"La Traviata" per sempre

Nu ai cum sa nu iubesti capodopera absoluta si suprema a lui Verdi si a operei, in general - “La Traviata”! Nu ai cum sa nu fii fermecat de la primele acorduri atat de delicate de povestea atat de emotionanta spusa prin muzica a Violettei Valery, varianta italiana a Margueritei Gautier (sau, pe numele sau real, Marie Duplessis). Ascultand si reascultand Traviata am remarcat atatea si atatea subtilitati in partitura, prin care Verdi a vrut si a reusit sa surprinda si sa sublinieze trairile frumoase, triste, de bucurie, dramatice prin care trec personajele sale. In plus, comparand aceasta opera cu toate celalalte ale lui, imi e foarte greu sa gasesc asemanari sonore sau de structura dramaturgica intre ele. Dupa umila mea parere, consider ca “La Traviata” e absolut unica, atat in panoplia componistica verdiana, cat si in cea generala, a istoriei operei. Iar in aceasta seara, la Opera Națională București, am asistat la o reprezentatie plina de emotie a acestei capodopere.

Invitata serii, vedeta spectacolului, a fost Luiza Fatyol. Recunosc ca azi am ascultat-o pentru prima oara, dar am fost fermecat imediat. O voce atat de calda, de dulce, o maestra a delicatetii si a unor pianissime care te lasa pe tine, ascultator, fara grai, soprana romanca a demonstrat din plin de ce este unul din numele prezente pe scenele europene. Glasul ei omogen, curat, catifelat, imbinand caracteristici de coloratura (in primul act), cu accente de soprana dramatica (in al doilea act) si culminand cu sfasierea sufleteasca din ultimul act a impresionat in mod deosebit. Cat de frumos si miscator a fost acel “Addio del passato” cu pianissimele finale atat de asteptate. Nu in ultimul rand, am putut admira si talentul actoricesc al Luizei Fatyol, dezvaluindu-se astfel o Violetta plina de nuri, dar si foarte hotarata, controlandu-si extrem de bine existenta si deciziile. Alaturi de ea ar fi trebuit sa il aplaudam pe tenorul Ovidiu Purcel, care insa nu a mai putut fi prezent. In schimb, m-am si ne-am bucurat in mod deosebit de prezenta lui Alin Stoica in rolul lui Alfredo Germont. Nu e prima oara cand il urmaresc si ascult pe acesta in “La Traviata”. Astazi, insa, parca a fost o incununare a interpretarilor sale de pana acum. Intotdeauna am apreciat enorm timbrul sau dulce, plin, tehnica sa foarte buna, emisia bine controlata.

Fie ca vorbim de duetul din primul act, de aria din cel de-al doilea ori de “Parigi, o cara” din ultimul act, Alin Stoica s-a dovedit a fi un demn si iscusit partener de scena si vocal al invitatei. O bucurie, ca de obicei, sa ii pot asculta glasul frumos si sa il urmaresc etalandu-si si atributele de actor. Trio-ul personajelor principale ale serii a fost inchis de Adrian Marcan, unul din cei mai iubiti, mai distribuiti si mai buni baritoni romani ai momentului (un preferat personal, trebuie sa recunosc). Glasul sau puternic, patrunzator, care a strapuns cu atata usurinta atmosfera din sala, ajungand pana in cele mai indepartate colturi, a dat dovada de masculinitate, conducand toate momentele sale cu gratie si eleganta. De altfel, aceastea doua sunt caracteristicile principale ale acestei voci nobile de bariton cu care ne putem mandri si noi, bucurestenii. Si asta pe langa prestanta, pe langa prezenta scenica de neuitat si talentul interpretativ de exceptie. Vreau sa amintesc, de asemenea, si evolutiile foarte bune ale celorlalti interpreti aflati pe scena astazi, solisti de marca ai operei bucurestene. Cu toate acestea, insa, ”La Traviata” este o opera dedicata aproape in exclusivitate protagonistei si, desigur, si celorlalti doi parteneri ai sai. A, desigur, nu pot uita nici bucuria de a reasculta excelenta redata de Corul Operei Nationale Bucuresti, dirijat de Adrian Ionescu si Daniel Jinga. Iar orchestra condusa de maestrul Ciprian Teodorascu a sunat omogen, chiar daca poate, in anumite momente, as fi preferat sa existe o diminuare a fortelor sonore din fosa, spre a auzi mai bine vocile celor de pe scena.

Cat despre spectacolul montat de Paul Curran, nu pot decat sa il aplaud de fiecare data cand il vad. Un concept inovator, cu o scenografie impresionanta si graitoare (superba scara imensa ce troneaza in primul act), redand atmosfera luxurianta a povestii lui Dumas si Verdi. Se observa cu usurinta “mana” unui regizor de opera din Vest, caci fiecare personaj si fiecare membru al corului a primit indicatii foarte precise, creand personaje care mai de care mai diverse si colorate. Iata, deci, tabloul acestei reprezentatii de pus la inima si suflet.