„Hedda Gabler” – între clasic și contemporan. Între controversă și realitatea artistică

De ce Hedda Gabler a lui Thomas Ostermeier?Asta se poate întreba orice spectator și orice critic de teatru? Ce relevanță mai are un asemenea text într-o societate încă patriarhală în care, chiar dacă feminismul nu a ajuns la nivelul dorit și chiar dacă femeia încă este privită “de sus”, situația ei nu mai seamănă deloc cu cea de la 1890 când Ibsen a dat posterității acest text? Mai șochează acum așa cum a șocat atunci?

Da și nu. Poate da, poate nu. Nu mai surprinde pe nimeni dorința Heddei de a evada dintr-un cerc strâns în care personalitatea îi este sufocată de indiferența masculină, în care plictisul față propriile-i calități fizice superficiale după care este “judecată” de bărbați ca un trofeu carnal atinge cote maxime. Dar șochează, într-adevăr, metodele prin care doamna Tesman alege să se smulgă din această societate care nu o lasă să se afirme. Controlul total asupra unui om pe care simte nevoia să îl exercite “măcar o dată în viață” (așa cum singură spune) printr-o manipulare grosolană poate da impresia că avem în față un monstru cu chip de om. O harpie desprinsă parcă din mitologie, o Erinie modernă ahtiată după un soi de răzbunare mai mult sau mai puțin fondată. În mod clar, Hedda nu este sub nicio formă un personaj care să stârnească admirația spectatorilor sau cu care aceștia ar putea empatiza, așa cum ar fi în cazul Norei din piesa cu același titlu sau în cazul Ellidei Wangel din “Femeia mării”. Fiica generalul Gabler este periculoasă, este ambițioasă, este mânată de un instinct masculin care pune stăpânire pe ea și o transformă dintr-o posibilă soție ascultătoare într-o persoană lipsită de scrupule care s-ar deda la orice acțiune atâta timp cât are siguranța că va putea să-i “modeleze” pe bărbații din jurul ei așa cum își dorește. Ceea ce nu ia în considerare este faptul că nu oricine se poate lăsa manipulat, ceea ce de altfel se și întâmplă. În cele din urmă, Hedda nu este altceva decât o victima a unei conjuncturi sociale, a unui univers patriarhal care nu face altceva decât să sufoce orice avânt spiritual și intelectual al femeilor (chiar dacă personajul Theei Elvstedt pare a contrazice acest aspect, ea fiind asistenta lui Eilert Løvborg în demersul său academic).

Ei bine, de ce “Hedda Gabler” acum, la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București? De ce o aducere în contemporan a unui subiect aparent vetust? Și, mai ales, de ce an ales Ostermeier acest titlu, acest spectacol, această reluare a montării sale din 2005 de la Schaubühne Berlin? Încep cu răspunsul la ultima întrebare. El însuși afirma într-un interviu necesitatea acestei expresii scenice a piesei lui Ibsen în România de azi, invocând același motiv care l-a determinat să conceapă varianta originală cu 19 ani în urmă în Germania - existența acestui climat contemporan in care aspectul economic este pus mereu pe primul loc și care, în timp, distruge orice cămin aparent armonios, orice încercare de a pune bazele sănătoase ale unei familii. Adaugă regizorul la acest argument și existența unei noi clase - cea a noilor îmbogățiți pe care spune tot el că a observat-o și în România, în plimbările sale prin București. Și tocmai despre această nouă clasă socială își dorește să vorbească prin montarea pe care acum o putem urmări pe scena sălii “Ion Caramitru” a TNB. Au tot existat discuții legate de motivația și necesitatea aducerii la București, a reciclării unui spectacol atât de vechi care deja a fost văzut la Berlin, a unui “remake” (cât de nepotrivit acest termen în relație cu un spectacol de teatru!). Și eu vin cu următorul argument - în primul rând, un spectacol nu este pus în scenă pentru criticii de teatru care poate au avut sau nu plăcerea de a călători și de a vedea montări din lumea întreagă. Nu! Un spectacol este dedicat în mod exclusiv publicului larg. Spectatorilor care poate nu au nici posibilitatea nici dorința de a merge în altă țară doar pentru a vedea teatru, operă sau orice altă de reprezentație scenică. În plus, chiar și dacă s-ar dori, montarea de față nu se mai află în repertoriul de la Schaubühne de ceva timp. Iar ideea că ar putea fi scos pe un DVD spre a fi vizionat de oricine dorește este, desigur, lăudabilă, dar știm cu toții ca o vizionare pe ecran (fie el și unul gigantic precum cel de cinema) nu se compară cu o reprezentație “pe viu” în sala de teatru. Așadar, de ce nu ar fi frumos ca și publicul român actual, să se bucure de o punere in scenă precum este aceasta, a “Heddei Gabler” a lui Ostermeier care, într-adevăr, poate nu face parte dintre capodoperele marelui regizor german, dar cu siguranță este de interes pentru orice iubitor de teatru (fie el critic de specialitate sau nu). Cred ca aici trebuie să subliniez și un alt aspect - prea des uităm noi, cronicarii teatrali, că spectacolele nu ne sunt dedicate și că trebuie mereu să păstrăm în gând ideea că părerea publicului contează. Iată de ce poate că nici cronicile mult prea elaborate și prea teoretizate nu mai sunt citite de spectatorul obișnuit care pur și simplu vrea să meargă în sală, să se bucure (sau nu) de reprezentație, dar care și-ar dori să aibă și un ghid de încredere în a face alegeri, fără a fi totuși nevoit să aibă o pregătire profundă prealabilă citirii unei cronici de specialitate. Să reintrăm puțin și în rândul marelui public și să încercăm o îmbinare a unei priviri analitice de teatrologie cu un stil de observație și de scriere mai aproape de sufletul spectatorilor. E doar o părere!
 
Revenind la Hedda lui Ostermeier, îndrăznesc să afirm ca este un spectacol cu care am rezonat întru totul. Sigur, recunosc și că sunt un fan înfocat al teatrului lui Ibsen, pe care îl consider unul dintre cei mai importanți și întotdeauna relevanți dramaturgi universali. Chiar dinaintea facultății, citind piesele sale, dar și urmărind diverse montări (atât teatrale, cât și cinematografice) am fost fascinat de universul acesta atât de complex și atât de marcat de personajele feminine și de destinele lor. Așadar, ca și în cazul premierei cu “Nora” în regia semnată de Chris Simion-Mercurian, și de data asta am fost mai mult decât entuziasmat de intrarea unui titlu precum “Hedda Gabler” în repertoriul Naționalului bucureștean. Trebuie să subliniez faptul ca, din punctul meu de vedere, Hedda este un personaj cu mult mai interesant, mai complex, mai profund decât Nora. Așteptările, deci, față de o montare a acestui titlu sunt cu mult mai mari din partea-mi. Totuși, cunoscând deja stilul regizorului, nu am fost deloc mirat atunci când am realizat că mă aflu în fața unui spectacol extrem de german. O atmosferă rece, calmă, calculată, fără efuziuni sentimentale inutile, fără isterii și urlete nesusținute. O obiectivitate a regizorului față de personaje și subiect care, pentru mine, a fost mai mult decât binevenită. Pentru simplul fapt că mi-a acordat libertatea de a trece povestea prin propriul filtru, prin propria conștiință. Simplitatea deconcertantă cu care Ostermeier a abordat intriga apăsătoare a piesei ibseniene a creat o stare de tensiune cu mult mai puternică decât ar fi putut fi atinsă de o eventuală complicare regizorală. În plus, toate ieșirile din sobrietatea și înnegurarea tipice teatrului lui Ibsen, toate momentele comice, ușor caricaturale, au reușit să mă ducă spre catharsisul dorit de autor (și, cred eu, și de regizor). 

Distribuția a ajutat, desigur, la această construcție scenică elaborată în simplitatea ei. Hedda Ralucăi Aprodu s-a revelat drept o figură feminină aflată undeva la întâlnirea dintre o Lady Macbeth o Nora si un personaj cehovian - cruzimea, feminitatea și plictisul care o caracterizează pe fiica generalului Gabler au fost excelent punctate și subliniate de jocul atât de complex, de transformările fine și de profundă intensitate a trăirilor pe care actrița le-a demonstrat. De la oboseala și dezgustul față de personalitatea agasantă a lui Tesman la vioiciunea îngrijorătoare cu care trage cu pistolul, distrugând vazele cu flori (singura formă de viață din acel univers rece creat de scenografia lui Jan Paplelbaum), trecând prin fragilitatea pe care o descoperim în momentul încercării de viol a judecătorului Brack și până la triumful rapid demolat al punctului în care află de moartea lui Løvborg, finalizat cu actul eliberator al sinuciderii, Raluca Aprodu conduce publicul prin acest labirint când întunecat, când luminos al caracterului Heddei. Și o face cu atâta grație, cu atâta pasiune și forță interioară încât nici nu realizezi când începi să o admiri și să o aperi tu însuți pe această femeie care altfel ar putea fi cel mai antipatic personaj din întreaga literatură dramatică ibseniană. Întregul joc cu pistoalele pe care Ibsen îl menționează de-a lungul piesei sale este acum parcă și mai vizibil în abordarea Ralucăi Aprodu față de aceste obiecte, față de relația lor cu ele. Abia acum am înțeles cu adevărat de ce piesa poartă titlul Hedda Gabler și nu Hedda Tesman – abia datorită jocului acestei actrițe fantastice am putut pătrunde sensul ideii că Hedda rămâne mereu fiica generalului Gabler și nu soția profesorului Tesman. Cineva menționa că trăim într-o epocă a actrițelor și, urmărind-o pe Raluca Aprodu în această creație actoricească (și nu numai aici), nu pot decât să fiu de acord că ea este una dintre reprezentantele care fac posibile această afirmație.

În completarea sa, dar și în opoziția ei, în același timp, este Marius Manole, căruia i-a fost încredințat rolul Judecătorului Brack, în care actorul reușește o performanță rară, transformând personajul într-una din cele mai interesante și complexe construcții de caracter și personalitate pe care le-am admirat pe scena unui teatru. Cu toate că nu cred că există spectator care să nu admire cariera și abilitățile actoricești ale lui Marius Manole, cred că datorită lui Thomas Ostermeier, Marius Manole și-a depășit (încă o dată!) propriile limite. Și a făcut-o într-un fel care îl plasează printre marile figuri ale teatrului european actual (l-aș pune cu ușurință alături de însuși Lars Eidinger, actorul lui Ostermeier din “Richard al III-lea”). Demult nu cred că am mai urmărit o asemenea transformare actoricească și de asumare a fiecărui gând, gest și acțiune a personajului. Cu toate că acest caracter josnic și întunecat al lui Brack nu are nimic în comun cu personalitatea actorului, acesta din urmă și-a lăsat în urmă propria existența și i-a permis personajului să-l locuiască timp de două ore. Atât de rafinat și aproape imperceptibil face trecerea de la acea prezență timidă și reținută din începutul spectacolului spre atitudinea dominatoare, amenințătoare din final (cu un strop de vulnerabilitate în scena beției), încât nici nu realizezi că ai în față același om. De parcă două persoane diferite cu fața aceleiași trec rând pe rând prin casa și viața Heddei și pun stăpânire pe ea, pe voința ei, pe destinul ei. Tulburător este momentul de dinaintea sinuciderii Heddei, când Brack este văzut în spatele pereților de sticlă triumfător asupra femeii pe care crede că a învins-o, dar și mai înfricoșător este tot acel parcurs scenic de după moartea ei, când judecătorul se plimbă impasibil prin imensa sufragerie rece, bănuind (sau poate nu?) gestul radical al ei. O creație antologică a lui Marius Manole ce ar trebui studiată în cele mai mici amănunte de creatorii de teatru, dar și de cei care își doresc un traseu în acest meșteșug al artei scenice.

Vorbeam mai devreme de o epocă a actrițelor. Adaug acum la acest fenomen și figura Crinei Semciuc, o prezență scenică pe cât de fragilă și delicată, pe atât de convingătoare și plină de patos bine controlat în rolul doamnei Thea Elvstedt. Un personaj pe care regizorul l-a dorit ca un contrast al Heddei, o apariție complet feminină, diafană și totodată marcată de un entuziasm adolescentin față de obiectul adorației sale - Eilert Løvborg. Pasiunea pe care doamna Elvstedt o face pentru acest bărbat se traduce prin efuziunile romantice, aproape isterice, pe care actrița știe să le țină în echilibru, nelăsându-se pradă unui joc patetic ori exagerat. Frumusețea fizică a actriței este completată și dublată de expresivitatea și profunzimea cu care abordează acest rol deloc ușor de ținut în frâu. O interpretă a Theei ar putea oricând să cadă în derizoriu și ridicol, dar Crina Semciuc nu derapează nicio clipă de la traseul bine definit pe care regizorul, dar pe care și ea însăși l-au definit. Teama față de Hedda, izbucnirile lăuntrice din momentele când vorbește despre sau îl vede pe Løvborg, fericirea cu care realizează ca munca de-o viață a acestuia poate fi salvată datorită ei însăși - toate aceste aspecte importante din parcursul dramatic al doamnei Elvstedt sunt punctate elegant și, totuși, foarte vizibil de Crina Semciuc, care încă o dată dovedește că este una dintre remarcabilele reprezentante ale acestui curent, fenomen, moment al triumfului actrițelor în teatrul românesc.

Jørgen Tesman, naivul, idealistul, ușor debilul soț al Heddei este întruchipat de Richard Bovnoczki. Un actor cu o apariție și un caracter nobil, pe alocuri chiar regal, reușește să se metamorfozeze în spectacolul lui Thomas Ostermeier într-o prezență ridicolă, un bărbat slab, aproape cu gesturi, voce și mișcări fie el feminine, fie copilărești. Tesman al său este un copil mare, un entuziast al științei care consideră că deține cea mai frumoasă jucărie din lume - soția sa - căreia îi poate oferi tot ceea ce ea-și dorește doar prin accederea la o poziție academică posibilă care ar putea să îi dea acces și la o situație financiară avantajoasă. Caracterul copilăros iese la iveală când află ca există riscul ca Løvborg să-i ia locul în cadrul universității, actorul subliniind această lovitură pe care o suferă personajul prin privirile temătoare, prin glasul plângăcios ca al unui copil căruia i-a fost furată cea mai de preț comoară. Singurul moment în care se alătură “corului” personajelor în atitudinea față de Hedda este replica finală când, în mod ironic, afirmă râzând “S-a împușcat”, căruia îi răspunde sarcastic Brack cu “Așa ceva nu se face!”, parafrazând-o chiar pe soția lui Tesman (monstruos de strălucit moment de final!). În contrast cu orice alt rol în care l-am urmărit până acum, Richard Bovnoczki demonstrează că face parte din tagma actorilor care pot îmbrăca haina oricărui personaj cu la fel de multă ușurință și plăcere a jocului. Devine și el, astfel, o piesă importantă și remarcabilă în acest spectacol al metamorfozelor umane care este “Hedda Gabler” în viziunea lui Thomas Ostermeier. Un spectacol care, în ciuda simplității, devine complex tocmai datorită sinuozităților și modificărilor comportamentale ale personajelor sale.

Un al treilea personaj feminin al piesei și spectacolului este Juliane Tesman (tanti Jule, cum îi spun soții Tesman). Ana Ciontea preia și construiește acest rol pe cât de scurt, pe atât de important în economia textului, căci datorită ei publicul face cunoștință încă de la început cu caracterul dificil al Heddei, mereu plictisită și enervată de prezența cicălitoare și ridicolă a mătușii soțului ei. Actrița țese din ușor patetic, din gesturile stângace, din postura lipsită de aplomb și hotărâre figura unei femei lipsite de personalitate, tipologie a fetei bătrâne mereu dornice să ajute chiar dacă nu realizează ca este intruzivă, și trăgând concluzii din „ce spune lumea”. Prin toate aceste atribute, Ana Ciontea ajută la crearea unuia dintre momentele ușor comice, ironice mai degrabă (cel al șăpcăliei argintii), care trasează în același timp liniile personajului principal în relația sa cu cei din jurul său. Iată de ce interpretarea Anei Ciontea iese în evidență, în ciuda lipsei de întindere a rolului său.

Cel de-al șaselea personaj, bărbatul despre care se vorbește mai bine de un sfert din spectacol, Eilert Løvborg, este ultimul care apare în scenă, dar impactul pe care îl dă prezența lui Alexandru Potocean este indiscutabilă. Unul din actorii de bază ai Naționalului bucureștean, creează și de data asta un personaj fascinant, când atractiv prin intelectul său pe care încearcă să îl impună celorlalți, când antipatic prin lipsa de tărie de caracter în fața Heddei și prin indiferența violentă cu care o tratează pe Thea Elvstedt. De-a lungul celor două ore Alexandru Potocean își susține cu forță personajul, conducându-l prin labirintul emoțional în care îl aruncă infamia Heddei cea dornică de control, dar îi și permite vulnerabilitatea veșnicului îndrăgostit care, însă, își sfidează obiectul pasiunii (subliniez aici momentul în care Løvborg mimează sarcastic gestul împușcării în tâmplă, prelingându-se artistic pe peretele de sticlă al casei Tesmanilor). Demnitatea personajului se susține chiar până la ultima sa apariție și ieșire din scenă, actorul reușind să mențină simpatia publicului față de curajosul damnat până în momentul final.

---

Tot acest mecanism actoricesc și dramaturgic își desfășoară existența într-un cadru scenografic, aproape arhitectonic, realizat cu măiestrie de Jan Pappelbaum. Indiscutabil, spațiul scenic, decorul este cel care atrage încă de la început privirile spectatorilor și admirația lor. În acord cu ideile regizorale, scenografia se supune aceleiași simplități care reușește să umple scena Naționalului. Acea sufragerie imensă care denotă atât nivelul financiar pe care Jørgen dorește să îl atingă, dar și răceala atmosferei din casă Tesmanilor. Rotirea obsedantă dintre scene și acte a acestei sufragerii turnante pe pereții căreia se proiectează din când în când imagini ale Heddei (excelentă realizare video a lui Sébastien Dupouey), fie la volan, fie într-un crâng, mereu fugind de propria viață, de propriile apăsări și plictiseli, creează o imagine puternică de cerc vicios în care sunt închise destinele tuturor celor implicați în această poveste complicată. Sistemul de oglinzi de deasupra cadrului scenografic oferă nu doar o perspectivă de aproape 360º a casei, dar devine în cele din urmă și reflectarea spectatorilor înșiși, de parcă Ostermeier ne forțează să înțelegem că ceea ce are loc pe scenă nu este altceva decât propria oglindire a vieților fiecăruia din noi în aceste timpuri tulburi, în care fiecare aleargă după o împlinire financiară pe care să o împletească cu una spirituală. Ce alt semn de mare valabilitate contemporană a textului ibsenian mai poate să sublinieze această montare atât de actuală, atât de aplicată oricărei țări, oricărui public? În plus, costumele realizate de Ruxandra Bușneag subliniază încă o dată apartenența personajelor la lumea de azi, de aici, de acum. Până și existența laptopului pe care Løvborg și-a creat opera și pe care Hedda îl distruge într-un moment de isterie triumfală vine în sprijinul contemporaneității și actualizării subiectului (în ciuda inadvertențelor de logică în ceea ce privește notițele păstrate de Thea sub formă de post-it-uri și nu pe un hard drive - un aspect mult prea insignifiant pentru a dărâma o construcție atât de trainică precum acest spectacol-mașinărie a lui Ostermeier) – cu toate că toată atmosfera rece și calculată devine atât de apăsătoare încât realizezi că, de fapt, regizorul a păstrat adevăratele intenții originale ale lui Ibsen.

Desigur, poate nu vorbim de una din capodoperele regizorale ale sale, cum ar fi fost “Nora” sau “Richard al 3-lea” care i-au făcut pe mulți să îl aclame pe Thomas Ostermeier drept un “enfant terrible” al teatrului european și mondial. Dar “Hedda Gabler” de la Teatrul Național din București este un spectacol însemnat - simplul fapt că se discută atât de mult, asiduu și aplicat, că există controverse, chiar “certuri” între spectatori, subliniază importanța sa. O importanță nu doar pentru publicul român care are ocazia să vadă la el acasă o creație a unuia din mari regizori ai lumii, dar și pentru actorii care au avut și au șansa să lucreze cu el, să învețe noi taine ale meseriei lor pe care să le aplice și de acum înainte. De ce nu, pentru ei lucrul la spectacol poate fi considerat un laborator ale cărui rezultate vor fi cu siguranță vizibile în viitorul apropiat astfel încât și spectatorii români se vor putea bucura de acestea (de rezultate). Să nu judecăm atât de aspru nici spectacolul în sine, dar nici discuțiile iscate. Până la urmă să ne amintim că arta e subiectivă, că e un domeniu foarte delicat - aproape la fel ca religia - și că nu există vreun răspuns corect sau greșit, vreo abordare strâmbă sau dreaptă. Important e să putem fi mai generoși cu cei ce au alte păreri decât ale noastre, mai puțin tranșanți și să învățăm să ascultăm (ori să citim) fără să ne inflamăm inutil. Și să nu uităm că teatrul este dedicat întâi publicului, fără de care nu ar putea exista, și abia apoi criticilor (de care, să fim sinceri, se pot lipsi și actorii, și regizorii, și spectatorii).

---

Hedda Gabler
de Henrik Ibsen

Traducere: Ozana Oancea

Regie: Thomas Ostermeier

Regizor asociat: Christoph Schletz

Decor: Jan Pappelbaum

Costume: Ruxandra Bușneag

Muzica: Malte Beckenbach

Video: Sébastien Dupouey

Lighting design: Erich Schneider, Carsten Sander

Asistent regie: Corina Mihaela Predescu

Producător delegat: Mădălina Ciupitu

Asistent producție: Nikita Dembinski

Regia tehnică: Silviu Negulete, Vlad Isăilă

Distribuție:

Jørgen Tesman, profesor de istoria culturii: Richard Bovnoczki
Doamna Hedda Tesman, soția lui: Raluca Aprodu
Domnișoara Juliane Tesman, mătușa lui: Ana Ciontea
Doamna Elvstedt: Crina Semciuc
Judecătorul Brack: Marius Manole
Eilert Løvborg: Alexandru Potocean

---

Foto: Florin Ghioca