O seara lunga. O seara la teatru. O seara cu un urias text de teatru rusesc, rezolvat intr-o cheie contemporana, dar care nu cade nicio clipa in derizoriu si care este scuturata de orice urma de prafuiala si iz de naftalina. La Bulandra a fost, asadar, “Azilul de noapte”, de Maxim Gorki. Am citit piesa, am ascultat spectacolul radiofonic de acum 60 de ani. Dar astazi a fost prima data cand am vazut o montare live. Un text imens precum universul, care cuprinde esenta umanitatii si splendoarea mizeriei umane. O pleiada de personaje si caractere care insumeaza si generalizeaza ideea de Om, cu tot ce are mai bun si mai rau. Un text fara poveste, in care actiunea aproape ca lipseste, in care se discuta, se dezbate, se bea, se canta si se moare. Si moartea e ceva mai mult decat banal. Peste mortile din “Azilul de noapte” se trece ca peste un pahar spart. “Ce tampit!” se aude in final cand se afla ca Actorul s-a spanzurat. Si cam asa s-ar putea rezuma atitudinea celor din acest univers fata de evenimentul numit moarte.

Contemporaneizarea antichitatii… asta a fost titlul care mi-a aparut in fata ochilor dupa spectacolul din seara asta de la Apollo111 Teatrul. “Medea’s Boys”. Un spectacol cum nu am mai vazut in Romania. Un spectacol care pentru unii poate fi cel putin incomod din mai multe puncte de vedere si pe care poate pe altii chiar i-ar scandaliza. Un spectacol care m-a incantat si m-a uns la suflet, pentru ca am vazut ca se poate si altfel si la noi. Ca exista inca speranta in arta regizorala si ca Andrei Măjeri e unul din numele care pot duce mai departe si pot chiar transforma spectacolul de teatru.

Nu mai tin minte de cand nu am trait atat de intens un spectacol de teatru. Si ma refer ca m-am identificat cu personaje, situatii, monologuri, ganduri ale personajelor. Si am trait totul pana la o stare febrila de-a dreptul.