inteligente actrițe românce ale momentului, îi dă viață Anuței, evreica din Bucovina care trăiește cu obsesia regăsirii soțului ei care a părăsit-o în urmă cu 25 de ani, plecând în America. Laitmotivul personajului este chiar plecarea ei și a copiilor către țara “tuturor posibilităților”, reiterându-si dorința asta obsesivă prin care se poate face ușor o paralelă cu Cehov și cu strigătul disperat al surorilor “La Moscova, la Moscova!”. De altfel, însăși Anuța este o construcție de factură cehoviană, acea tipologie de personaj care nu se poate smulge propriilor idei fixe și a unor vise irealizabile. Roxana Guttman reușește să creioneze, așadar, cu rafinamentul său tipic, cu accente inteligente în rostirea scenică, cu sublinieri gestuale bine punctate, figura unei femei care alternează forța interioară cu fragilitatea dată de incertitudini și amintirile recurente cu părinții dispăruți (excelente apariții foarte expresive ale actorilor Mihai Ciucă și Dorina Păunescu care, în ciuda lipsei replicilor, reușesc să imprime acea atmosferă onirică, luminoasă). Mircea Dragoman este Nisan, fiul Anuței, la fel de visător și cehovian precum ea, dorind mereu mai mult, dar niciodată punând în aplicare nimic spre a-și atinge acele scopuri. Precum unchiul Vania, își imaginează continuu cum ar putea arăta viața dacă și-ar putea relua cariera de muzician, dar eșuează în a rămâne doar un muncitor zilier pavând străzile Israelului. Actorul reușește să se impună prin eleganța rostirii, prin asumarea profundă a caracterului personajului, revelând frustrările și orgoliul acestuia în relația cu tatăl care l-a abandonat, dar și gentilețea și dragostea revărsate asupra soției, fiului și pruncului nenăscut. 

Gitta, nevasta lui Nisan, singurul personaj evreu de religie creștină, este interpretat magistral de Luana Stoica, această actriță atât de versatilă, cu un control și un echilibru al deosebitei forte a expresivității scenice. Arătând rând pe rând diversele fațete ale Gittei, Luana Stoica ne prezintă chipul unei mame blânde, iubitoare, dar și pe cel ale unei soții puternice, care ar face absolut orice pentru liniștea și fericirea propriei familii. Cristina Cîrcei l întruchipează exemplar pe vecina Rebeca (Rivka în ebraică), evreica grecoaică provenită din insula Rodos, această America personală a ei, la care încă visează că o va revedea. Un rol complex, dificil, dar pe care actrița îl construiește cu atenție la detalii, dezvăluind treptat straturile și resorturile interioare ale acestei femei care încearcă să-și păstreze calea dreaptă, continuând să-și caute soțul și rudele pierdute, dar care în cele din urmă realizează crunta realitate a morții acestora într-unul din marile momente scenice de grație ale spectacolului. O izbucnire violentă, șocantă și neașteptată pe care actrița o pregătește de-a lungul întregii reprezentații și pe care o redă cu o forță incredibilă, reușind să rămână credibilă și să nu cadă într-un patetism ce ar putea fi iminent unei asemenea irumperi emoționale. Lorena Luchian completează careul feminin al spectacolului prin interpretarea sa ireproșabilă a fiicei Rebecăi, Sarika. Cel mai realist dintre personaje, puternic ancorată în realitatea nu tocmai îmbucurătoare, Sarika este cea care o trezește pe mama sa din visarea tragică, revelându-i adevărul despre tatăl ei care a fost ucis la Auschwitz (punctul comun pe care îl au aproape toți protagoniștii piesei). În același timp, Sarika reprezintă viitorul Israelului, tânăra generație care urmează să populeze noul stat și tocmai de aceea mama sa este atât de avidă în a-i găsi un soț pe măsură. Lorena Luchian izbutește să întruchipeze acest personaj ușor rebel, dar totuși foarte realist, cu o delicatețe a jocului, dar și cu asumarea tuturor acțiunilor și gândurilor Sarikăi, oferind astfel adevăr scenic unei întruchipări actoricești de excepție. 

Mircea Drîmbăreanu este unul din personajele-cheie ale spectacolului, Iankăl, tatăl demult plecat în America și care, prin apariția sa, răstoarnă situația, adaugă tensiune, dar totuși ușurează prin momentele cu accente ușor comice pe care actorul le rezolvă cu ușurință datorită umorului care îl caracterizează și lejerității cu care apelează la resursele sale de comedie. Totodată, dramatismul întregii situații familiale este redat de actor printr-o forță de netăgăduit pe care o simt spectatorii, dar pe care acesta nu o exteriorizează decât printr-o tensiune a jocului bine controlat și echilibrat. Cu toate că are un rol de mică întindere, Andrei Miercure se evidențiază în Izhar, tânărul care îi face o curte asiduă, dar discretă Sarikăi. Un actor pe care l-am remarcat încă de la debutul său pe scena Teatrului Evreiesc, Andrei Miercure realizează și aici o mică bijuterie interpretativă, prin știința și tehnica de a se face remarcat în ciuda lipsei unui arc dramatic dezvoltat. Nu în ultimul rând, Mihai Prejban încântă, ca de obicei, prin energia sa debordantă, prin talentul de reda cu mult umor și cu rafinament figura ridicolă a lui Avram, negustorul care visează la mâna Sarikăi și, astfel, rivalul lui Izhar. Toate momentele sale iscă hohote de râs, cu toate că actorul reușește să transmită și acea fărâmă de umanitate și dramatism pe care Avram le păstrează în suflet și pe care le va manifesta printr-un atac rușinos al Sarikăi într-un moment de disperată beție.

Iată, așadar, tabloul unui spectacol memorabil care, din păcate, primește mult prea puțină atenție și mult prea puține reprezentații. O reprezentație care pe data de 26 aprilie a fost programată pentru a marca Ziua Israelului, un eveniment care cred că ar fi trebuit să fie mai bine subliniat, nu doar datorită importanței momentului în sine, dar și pentru că “Rude pierdute” pune în discuție probleme atât de acut de actuale în ceea ce privește situația socială și politică cu care ne confruntăm astăzi. În plus, este un spectacol ce vorbește despre noi toți, indiferent de religie sau naționalitate, care aduce în prim-plan o dezbatere morală legată de rădăcinile noastre, de legătura cu trecutul, de importanța tradițiilor și a păstrării lor, dar și despre lupta și diferențele dintre generații, despre valorile fiecăreia dintre acestea și despre necesitatea de a nu întrerupe relația cu cei de dinaintea noastră, în special cu părinții (indiferent de alegerile și păcatele lor). Așadar, “Rude pierdute” - unul din acele spectacole rare în care un ansamblu excepțional de actori fac echipă cu un regizor și un scenograf inventivi și ingenioși, transformând un text nu foarte elaborat și ofertant într-o reprezentație scenică exemplară.

---

Rude pierdute

Co-producție cu Teatrul de Artă Deva

Autor: Nava Semel
Traducerea în limba română: Gabriela Myers
Dramatizare: Eugen Cojocaru
Regia: Mihaela Panainte
Scenografia: Mihai Panaitescu
Light design: Lucian Moga
Sound design: Romeo Ioan

Anuța: Roxana Guttman
Iankel: Mircea Drîmbăreanu
Gitta: Luana Stoica
Nisan: Mircea Dragoman
Rebeca, Rivka: Cristina Cîrcei
Sarika: Lorena Luchian
Izhar: Andrei Miercure
Avram: Mihai Prejban
Avihai: David Mihai Enache
Fetița: Antonia Maria Dragoman
Părinții: Dorina Păunescu și Mihai Ciucă
Voce radio: Nicolae Călugărița

Credit foto: Oana Monica Nae