Sublimul Otello. Titanul Mehta

Pentru mine, din doi în doi ani, toamna începe la final de august. Toamna calendaristică și cea spirituală. Totul devine plăcut și suportabil în arșița vieții cotidiene la umbra marelui Enescu și a Festivalului internațional ce-i poartă numele și care a dus România pe unele din cele mai înalte culmi ale recunoașterii culturale și muzicale în lume. Iată că în 2023 am ajuns și la cea de-a 26-a toamnă în care muzica de calitate și artiștii cu cel mai mare renume pe mapamond se reunesc la București spre a celebra memoria celui care a fost George Enescu, dar și pentru a oferi publicului iubitor de sonorități alese și de interpretări deosebite un regal pe o întindere temporală de o lună.

Ca la fiecare ediție, programul este asezonat cu o sumedenie de genuri muzicale din diferite epoci și curente artistice, astfel că se acoperă o întreagă paletă componistică, perfectă pentru toate gusturile și vârstele (da, există chiar și o serie de concerte dedicate celor familiilor, care au loc la Teatrul Odeon, sub îndrumarea neobositei Cristina Bohaciu Sârbu). Așadar, se pare că managerul interimar Cristina Uruc duce mai departe cu mândrie, atenție, pasiune și frumusețe moștenirea creată și dată mai departe de Mihai Constantinescu, acest făuritor de ani festivalieri muzicali minunați, unici chiar, și seri magice pentru melomani.

„Generozitate prin muzică” – acesta este mottoul sub care se desfășoară cea de-a 26-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”. Și pe bună dreptate se potrivește de minune acest subtitlu, căci organizatorii ne-au pregătit o lună de surprize și daruri oferite cu generozitate pasionaților de muzică și artiști de valoare. Cu toate că regret faptul că nu am ajuns la concertul de deschidere al acestei ediții, m-am bucurat totuși că am putut lua parte la un moment cu adevărat istoric – prezența maestrului Zubin Mehta la pupitrul Orchestrei și Corului Maggio Musicale Fiorentino. Fiind unul dintre primii muzicieni de renume care ne-au onorat cu prezența încă din 1964, artistul indian rămâne un etalon al artei dirijorale, interpretările sale fiind considerate unele dintre cele mai puternice, complexe și chiar revoluționare, pe alocuri. De această dată, publicul meloman s-a putut delecta în prima seară a prezenței maestrului cu viziunea sa asupra capodoperei verdiene Otello. Fiind una dintre pietrele de hotar ale repertoriului liric italian, făcând trecerea de la belcanto spre noile tendințe aproape wagneriene, lucrarea compusă de Verdi când avea peste 70 de ani reprezintă una dintre marile provocări pentru orice dirijor, cântăreț și regizor. Cu toate că nu vorbim de o grand opéra franceză, Otello păstrează o monumentalitate care este redată printr-o orchestrație vie și luxuriantă, dar dă dovadă și de o maturitate componistică ce pătrunde în sufletele ascultătorilor prin dimensiunea interiorizată și prin sondarea psihologică a personajelor principale. De altfel, cei trei protagoniști – Otello, Desdemona și Iago – sunt unele dintre cele mai complexe și pregnante reprezentări în muzică ale spiritului uman. Avem de-a face, de fapt, cu trei fețe ale unei persoane, cu trei caracteristici ale omului: credulitatea maurului, inocența și puritatea femeii nevinovate și dimensiunea malefică a sa. Acestea, sparte și împărțite între cele trei personaje sunt ușor audibile de-a lungul partiturii verdiene. Genialitatea lui Zubin Mehta în interpretarea sa a acestei opere vine din înțelegerea profundă nu doar a creației maestrului de la Busetto, ci și din pătrunderea în acest psihic uman imens și tulburător și prin redarea contradicțiilor sufletești și a furtunilor emoționale cu ajutorul muzicii și al instrumentelor. Niciodată nu am ascultat o asemenea variantă atât de completă din toate punctele de vedere a lui Otello. Controlul uimitor și indiscutabil pe care l-a deținut dirijorul asupra orchestrei, corului și soliștilor aproape că ne-a lăsat fără suflare, cu atât mai mult cu cât s-a putut vedea că Mehta nu a urmărit decât foarte rar partitura. Nici nu este de mirare, ținând cont că este una din lucrările cele mai abordate și cântate – chiar înregistrate – de maestrul de la pupitru. Nu în ultimul rând, ceea ce a făcut ca varianta lui Zubin Mehta să fie cu adevărat aparte a fost cursivitatea cu care a parcurs întreaga intrigă sonoră, nelăsând niciun moment de respiro auditoriului și creând, pas cu pas, tensiunea și emoțiile specifice acestei opere cumplite și cumplit de frumoase.

Distribuția aleasă pentru versiunea de concert a operei verdiene a fost una aproape exclusiv italiană, așadar și așteptările au fost unele la înălțime. Știam că Fabio Sartori este un obișnuit al scenelor lirice internaționale și că deja a stârnit aprecieri nenumărate în roluri precum Canio, Cavaradossi, Turiddu și Otello însuși. Poate că nu a fost cel mai strălucitor interpret al acestui din urmă rol pe care l-am urmărit, poate că pe alocuri i-au lipsit duritatea și agresivitatea vocale necesare pentru personajul ros de gelozie și mânat spre crimă, dar nu pot să nu apreciez, totuși, forța acutelor (atât de necesară pentru un interpret al lui Otello), precum și partea dramatică, tânguitoare a vocii tenorului italian care a ales să scoată la suprafață o cu totul altă dimensiune, mai sensibilă, a maurului războinic. În ciuda imperfecțiunilor, Fabio Sartori și al său Otello îmi vor rămâne în gând, alături de alți temerari soliști care s-au încumetat să pășească în acest univers fascinant și foarte dificil creat de Verdi.
 
Anastasia Bartoli, fiica celebrei soprane Cecilia Gasdia, i-a insuflat viață delicatei Desdemona. După un început ușor nesigur, tânăra solistă a demonstrat că este o demnă urmașă a marii moșteniri vocale italiene. Dulceața glasului, pianissimele ce au dus spre un inefabil aparte, eleganța frazării, precum și dicția impecabilă italiană au creat un tablou perfect al acestui personaj chinuit și tulburător. În special duetul din cel de-al treilea act și aria din actul final – Canzone del salce și Ave Maria – i-au permis sopranei să ne dezvăluie profunzimile caracterului interpretat prin sublinierea demnității femeii acuzate pe nedrept alăturată iubirii necondiționate față de soțul tiran și, de asemenea, inocenței ieșite la suprafață în delicata și senina rugăciune de culcare. Îmi pare rău pentru cei care nu au reușit să pătrundă cu adevărat interpretarea deosebită a acestei tinere soprane care are în față un viitor strălucit și strălucitor, cel puțin la fel de frumos ca cel al ilustrei sale mame.
 
În ingratul rol al infamului Iago am avut bucuria și plăcerea de a-l vedea prima oară live pe unul dintre cei mai importanți baritoni ai timpurilor noastre – Luca Salsi. Un adevărat maestru într-ale jonglării cu emisia sunetelor, cu rostirea și accentuarea cuvintelor, dar și un actor cu o intensitate a trăirilor aparte (să ținem cont că vorbim de o versiune în concert a operei, deci putem doar să ne imaginăm cât impact ar exista într-o montare completă!), Luca Salsi a dovedit că este un demn urmaș al unor legende precum Bastianini, Bruson, Nucci și alții asemenea. Glasul său puternic, având inflexiuni catifelat de amenințătoare îl face un ideal interpret pentru Iago, acest șarpe demonic ce seamănă teroare printre ai săi. Credo-ul lui Salsi, în special, a fost un moment de maximă tensiune și o deosebită realizare actoricească și vocală de-a lungul căreia am putut „vedea” cu ajutorul sunetelor și al mimicii sale o întreagă paletă de culori sufletești care mai de care mai întunecate. Și ca să-l parafrazez pe însuși acest personaj teribil, interpretarea lui Luca Salsi m-a făcut să doresc să-l revăd în acest rol (și nu numai) spre a mă face să nu-mi doresc niciodată lângă mine un Iago.

Deși cele trei personaje despre care am discutat mai sus sunt protagoniștii tragediei lirice verdiene și deși în montări scenice complete restul rolurilor sunt distribuite, în general, unor artiști nu întotdeauna deosebit de înzestrați vocal, nu a fost și cazul spectacolului din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”. Zubin Mehta s-a asigurat că are lângă el și că aduce în fața românilor pe care îi respectă o întreagă galerie de soliști vocali de excepție, indiferent de cât de scurtă ar fi partitura lor. Astfel, pot spune că a fost prima oară când am ascultat un Cassio cu o voce atât de frumoasă, de rotundă, de puternică și dulce precum cea a tenorului Joseph Dahdah. Un rol în care, de obicei, este distribuit un tenor comprimario, Cassio nu este nicidecum o apariție episodică, ci balansează undeva între personaj principal și secundar. În ciuda faptului că nu are parte de o arie de sine stătătoare, momentele sale necesită o voce care să poată acoperi orchestrația luxuriantă și, în multe locuri, aproape wagneriană. Iar Joseph Dahdah a reușit această performanță rară, fapt care mă face să-i prezic un viitor strălucitor poate chiar în rolul titular al acestei opere. Apoi, Eleonora Filipponi a adus în fața spectatorilor o Emilia deosebită. Din nou, am asistat la un moment rar – quartetul din actul al doilea, format din Otello-Iago-Desdemona-Emilia – în care am putut distinge clar toate cele patru voci (căci trebuie să menționez că, în general, în timpul acestui mic ansamblu, rolul Emiliei pare că este unul mut). Glasul cu accente întunecate, dar cu o emisie în forță, precum și jocul scenic destul de elaborat, cu accent pe gestică și priviri, m-au și ne-au făcut să-i oferim aplauze entuziaste Eleonorei Filipponi. Asemenea acestora, i-am admirat și aplaudat și pe Adriano Gramigni (un excelent Lodovico), Francesco Pittari (un Roderigo ce a ieșit, de asemenea, în evidență), Eduardo Martinez (Montano) și Matteo Mancini (Un araldo). Corul ansamblului Maggio Musicale Fiorentino condus de Lorenzo Fratini ne-a oferit o mostră incredibilă de unitate și rigurozitate, având sonorități copleșitoare în momentul de început al operei și în scena Sălii de consiliu din actul al treilea (cât de mult mi-ar plăcea să ascult un Requiem verdian live cu acest cor!).

Despre realizarea vizuală, creație a regizoarei Nona Ciobanu și a lui Peter Košir, nu pot decât să afirm că am înțeles demersul ideatic din spatele proiecțiilor, dar că pe alocuri acestea au fost ușor deplasate. Nu e prima oară când opera lui Verdi este tratată scenic din punct de vedere contemporan. Nu este prima oară nici când sunt asociate idei ale războaielor din ziua de astăzi cu trama shakespeariană. Totuși, speram să nu fim nevoiți să vedem imagini cu avioane de război ăn fundal în timpul desfășurării acțiunii muzicale. Și, deși toate acele momente când au fost proiectate numele Otello și Desdemona pe cele două părți complementare ale unui amusement park hammer au fost cumva susținute (să îndrăznesc oare să cred că iubirea lor este precum un roller coaster sau este doar o joacă de copii?!), totuși parcă nu își aveau locul într-un asemenea context. Cred că mult mai potrivite ar fi fost niște proiecții mai abstracte care doar să fie adiacente muzicii, fără a încerca să explice cu atâtea artificii regizorale acțiunea.
 
Cât despre Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino, pentru mine a urcat pe primele locuri în topul personal al celor mai bune orchestre din lume. Sub bagheta magică a lui Zubin Mehta am descoperit noi valențe ale partiturii lui Verdi și datorită profesionalismului, talentului, pasiunii și emoțiilor dăruite de fiecare membru al orchestrei în parte. I-am urmărit cât am putut de îndeaproape spre a observa cât de atent urmăreau indicațiile maestrului, dar și cât de bine se uneau în sunet cu colegii lor, cu corul și cu soliștii. A fost una dintre puținele instanțe unde chiar am simțit faptul că orchestra nu mai este doar un acompaniator, ci devine un personaj de sine stătător (deși acest aspect ar trebui să fie sesizabil la fiecare reprezentație cu Otello, cu atât mai mult cu cât vorbim de o cu totul altă scriitură muzicală decât cele pe care le abordase compozitorul până la acel moment). Tot datorită evoluției spectaculoase a ansamblului muzical am reușit să fim transpuși complet în intriga tumultuoasă, datorită sonorităților ample care parcă țeseau notă cu notă povestea tragică a maurului și a iubirii sale damnate.

---

ORCHESTRA ȘI CORUL MAGGIO MUSICALE FIORENTINO
ZUBIN MEHTA dirijor
LORENZO FRATINI dirijorul corului
NONA CIOBANU, PETER KOŠIR regizori multimedia
 
Giuseppe Verdi Otello (operă în concert)
Arrigo Boito – libret (după tragedia omonimă de William Shakespeare)
 
FABIO SARTORI Otello (tenor)
ANASTASIA BARTOLI Desdemona (soprană)
LUCA SALSI Iago (bariton)
JOSEPH DAHDAH Cassio (tenor)
ADRIANO GRAMIGNI Lodovico (bas)
ELEONORA FILIPPONI Emilia (mezzosoprană)
FRANCESCO PITTARI Rodrigo (tenor)
EDUARDO MARTINEZ Montano (bas)
MATTEO MANCINI Un herald (bariton)

Credit foto: Andrei Gîndac