 Nu ai cum sa nu iubesti capodopera absoluta si suprema a lui Verdi si a operei, in general - “La Traviata”! Nu ai cum sa nu fii fermecat de la primele acorduri atat de delicate de povestea atat de emotionanta spusa prin muzica a Violettei Valery, varianta italiana a Margueritei Gautier (sau, pe numele sau real, Marie Duplessis). Ascultand si reascultand Traviata am remarcat atatea si atatea subtilitati in partitura, prin care Verdi a vrut si a reusit sa surprinda si sa sublinieze trairile frumoase, triste, de bucurie, dramatice prin care trec personajele sale. In plus, comparand aceasta opera cu toate celalalte ale lui, imi e foarte greu sa gasesc asemanari sonore sau de structura dramaturgica intre ele. Dupa umila mea parere, consider ca “La Traviata” e absolut unica, atat in panoplia componistica verdiana, cat si in cea generala, a istoriei operei. Iar in aceasta seara, la Opera Națională București, am asistat la o reprezentatie plina de emotie a acestei capodopere.
0 Comments
 Si a fost “Aida” de Verdi la Opera Națională București. Una din cele mai impresionante, monumentale si dramatice opere din creatia verdiana. O muzica ce imbina maiestuozitate procesiunilor de tip grand opera cu ansambluri de mare forta emotionala, dar si cu momente solistice sau duete/tertete mult mai intime. O opera dificila din punct de vedere muzical si vocal, in special pentru cele 4 personaje principale. Ariile Aidei, celebra “Celeste Aida” a lui Radames, uriasa scena a judecatii sustinuta de Amneris si dramaticul duet dintre Aida si tatal ei, Amonasro, toate acestea sunt pietre de incercare de netagaduit pentru interpreti. De asemenea, fiind printre ultimele compozitii ale maestrului italian, se simte deja o renuntare la fragmentarea numerelor muzicale si o mai puternica legatura si cursivitate intre scene. As putea chiar sa spun ca se observa o usoara teatralizare a muzicii (insa nu inca atat de mult cum vom regasi in “Otello” si “Falstaff”). In plus, sa nu uitam de succesul rasunator pe care “Aida” l-a avut la premiera de la Cairo (cu ocazia deschiderii Canalului de Suez), unde mai-mai ca era ca Marsul Triumfal din cel de-al doilea act sa devina imnul oficial al Egiptului. Iata, deci, contextul istoric si oarecum teoretic al acestei capodopere verdiene.  Pentru a trece la reprezentatia din aceasta seara, trebuie sa incep prin a spune ca am fost incantat, ca la fiecare vizionare a acestei montari, de scenografia impresionanta creata de Viorica Petrovici, de costumele elegante si bine plasate in timp si spatiu, precum si de intreg conceptul regizoral al lui Plamen Kartalov. Nu pot trece cu vederea nici coregrafia bine gandita semnata de maestrul Francisc Valkay, coregrafie care contribuie la atmosfera generala a spectacolului. Astazi, Lacrimioara Cristescu ne-a bucurat cu vocea ei calda, rotunda, sonora, puternica si cu prezenta sa scenica demna. Am mai urmarit-o in Tosca, insa aici s-a plasat in cu totul alta zona interpretativa si a reusit sa redea starile acelea aproape paroxistice ale femeii indragostite iremediabil de un barbat pe care nu il poate avea, fiind si “rupta” intre dragoste si datoria fata de patrie. Daniel Magdal i s-a alaturat in mod triumfator in rolul Radames, unul dintre cele mai solicitante roluri de tenor din repertoriul verdian. Asezonat cu nenumarate acute si momente de forta, personajul a primit stralucire prin vocea rasunatoare a tenorului. A existat si un debut (de altfel, motivul principal pentru care m-am aflat in sala) - Sidonia Nica in Amneris. Unul dintre cele mai puternice si frumoase roluri de mezzo-soprana, printesa egipteana a prins viata datorita culorilor intunecate ale vocii Sidoniei Nica, dar si datorita catifelarii acesteia, caracteristica necesara pentru a sublinia viclenia principesei. Solista a reusit sa sustina de minune acest dificil rol de intindere mare, iar marea scena a judecatii a facut ca publicul sa izbucneasca in aplauze.  Catalin Toropoc a fost Amonasro, regele Etiopiei si tatal Aidei. Cu o voce puternica, patrunzatoare, un sunet care taie aerul si umple sala, baritonul a reusit sa ne tina cu respiratia taiata in momentele solistice, dar si in cele de ansamblu, unde a stiut sa se puna in valoare si nu doar vocal, ci si din punct de vedere al interpretarii scenice. Alaturi de acestia, Leonard Bernad a avut si el parte de un debut reusit in mai scurtul, dar importantul rol al Marelui Preot, Ramfis. Asa cum m-a impresionat in Mefisto din “Faust”, la fel a facut-o si in aceasta seara, prin glasul sau cu grave intunecate si care iti patrund in auz si suflet. Nu in ultimul rand, Filip Panait a impresionat la randu-i in rolul Regelui, sustinand foarte bine si cu multa siguranta momentele in care vocea sa de bas a rasunat in sala operei bucurestene. O mentiune absolut speciala merge iar catre Corul Operei Nationale Bucuresti, care a avut sansa sa isi demonstreze inca o data maiestria la maxim, sub bagheta maestrilor Daniel Jinga si Adrian Ionescu. De asemenea, felicitari merg si catre ansamblul de balet al operei si catre solistii care au evoluat exemplare in aceasta reprezentatie. Cat despre Orchestra Operei din Bucuresti, aceasta a sunat cat se poate de bine, de curat, de rotund, sub bagheta experimentatului maestru Victor Dumanescu, cel care a reusit sa redea atat emotia muzicii verdiene, cat si sa fie un bun “conducator” al tuturor celor participanti. Asadar, un nou spectacol deosebit pe scena Operei bucurestene, unde am avut sansa sa vad si sa revad solisti de marca ai teatrelor lirice din Romania. O seara de pus la suflet si de pastrat in gand!   O seara pe care mi-o doream de ceva timp. “Coppelia”, de Leo Delibes, unul din baletele copilariei mele. Astazi, la Opera Națională București intr-o productie stralucitoare cu o regie si coregrafie de Corina Dumitrescu, adaptata dupa Marius Petipa si Enrico Cecchetti. O scenografie absolut uimitoare semnata de Vladimir Turturica si costume de o frumusete rapitoare create de Bogdana Pascal. O poveste in imagini si miscari delicate, precise, inspirate.
 Revelatie dupa revelatie in aceasta seara la “Don Carlo”, la Opera Națională București. Incep cu cateva consideratii personale asupra acestei opere. Prima dintre revelatii este asemanarea izbitoare dintre situatia Flandrei din acea perioada a Renasterii si cea a Ucrainei de azi. Nu pot sa nu spun ca istoria se repeta si asta e cutremurator. Cand Don Rodrigo ii descrie lui Filip al 2-lea ororile traite de flamanzi, orfanii zacabd in santuri, mamele urland, nu ai cum sa nu vezi legatura cu nebunia razboiului de azi. Mai mult, vorbele regelui Spaniei, conform carora doar prin sange si moarte se poate asigura pacea lumii, te cutremura si mai mult prin ecoul contemporan pe care il au. Aceasta “pace a mormintelor”.
|
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |
RSS Feed