 Do-Re-Mi… cateva din lucrurile mele care-mi plac. Asta ca sa citez doua din momentele importante din “Sunetul muzicii” de Rodgers si Hammerstein. Un spectacol de vis, superb, plin de culoare, de viata, antrenant, pentru absolut toate varstele. O bucurie pentru suflet, vaz si auz, pe o partitura care contine unele dintre cele mai cunoscute slagare ale tuturor timpurilor: ”Do-Re-Mi”, “Edelweiss”, “My favorite things” sau ”Climb every mountain”.
0 Comments
 Nu ai cum sa nu iubesti capodopera absoluta si suprema a lui Verdi si a operei, in general - “La Traviata”! Nu ai cum sa nu fii fermecat de la primele acorduri atat de delicate de povestea atat de emotionanta spusa prin muzica a Violettei Valery, varianta italiana a Margueritei Gautier (sau, pe numele sau real, Marie Duplessis). Ascultand si reascultand Traviata am remarcat atatea si atatea subtilitati in partitura, prin care Verdi a vrut si a reusit sa surprinda si sa sublinieze trairile frumoase, triste, de bucurie, dramatice prin care trec personajele sale. In plus, comparand aceasta opera cu toate celalalte ale lui, imi e foarte greu sa gasesc asemanari sonore sau de structura dramaturgica intre ele. Dupa umila mea parere, consider ca “La Traviata” e absolut unica, atat in panoplia componistica verdiana, cat si in cea generala, a istoriei operei. Iar in aceasta seara, la Opera Națională București, am asistat la o reprezentatie plina de emotie a acestei capodopere.
 Si a fost “Aida” de Verdi la Opera Națională București. Una din cele mai impresionante, monumentale si dramatice opere din creatia verdiana. O muzica ce imbina maiestuozitate procesiunilor de tip grand opera cu ansambluri de mare forta emotionala, dar si cu momente solistice sau duete/tertete mult mai intime. O opera dificila din punct de vedere muzical si vocal, in special pentru cele 4 personaje principale. Ariile Aidei, celebra “Celeste Aida” a lui Radames, uriasa scena a judecatii sustinuta de Amneris si dramaticul duet dintre Aida si tatal ei, Amonasro, toate acestea sunt pietre de incercare de netagaduit pentru interpreti. De asemenea, fiind printre ultimele compozitii ale maestrului italian, se simte deja o renuntare la fragmentarea numerelor muzicale si o mai puternica legatura si cursivitate intre scene. As putea chiar sa spun ca se observa o usoara teatralizare a muzicii (insa nu inca atat de mult cum vom regasi in “Otello” si “Falstaff”). In plus, sa nu uitam de succesul rasunator pe care “Aida” l-a avut la premiera de la Cairo (cu ocazia deschiderii Canalului de Suez), unde mai-mai ca era ca Marsul Triumfal din cel de-al doilea act sa devina imnul oficial al Egiptului. Iata, deci, contextul istoric si oarecum teoretic al acestei capodopere verdiene.  Pentru a trece la reprezentatia din aceasta seara, trebuie sa incep prin a spune ca am fost incantat, ca la fiecare vizionare a acestei montari, de scenografia impresionanta creata de Viorica Petrovici, de costumele elegante si bine plasate in timp si spatiu, precum si de intreg conceptul regizoral al lui Plamen Kartalov. Nu pot trece cu vederea nici coregrafia bine gandita semnata de maestrul Francisc Valkay, coregrafie care contribuie la atmosfera generala a spectacolului. Astazi, Lacrimioara Cristescu ne-a bucurat cu vocea ei calda, rotunda, sonora, puternica si cu prezenta sa scenica demna. Am mai urmarit-o in Tosca, insa aici s-a plasat in cu totul alta zona interpretativa si a reusit sa redea starile acelea aproape paroxistice ale femeii indragostite iremediabil de un barbat pe care nu il poate avea, fiind si “rupta” intre dragoste si datoria fata de patrie. Daniel Magdal i s-a alaturat in mod triumfator in rolul Radames, unul dintre cele mai solicitante roluri de tenor din repertoriul verdian. Asezonat cu nenumarate acute si momente de forta, personajul a primit stralucire prin vocea rasunatoare a tenorului. A existat si un debut (de altfel, motivul principal pentru care m-am aflat in sala) - Sidonia Nica in Amneris. Unul dintre cele mai puternice si frumoase roluri de mezzo-soprana, printesa egipteana a prins viata datorita culorilor intunecate ale vocii Sidoniei Nica, dar si datorita catifelarii acesteia, caracteristica necesara pentru a sublinia viclenia principesei. Solista a reusit sa sustina de minune acest dificil rol de intindere mare, iar marea scena a judecatii a facut ca publicul sa izbucneasca in aplauze.  Catalin Toropoc a fost Amonasro, regele Etiopiei si tatal Aidei. Cu o voce puternica, patrunzatoare, un sunet care taie aerul si umple sala, baritonul a reusit sa ne tina cu respiratia taiata in momentele solistice, dar si in cele de ansamblu, unde a stiut sa se puna in valoare si nu doar vocal, ci si din punct de vedere al interpretarii scenice. Alaturi de acestia, Leonard Bernad a avut si el parte de un debut reusit in mai scurtul, dar importantul rol al Marelui Preot, Ramfis. Asa cum m-a impresionat in Mefisto din “Faust”, la fel a facut-o si in aceasta seara, prin glasul sau cu grave intunecate si care iti patrund in auz si suflet. Nu in ultimul rand, Filip Panait a impresionat la randu-i in rolul Regelui, sustinand foarte bine si cu multa siguranta momentele in care vocea sa de bas a rasunat in sala operei bucurestene. O mentiune absolut speciala merge iar catre Corul Operei Nationale Bucuresti, care a avut sansa sa isi demonstreze inca o data maiestria la maxim, sub bagheta maestrilor Daniel Jinga si Adrian Ionescu. De asemenea, felicitari merg si catre ansamblul de balet al operei si catre solistii care au evoluat exemplare in aceasta reprezentatie. Cat despre Orchestra Operei din Bucuresti, aceasta a sunat cat se poate de bine, de curat, de rotund, sub bagheta experimentatului maestru Victor Dumanescu, cel care a reusit sa redea atat emotia muzicii verdiene, cat si sa fie un bun “conducator” al tuturor celor participanti. Asadar, un nou spectacol deosebit pe scena Operei bucurestene, unde am avut sansa sa vad si sa revad solisti de marca ai teatrelor lirice din Romania. O seara de pus la suflet si de pastrat in gand!   O seara pe care mi-o doream de ceva timp. “Coppelia”, de Leo Delibes, unul din baletele copilariei mele. Astazi, la Opera Națională București intr-o productie stralucitoare cu o regie si coregrafie de Corina Dumitrescu, adaptata dupa Marius Petipa si Enrico Cecchetti. O scenografie absolut uimitoare semnata de Vladimir Turturica si costume de o frumusete rapitoare create de Bogdana Pascal. O poveste in imagini si miscari delicate, precise, inspirate.
 Revelatie dupa revelatie in aceasta seara la “Don Carlo”, la Opera Națională București. Incep cu cateva consideratii personale asupra acestei opere. Prima dintre revelatii este asemanarea izbitoare dintre situatia Flandrei din acea perioada a Renasterii si cea a Ucrainei de azi. Nu pot sa nu spun ca istoria se repeta si asta e cutremurator. Cand Don Rodrigo ii descrie lui Filip al 2-lea ororile traite de flamanzi, orfanii zacabd in santuri, mamele urland, nu ai cum sa nu vezi legatura cu nebunia razboiului de azi. Mai mult, vorbele regelui Spaniei, conform carora doar prin sange si moarte se poate asigura pacea lumii, te cutremura si mai mult prin ecoul contemporan pe care il au. Aceasta “pace a mormintelor”.
 M-am intors dintr-o foarte indepartata calatorie in Extremul Orient. Am fost in China, acum…muuuult muuuult timp. Am trait 2 ore si jumatate intr-un basm chinezesc, am respirat aerul acela de demult si m-am invesmantat in mantia sunetelor uneia dintre cele mai marete si dramatice muzici scrise vreodata. Daca nu ati ghicit inca, am fost la Opera Națională București, pentru a vedea si asculta “Turandot”, ultima opera a lui Puccini pe care nu a apucat sa o incheie si pe care a terminat-o elevul sau, Franco Alfano.
 Cum as putea eu sa descriu ce am trait azi?! Stau si ma gandesc si mi-e greu sa gasesc cuvintele potrivite. Sa o iau cu inceputul. A fost la Opera Națională București premiera nationala a baletului “Raymonda”, de Aleksandr Glazunov. Stiam partitura, cunosteam povestea, dar din pacate nu am putut vedea pana acum vreo varianta filmata in afara de cea de la Bolshoi, care este foarte veche. Asadar, azi am putut sa ma bucur de prima reprezentatie live a acestei creatii a unuia din cei mai mari compozitori ai romantismului rusesc tarziu. Sa adaug si ca “Raymonda” a fost ultima capodopera a lui Marius Petipa. Iar spectacolul operei bucurestene pastreaza cadrul coregrafic clasic, fiind adaptat de Maki Asami, una din marile creatoare din Japonia. De altfel, montarea de fata sta sub semnul prieteniei culturale dintre Romania si Japonia, iar acest aspect a dat o aura speciala reprezentatiei serii.
 Don Carlo, de Giuseppe Verdi (libret: Joseph Méry și Camille du Locle)
Producție a Operei Naționale din București Regie, scenografie, costume, lumini: Mario de Carlo Asistent regie: Claudia Machedon Maestru de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu Stagiunea 2021-2022 a Operei Naționale din București s-a impus deja în istoria acestei instituții drept una dintre cele mai răsunătoare, strălucitoare și de marcă. Fiind sărbătorit Centenarul Operei bucureștene, managerul interimar Daniel Jinga, alături de echipa de conducere și cea artistică au dorit o readucere a teatrului liric din capitală pe firmamentul și pe harta internațională a instituțiilor de gen la nivel european și mondial. Și, iată, că încetul cu încetul, acest demers dă roade și ONB prinde iar aripile ce i-au tot fost tăiate de câteva perioade de management catastrofal. Totuși, așa cum se spune în popor – speranța moare ultima. Și atunci când acestei speranțe îi sunt oferite pârghiile necesare, visele pot deveni realitate. Modernism și eleganță tipic londoneze Philharmonia Orchestra, Londra
Concerte susținute la Sala Palatului pe 4 și 5 septembrie 2021 Dirijori: Santtu-Matias Rouvali (4 septembrie) și José Cura (5 septembrie) Serile de 4 și 5 septembrie au reprezentat întâlnirea cu una din marile orchestre britanice (londoneze, ca să fim mai preciși) – Philharmonia Orchestra. Un ansamblu muzical de secol XXI, așa cum singuri se intitulează, această orchestră a fost prezentă pe scena Sălii Palatului sub bagheta a doi dirijori celebri și cum nu se poate mai diferiți, abordând o varietate foarte mare de muzica contemporană și modernă. Două seri cu două programe ce nu pot fi ușor uitate și trecute cu vederea, mai ales în contextul tabloului general al acestei ediții jubiliare a Festivalului Internațional „George Enescu”. Trebuie să subliniez faptul că tehnica, profesionalismul și interpretările pe care Philharmonia Orchestra din Londra le au și cu care s-au prezentat la București au făcut din aceste două concerte, două puncte de maxim interes pentru mine și cred că și pentru iubitorii adevărați de artă și muzică. Îmbinând un repertoriu ce a pornit de la Bartok și a ajuns până la José Cura, imensul grup de muzicieni a redat sonorități diverse într-o manieră excelentă din toate punctele de vedere. Spiritul latin al marii muzici  Filarmonica della Scala
Concerte susținute la Sala Palatului pe 2 și 3 septembrie 2021 Dirijor: Andrés Orozco-Estrada După performanța germană pe care ne-a oferită Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, a venit momentul să ne întoarcem la rădăcinile noastre latine, mai ales la cele pe care le avem în comun cu mediteraneenii. Astfel, am ajuns la cele 2 seri imperiale pe care Filarmonica della Scala (cu alte cuvinte, orchestra Operei La Scala din Milano) ni le-a oferit cu generozitate la început de toamnă. Poate nu întâmplător, dirijorul care a condus acest legendar deja ansamblu italian a fost tot un spirit latin, pasional și dezlănțuit – dirijorul columbian Andrés Orozco-Estrada (al cărui tată provine din efervescenta Țară a Bascilor). Fiind deja director muzical al Houston Symphony și dirijor principal al Vienna Symphony Orchestra, cu studii la Conservatorul din Paris, dirijorul venit din America Latină este unul dintre numele sonore al baghetei la nivel mondial și a demonstrat măiestria sa în cele două seri consecutive în care s-a aflat pe podiumul Sălii Palatului. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
September 2021
Categories |
RSS Feed