 Perioada pandemică mi-a furat multe bucurii, printre care și cele ale vizionării spectacolelor în sălile de teatru și de operă. Ceea ce mi-a oferit, însă, este posibilitatea de a vedea aceste reprezentații scenice de acasă, ceva mai comod (dar mai trist, lipsind publicul și energia acestuia), cu o privire mai ascuțită asupra celor mai fine detalii legate de aspectele regizorale și de interpretare actoricească. De ce acest lucru? Pentru că respectivele spectacole sunt lăsate online mai mult timp, astfel pot să le revăd, să le analizez cu atenție. Mai mult, după cum se știe o reprezentație spectaculară este unică în timp și spațiu. Ce s-a întâmplat astăzi pe sfânta scândura nu se va mai repeta niciodată. Ei bine, tehnica și tehnologia au reușit să înghețe pentru totdeauna câteva astfel de momente artistice de grație și iată de ce consider și aceasta ca fiind o oportunitate pe care izolarea asta mai mult decât dureroasă ne-o oferă. Așadar, zic să profit de partea plină a paharului cu viruși și să mă afund în discutarea a trei spectacole deosebite prezentate de trei instituții de cultură românești. Vă poftesc, deci, la o călătorie oarecum stranie (căci ea are loc în mod virtual) în fascinantele și muzicalele lumi ale operei și operetei.  
Se știe că Verdi și-a încheiat cariera de compozitor de operă cu două titluri bazate pe două piese de teatru shakespeariene – Otello și Falstaff (bazată pe comedia Nevestele vesele din Windsor) – ambele având libretele semnate de un maestru al peniței și al scenei, Arrigo Boito. Opera Națională Română din Cluj Napoca a ales pentru streaming online spectacolul cu Otello, una dintre cele mai captivante și emoționante tragedii ale bardului din Stratford, dar și (poate) cel mai tulburător, cutremurător și impresionant exemplu de operă verdiană târzie. Reprezentația pe care am putut-o urmări pe canalul Youtube al instituției clujene conduse atât de frumos în ultimii ani de Florin Estefan (aplauze merg și către domnia sa, căci are deja realizări importante, spectacole cu opere rare și invitați de marcă) a fost înregistrată în 2018 și a reunit pe scenă trei prim-soliști de anvergură. Primul dintre ei, Hector Lopez, a preluat complexul și superbul rol de tenor dramatic al lui Otello. Ca de fiecare dată, vocea plină, puternică, dar având și inflexiuni romantice (mai ales în delicatul duet de dragoste Giá nella note densa din finalul actului întâi), m-a impresionat și mi-a confirmat faptul că încă avem cel puțin un tenor de talie mondială pe scenele autohtone. Mai mult, ceea ce m-a bucurat să văd a fost că Hector Lopez nu face parte din categoria de soliști prăfuiți care pur și simplu apar pe scenă, se înfig într-un punct și ne amețesc cu vocea, ci, dimpotrivă, știe să fie actor, știe să interpreteze rolul nu doar prin inflexiuni ale corzilor vocale, ci și prin gesturi, mimică facială, priviri. Ceva foarte rar pentru cântăreții de operă români. O caracteristică pe care am remarcat-o de zeci de ori și la George Petean, marele nostru bariton care face furori pe marile scene lirice ale lumii și care la Cluj Napoca a fost invitat spre a da viață infamului șarpe Jago. Pentru cine a citit și piesa lui Shakespeare, se știe că personajul acesta reprezintă tot ceea poate fi mai josnic, mai murdar și mai criminal în ființa umană, cu toate că întotdeauna mi-a plăcut modul în care dramaturgul l-a creat și construit, dându-i (asemenea unui demon) un anumit șarm, un vino-ncoa pe care l-am simțit de fiecare dată când am parcurs textul shakespearian. Acest aspect al personajului l-am regăsit din plin și în interpretarea scenică a lui George Petean, care știe să-și creioneze personajul cu tușe subtile, fără a îngroșa nicio clipă partea întunecată a caracterului său. Iar pe lângă măiestria actoricească de care dă dovadă artistul, se adaugă și frumoasa, lirica (dar cu accente sinistre) voce care a strălucit de atâtea ori în lumina reflectoarelor din întreaga lume. Jago al lui George Petean este de o frumusețe și o atractivitate deconcertante, caracteristici pe care le expune atât prin prezența scenică, dar și prin forța-i interpretativă vocală cu tușe când profunde, când luminoase (aproape paradoxal prezente chiar în celebrul monolog-arie Credo in un Dio). Nu în ultimul rând, cel mai pur și frumos personaj al tragediei, Desdemona, i-a fost încredințată delicatei, elegantei și talentatei tinere soprane Apollonia Egyed, invitată de la Opera Maghiară de Stat din Cluj Napoca. Trebuie să recunosc faptul că nu a fost tocmai o surpriză, căci am avut oportunitatea de a o vedea live în Il Trovatore la București, unde a creat rolul Leonorei cu care m-a impresionat. Vocea ei caldă, de soprană lirică, mi-a umplut sufletul și auzul atât atunci, cât și acum, cu ocazia vizionării online a spectacolului Otello, în care a dat viață unei Desdemona așa cum cred că și-au dorit-o atât Shakespeare, cât și Verdi. Din nou, pe lângă atributele vocale de excepție, Apollonia Egyed dă dovadă și de talent actoricesc și de interes pentru această zonă (căci, vai!, sunt atâția interpreți de operă care ar avea talentul necesar, dar nu acordă atenție). Nu pot să trec cu vedere nici montarea specială, care poartă semnătura regizorală a maestrului Mihai Măniuțiu (director al Teatrului Național din Cluj Napoca) care, ca de obicei, reușește să imprime unei capodopere a literaturii universale stilul său personal fascinant. Modalitatea în care plasează în timp, spațiu și context opera lui Verdi m-au făcut să înțeleg mai bine niște aspecte care poate până atunci îmi scăpaseră, fiind atent doar la interpretările vocale. Dar iată că un regizor de teatru atât de important pășește cu respect și suflet deschis în lumea operei și poate să dea publicului un spectacol valoros, cu bun-simț, cu măsură și fără exagerări vizuale și ideologice. Nu în ultimul rând, vreau să aduc o reverență maestrului David Crescenzi care a știut să conducă Orchestra Operei Naționale Române din Cluj cu o mână sigură, dar având mereu atenția asupra soliștilor și căutând să-i susțină, să nu-i saboteze prin sonorități prea puternice. Un spectacol deosebit, pe care vă invit să-l urmăriți, căci încă se mai poate găsi pe Youtube. Nu-l ratați!  
La Traviata nu are cum să nu îți creeze o stare de bine doar când îi auzi titlul. Cel puțin pentru existența acelui arhicunoscut și clișeic Brindisi din actul I care este uzitat uneori fără niciun fel de discernământ în cele mai ciudate contexte. Dar dacă mai și cunoști opera în întregimea sa și în cele mai ascunse profunzimi ale psihologiei muzicale, atunci în mod sigur această capodoperă verdiană absolută îți va trezi sentimente pe care nici tu poate că nu știai că le poți simți și reda. Căci tragica, romantica și frumoasa poveste a curtezanei Violetta Valéry inspirată din nemuritorul roman al lui Alexandre Dumas-fiul nu are cum să te lase nemișcat, cu atât mai mult cu cât te acompaniază geniala, subtila și, în același timp, dramatica muzică pe care a născut-o din imaginația sa nesfârșită maestrul de la Busetto. Astfel de emoții și de gânduri mi-a retrezit vizionarea online a spectacolului de operă în concert prezentat de Opera Națională din București. Făcând parte din programul dedicat Centenarului instituției, această reprezentație a Traviatei m-a bucurat în mod special, căci am reușit în sfârșit să o admir și aplaud în rolul principal pe una dintre sopranele mele lirice favorite – Veronica Anușca. Deși nu a existat o montare propriu-zisă, totuși artista a reușit să redea, în micul spațiu din fața orchestrei, toate sentimentele și stările prin care trece personajul feminin principal al lui Verdi. Pe lângă atributele actoricești care fac din Veronica Anușca un vârf al generației sale, vocea sa caldă, plină de inflexiuni când dramatice, când de o dulceață de netăgăduit, m-a făcut să o plasez printre interpretele de mare clasă și rafinament ale Violettei. Sper să pot avea șansa să o urmăresc live, din sala de spectacol, pe această talentată și frumoasă soprană dând viață personajului în cadrul regizoral conceput atât de bine de Paul Curran, o vedetă a regiei de operă la nivel internațional. Alături de ea, cu toate că rolul nu i-a permis atât de mult, s-a afirmat Liviu Indricău care i-a dat viață convingător și cu talent lui Alfredo Germont, cel care îi este alături Violettei Valéry. Cu toate că, de cele mai multe ori, tenorul este pus în umbră de personalitatea copleșitoare a sopranei în această capodoperă feminină, interpretul a reușit totuși să se ridice la nivelul partenerei sale, dovedind forță și o înclinație la fel de bine plasată către actorie. Trio-ul solistic a fost împlinit de Adrian Mărcan, față de care am o admirație și un respect deosebite. De când l-am urmărit pe scena Operei din Iași, în rolul Enrico Ashton din Lucia di Lammermoor, mi-am dat seama că mă aflu în fața unui bariton cu o voce specială, recognoscibilă (rar am întâlnit astfel de exemple, doar la Renato Bruson, Nicolae Herlea și Thomas Hampson), profundă, în deplinătatea forței interpretative. Nici în complexul rol al lui Giorgio Germont nu m-a dezamăgit. Ba chiar pot spune că și-a afirmat noi valențe vocale și actoricești, impunându-se în varianta concertistică printr-un joc firesc, natural (cât i-a îngăduit spațiul sumar), prin eleganța și demnitatea ce au putut fi observate atât în duetul cu Veronica Anușca, cât și în inegalabila arie Di Provenza il mar il suol. Nu pot să nu remarc, în final, și caracteristica cea mai puternică a Operei Naționale din București – corul, acest atribut infailibil care a făcut, face și va continua să facă istorie atât în țară, cât și peste hotare. Corul Operei bucureștene care atâția ani a fost condus de unicul maestru Stelian Olariu a cărui măiestrie și artă i-o duce mai departe mai mult decât onorabil maestrul Daniel Jinga (actualmente și manager interimar). Ca în fiecare spectacol, performanța colectivă a acestor artiști uimește și impresionează, neezitând să surprindă, căci pot spune că am avut cu adevărat o surpriză plăcută în ceea ce privește sonoritățile ca de catedrală a momentelor corale. O reprezentație de gală, pe care am vizionat-o cu bucurie, cu emoție și cu speranța că ne vom întoarce curând în sălile de spectacole.  
Cărțile sunt scrise din cărți și uneori filmele se inspiră din spectacole. Așa se întâmplă, pare-mi-se, și cu Victoria și-al ei husar, operetă în trei acte de Paul Abraham, pe un libret de Alfred Grünwald și Fritz Löhner-Beda, căci putem regăsi asemănări puternice între povestea trio-ului amoros Victoria Cunlight-John Cunlight-Stefan Koltay și cel format din Ilsa Lund-Victor Laszlo-Rick Blaine din celebrul Casablanca. Poate că dramatismul filmului din 1942 nu se regăsește atât de mult în opereta lui Abraham, dar aceasta este, totuși, un exemplu mai puțin luminos decât predecesoarele ei, precum Văduva veselă, Contesa Maritza sau Liliacul. Avem de-a face aici cu o adevărată dramă romantică și pasională (cum altfel ar putea fi o poveste de dragoste în care sunt implicați doi cetățeni maghiari, cunoscuți pentru focul iubirii?!) care poate părea că are un final fericit, dar rămân totuși două lacrimi în colțul ochilor bărbatului părăsit, ambasadorul american John Cunlight. Un subiect destul de complicat și întrețesut cu diverse răsturnări de situație i-a permis lui Cătălin Voineag să pună în scenă un spectacol strălucitor, pe măsura partiturii lui Paul Abraham. Astfel, scena Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București a devenit gazda poveștii personajelor care călătoresc din îndepărtata și însorita Japonie, trecând prin înghețatul și mondenul Sankt Petersburg pentru ca să-și încheie periplul muzical și emoțional în mica localitate Dorozsma. Spectacolul a fost transmis în regim live pe pagina Teatrului, la un nivel calitativ superior, iar noi, spectatorii, nu putem decât să fim recunoscători că am asistat la un asemenea act artistic deosebit. Montarea în discuție a avut premiera în urmă cu 4 ani și pot să mă laud că am fost unul dintre fericiții spectatori care au asista din sală la acel moment fermecător. Din păcate, în acea perioadă Opereta bucureșteană își desfășura spectacolele în impropria sală de la Palatul Național al Copiilor, unde existau numeroase probleme de sonorizare, astfel încât m-am bucurat cu adevărat să aflu că spectacolul va fi transmis online în condiții mai mult decât avantajoase, fiind înregistrat special pentru această ocazie chiar din sala special construită pentru această instituție. Și astfel am pătruns în lumea plină de viață, de șarm și de muzică imaginată de Paul Abraham și de libretiștii săi, într-un decor care încearcă și reușește, în cea mai mare parte, să redea atmosfera din cele trei orașe în care se desfășoară acțiunea: Tokyo, Sankt Petersburg și Doroszma. Muzica alternează între sonorități clasice, de vals (duetul Pardon, Madame fiind, poate, cea mai cunoscută pagină din operetă) și ritmuri moderne, de început de secol XX, printre care foxtrot-ul și charleston-ul. De altfel, ca întreaga operă a lui Abraham, și Victoria și-al ei husar tinde să se apropie mai mult de zona de musical, influențele americane fiind clar notabile și sesizabile de-a lungul partiturii. Reprezentația online a beneficiat de prezența minunatei soprane Tina Munteanu, a cărei voce a rămas la fel de proaspătă, tânără și impresionantă ca atunci când am auzit-o pentru prima oară în Evghenii Oneghin și în Silvia. Prezența sa scenică elegantă, jocul firesc, frumusețea fizică, precum și plenitudinea vocală de soprană dramatică fac din Tina Munteanu o apariție care te lasă fără aer și fără replică, potrivindu-se de minune în contextul operetei de față și aducându-și din plin aportul talentului său pentru a exprima prin cânt diversele și complexele arii și duete create de Abraham. Alături de ea, Andrei Pleșca s-a ridicat la nivelul parteneri sale, dovedind că este un tânăr tenor care poate aborda cu ușurință orice gen, dând glas emoțiilor personajului său cu inflexiuni catifelate, puternice și pline, în același timp. Pentru a completa triunghiul artistic-amoros, s-a aflat în rolul lui John Cunlight, soțul Victoriei, Marius Mitrofan, un bariton obișnuit al spectacolelor de operetă de la instituția bucureșteană. A fost o bucurie să-l revăd interpretând un rol care îi vine mănușă, atât din punct de vedere vocal, cât și actoricesc. Intrările sale în scenă și momentele de actorie au fost încununate de o demnitate proprie unui ambasador, cât și de eleganță a interpretării, în special a celebrului vals pe care deja l-am amintit, Pardon, Madame. Desigur, pentru că nu se poate operetă fără personaje comice, care să aducă clipe de respiro în ceea ce ar risca să devină o tragedie mult prea tensionată, am putut să mă bucur de două astfel de cupluri. Primul dintre ele, format din Amelia Antoniu (Riquette, camerista Victoriei) și Victor Bucur (Ianczi Barnay, ordonanța lui Koltay), care au debordat de energie, vitalitate și virtuozitate, mai ales în momentele de dans și cânt. Amândoi sunt artiști alături de care am crescut, eu în sală, domniile lor pe scenă, oameni care mi-au format gustul pentru frumoasa și complexa artă a operetei și a musicalului. Atât unul, cât și celălalt, au demonstrat cu fiecare rol, cu fiecare reprezentație că sunt artiști desăvârșiți, din toate punctele de vedere – vocal, actoricesc și al dansului. Un al doilea tandem comic prezent în spectacol a fost reprezentat de Daniela Bucșan (O Lia San, tânără japoneză) și Cătălin Petrescu (Berry Cunlight, soțul lui O Lia San și fratele lui John Cunlight). Dacă pe Daniela Bucșan am mai urmărit-o doar o singură dată, tot în Victoria și-al ei husar, dar din sală, pe Cătălin Petrescu îl știu de când eram eu însumi de-o șchioapă și el debuta strălucitor și glorios pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian” (așa cum era numit pe atunci). În spectacolul transmis online, cei doi au făcut din nou furori, prin bucuria și efuziunea de energie de care au dat dovadă în duete și momente solo, cu accente de jazz, foxtrot și charleston. Așadar, un spectacol complet și complex cu această cea mai cuminte dintre operetele lui Paul Abraham care mi-a trezit interesul pentru universul tragicomic al compozitorului și mă îndeamnă la o rugăminte față de Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, aceea de a repune în scenă capodoperele ceva mai „obraznice” ale lui Abraham – Floarea din Hawaii și, mai ales, Bal la Savoy. Surse foto: pagina de Facebook a Operei Naționale din București, Nicu Cherciu (de pe pagina de Facebook a Operei Naționale Române din Cluj Napoca), pagina de Facebook a Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian
0 Comments
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |
RSS Feed