Ultimul spectacol înainte de Paște a fost o călătorie în pe cât de complicată, pe atât de frumoasa lume a familiei. O casă deschisă, la Teatrul Odeon, un text ingenios, plin de răsturnări de situație, de schimbări de personaje și tipologii - toate într-un singur spațiu care nu se transformă din punct de vedere fizic, ci meta-fizic. Ce este, până la urmă, o casă? Un cămin? Acel loc clar delimitat în spațiu, imobil, dar care totuși ia forma locuitorilor săi. Poate fi întunecat, tern, posomorât, împrumutând tensiunile dintre membrii unei familii disfuncționale. Sau poate primi un licăr de căldură și luminozitate preluat de la niște persoane străine, care nu au construit fizic acel spațiu, dar care au reușit să îl reconfigureze din punct de vedere spiritual. De fapt, cred că fiecare din noi este sau ar trebui să fie această “casă deschisă”, să fim capabili de empatie, de a ieși de sub vălul înnegurat și să ne lăsăm luminați de frumusețea celor din jur. Simbolicul cățel (această figură atât de prezentă în mai toate picturile renascentiste și baroce reprezentând loialitatea și uniunea familială) care fuge în prima parte, dar revine în final subliniază nevoia de dragoste și căldură care lipsește familiei inițiale care ocupă casa și care este adusă de personajele ușor stranii, însă pline de voie și intenții bune. Regia Teodorei Petre reușește să descurce ițele acestui text cu ecouri ionesciene și beckettiene, punându-i în valoare pe fiecare dintre actori și, totodată, făcându-și simțită propria prezență. Aceasta este, de altfel, o caracteristică pe care o admir la orice regizor - știința și arta de a se face cunoscut, fără însă a eclipsa performanța interpreților. Se observă, totodată, colaborarea fructuoasă dintre Teodora Petre și Ioana Pashca, creatoarea unei scenografii extrem de detaliate și grăitoare - care pune în prim plan casa, transformând-o în personaj principal, - dar și a light design-ului ce contribuie la decuperea spațiului, oferind în final și una din cheile spectacolului, evidențiind prezența în absență a cățelușei care fuge și care, în cele din urmă se întoarce, dar pe care publicul doar o aude. În plus, din punct de vedere al decorului, am apreciat în mod deosebit crearea a trei planuri de profunzime ale casei-personaj - prosceniumul (unde se desfășoară aproape toate acțiunile principale), planul al doilea (de trecere, plecare și venire a personajelor) și cel din fundal, revelat în final ca fiind o superbă grădină (parafrazând cumva un Eden pe care familia din prima parte refuză să îl vadă, trăgând draperiile și pe care personajele din partea a doua îl descoperă cu bucuria primilor oameni din vechime). Nu în ultimul rând, superba muzică originală a lui Cezar Antal (un maestru nu doar al artei actoriei, ci și al celei a sunetelor) punctează momentele principale ale desfășurării acțiunii, imprimând și un sentiment de plutire, de prezență a divinului ca “deus ex-machina”, ca mânuitor al destinelor celor care intră și ies din casă deschisă, acest organism viu, pulsând de viață, imuabil, nepăsător la trecerea timpului și al indivizilor. O casă deschisă este un spectacol atât de frumos, de rafinat, precum o prăjitură imensă cu mai multe straturi pe care le descoperi mâncând (sau, în acest caz, observând). Rar mi se întâmplă să ies de la teatru cu un sentiment de împlinire, de liniște și calm așa cum am pățit de această dată. Și sunt convins că asta s-a petrecut nu doar datorită textului foarte bine scris și construit al lui Will Eno, dar și datorită actorilor pe care Teodora Petre și i-a ales și distribuit cum nu se poate mai potrivit (semn că este acel tip de regizoare care își cunoaște îndeaproape interpreții și știe să-i pună în valoare, chiar scoțându-i din zona de confort, oferindu-le “contre emploi-uri”). Adrian Titieni este excelent în rolul tatălui abuziv psihologic, scoțând la iveală cu ironie fină tipologia obișnuită a bărbatului care știe că este stăpânul casei și își exercită puterea asupra întregii familiei, reușind să își ascundă adevăratele sentimente duioase în spatele unei măști dure și sarcastice. În partea a doua a spectacolului, actorul schimbă registrul și în scurta apariție creionează foarte precis personajul aflat la un pol complet opus de Tată. Elvira Deatcu este fermecătoare și fascinantă în rolul Mamei, această femeie aparent fragilă, dar care, de fapt, ascunde o forță interioară extraordinară în spatele unei aparente supuse și umile. Actrița scoate la iveală cu delicatețea-i și talentu-i obișnuite drama soției supuse unui tratament nedrept, subliniind prin intonația replicilor, prin pauzele și privirile cu subînțeles tulburarea interioară și controlul asupra reacțiilor față de Tată. Cu totul și cu totul diferit este al doilea ei personaj ce ia locul mamei, revelându-se un personaj plin de vervă, Elvira Deatcu rezolvând cu umor fin și nerv această apariție ravisantă și încântătoare. Fiica familiei din prima parte este Ioana Bugarin, care izbutește să-și construiască un personaj dramatic ale cărei traume din copilărie ies la suprafață treptat, actrița construindu-și gradat personajul. La fel ca și ceilalți parteneri de scenă, transformarea din partea a doua este completă și surprinzătoare, Ioana Bugarin preluând rolul agentei imobiliare, întruchipând tipologia superficială a funcționarei fără prea multă profunzime intelectuală, dar cu suflet bun. Unchiul familiei este Ioan Batinaș, un actor cu multiple resurse interpretative pe care și le scoate la suprafață în acest rol de compoziție în care întruchipează un bărbat de vârsta mijlocie cu ușoare probleme de comunicare și relaționare cu cei din jur, dar cu un suflet generos și mereu gata să sară în ajutorul oricui. Transformarea din partea a doua este pe cât de neașteptată, pe atât de bine realizată, căci actorul îmbracă haina unui personaj diametral opus, un bărbat bogat, cu un foarte limitat orizont cultural, dar plin de orgoliu masculin, cu niciun fel de dificultăți în a-și exprima opiniile superficiale. Nu în ultimul rând, unul dintre cei mai interesanți și complecși actori tineri ai Odeon-ului, Eduard Trifa, este Fiul familiei din prima parte, un băiat cu nenumărate frustrări față de proprii părinți, cu o furie pe care încearcă să și-o stăpânească cu greu. Cât despre cel de-al doilea rol din spectacol, Eduard Trifa reușește să-l delimiteze temeinic de cel din prima parte, oferind o perspectivă diferită asupra tinereții masculine, de data asta una lipsită de griji, de profunzime psihologică, înlocuită de o atitudine zeflemitoare tipică vârstei și nivelului social al personajului. Chiar dacă poate, la prima vedere, un titlu precum “O casă deschisă” sau un nume precum Will Eno nu vă atrage atât de mult, vă recomand să nu ocoliți un spectacol al Teatrului Odeon care are toate ingredientele necesare spre a vă face să plecați din sala de teatru atât meditativi, cât și cu o stare de bine și de preaplin sufletesc datorită unor performanțe actoricești deosebite și a unui tandem regizor-scenograf care reușește să surprindă și să inoveze. O casă deschisă de Will Eno, regia și traducerea Teodora Petre Scenografia și light design: Ioana Pashca Muzica: Cezar Antal Distribuția: Tatăl: Adrian Titieni Mama: Elvira Deatcu Fiica: Ioana Bugarin Fiul: Eduard Trifa / Niko Becker Unchiul: Ioan Batinaș Credit foto: Bogdan Catargiu
0 Comments
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |