Revelatia unui nou spectacol de exceptie

Revelatie dupa revelatie in aceasta seara la “Don Carlo”, la Opera Națională București. Incep cu cateva consideratii personale asupra acestei opere. Prima dintre revelatii este asemanarea izbitoare dintre situatia Flandrei din acea perioada a Renasterii si cea a Ucrainei de azi. Nu pot sa nu spun ca istoria se repeta si asta e cutremurator. Cand Don Rodrigo ii descrie lui Filip al 2-lea ororile traite de flamanzi, orfanii zacabd in santuri, mamele urland, nu ai cum sa nu vezi legatura cu nebunia razboiului de azi. Mai mult, vorbele regelui Spaniei, conform carora doar prin sange si moarte se poate asigura pacea lumii, te cutremura si mai mult prin ecoul contemporan pe care il au. Aceasta “pace a mormintelor”.

Continuand intr-o nota mai luminoasa, aduc in discutie partea artistica. Urmatoarele doua revelatii ale serii au fost cei doi protagonisti invitati. In primul rand, draga si exceptionala noastra Cellia Caterina Costea in rolul Elisabettei di Valois. Da, cu adevarat o revelatie vocala. O regina a sopranelor, una dintre cele mai bune Elisabette pe care mi-a fost dat sa le aud (si am ascultat cateva pana acum). Ce sunet clar, puternic, cata caldura si forta, cata catifelare si ce bucurie a interpretarii in acest glas divin! Rar mi-a fost sa aud o asemenea tehnica imbinata cu o sensibilitate si o emotie atat de pure. In plus, am putut sa ne bucuram si de calitatile sale actoricesti care s-au tradus in atitudinea impunatoare, dar si in detalii minuscule, dar care fac diferenta - priviri, gesturi, intoarceri ale privirii. O bucurie de netagaduit! Alaturi de Cellia Costea, am avut parte de un Don Carlo cum pana acum nu cred ca am vazut si auzit la Bucuresti - tenorul Charles Castronovo. Unul dintre cei mai apreciati tenori ai momentului, prezent pe cele mai mari scene ale lumii, artistul a debutat astazi la Bucuresti in acest rol pe care, asa cum a declarat, si l-a dorit de foarte mult timp. Si iata ca l-a abordat cu o frumusete a vocii, cu o siguranta incredibila, atacand sunetele cu precizie si imbracand intreaga partitura a acestui personaj intr-o aura de sensibilitate si intr-un glas tenorial de o masculinitate rara. In plus, asemeni partenerei sale de scena, am putut sa observ talentul sau si pe partea de interpretare actoriceasca. Cat de mult mi-ar placea sa vad mai multa implicare in zona asta si din partea solistilor romani…

Impreuna cu cei doi mentionati, l-am admirat si intampinat cu urale si pe Adrian Marcan. Imi doream sa il vad in rolul lui Don Rodrigo si iata ca azi s-a intamplat si, asa cum ma asteptam, am fost foarte impresionat de forta vocii sale, de nobletea acesteia si puterea interpretativa pe care a transmis-o de-a lung complexului rol. Baritonul este unul dintre atu-urile Operei Nationale din Bucuresti, constituind o placere auditiva si scenica la fiecare aparitie a sa. Mihaela Ișpan a fost astazi Principessa di Eboli. Un personaj ingrat, atat vocal, cat si din punct de vedere al caracterului. Avand numeroase momente de mare forta, mezzosoprana a reusit sa incante publicul cu glasul sau elegant, cu inflexiuni intunecate si cu acute bine atacate. Prima arie, “Il canzone del velo”, i-a permis sa-si etaleze din plin atributele de coloratura, in contrast cu aria din actul al treilea, celebra ”O don fatale”, unde si-a etalat caracteristicile dramatice ale interpretarii. Ion Dimieru a preluat rolul Regelui Filip al 2-lea caruia i-a dat o nota cat se poate de intunecata, atat vocal, cat si actoriceste. O interpretare remarcabila, atragand atentia in special in aria “Ella giammai m’amo” si in duetul cu Marele Inchizitor. Nu in ultimul rand, Marius Bolos a fost cel care i-a dat viata Marelui Inchizitor. Nu e prima oara cand il urmaresc in acest rol si trebuie sa subliniez faptul ca de fiecare data parca descopar noi valente ale sale intr-unul din cele mai sumbre personaje verdiene. Vreau, de asemenea, sa amintesc si prezenta tinerei soprane Andreea Guriță Novac care, desi a avut scurtul rol al Vocii din Inalt, a impresionat prin finetea, rafinamentul si abilitatile vocale deosebite. As vrea sa o vad distribuita in roluri precum Gilda, Adina sau chiar Lucia, lucru care sper sa se intample in stagiunea viitoare. Bineinteles, Corul Operei Nationale Bucuresti condus de maestrul Adrian Ionescu s-a aflat si in aceasta seara la mare inaltime.

Din pacate, de aceasta data va trebui sa atrag atentia si asupra unor aspecte mai putin placute. Imi pare foarte rau ca in acest spectacol regia e complet inexistenta. Pare ca fiecare solist si-a construit singur personajul. Mai mult, as spune ca montarea actuala nu e mai mult decat o parada de costume frumoase, dar atat. Un alt punct slab este faptul ca s-a optat pentru varianta de 4 acte, cand peste tot in lume se canta cea in 5. Tare pacat ca a disparut ”actul Fontainebleau”, care stirbeste actiunea operei si chiar creeaza confuzie. Nu in ultimul rand, mi-as dori atat de mult sa vad mai mult respect al spectatorilor fata de spectacol si solisti. Sa se incheie odata filmatul si fotografiatul in timpul reprezentatiei, sa se termine continua foiala si, mai ales sa nu se mai vorbeasca sau rada. Mai mult, am observat in mai multe seri faptul ca cei care comenteaza mult si tare sunt chiar alti artisti mai mult sau mai putin tineri aflati in sala, lucru care m-a uimit in mod cat se poate de neplacut. Nu as fi vrut sa inchei cronica aceasta intr-o nota negativa, dar deja se intrec orice limite si e nevoie sa se traga niste semnale de alarma! In rest, nu pot decat sa ma bucur de fiecare data de spectacolele si solistii invitati in cadrul Stagiunii Centenare a ONB.