Studii independente - Richard Wagner – Opera si specificul muzicii (I)

​Lucrarea de tinerete a lui Richard Wagner, „Oper und Drama” („Opera si drama” – 1851) a fost considerata – si inca este, de unii iubitori de muzica de opera – drept un eseu blasfemiator la adresa unor creatii indragite si bine inradacinate in sufletele melomanilor. Scris pe cand compozitorul avea 38 ani, acest lung eseu pune in valoare atat ideile si consideratiile sale asupra marilor opere de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea, cat si dorinta sa de a reforma genul, considerat de el superficial, intr-un veritabil teatru muzical, de a intrerupe traditia muzicala de pana atunci pe care o vedea ca fiind superficiala si de a pregati terenul pentru ceea ce avea sa urmeze dupa disparitia lui.

​„Mi-a spus un prieten ca ideile formulate de mine asupra artei ar fi fost pricina de suparare pentru multa lume, nu atat din cauza stradaniilor mele de a descoperi motivul pentru care creatiile noastre de azi sunt sterpe si lipsite de viata, ci mai ales pentru incercarea mea de a descoperi in ce conditii ele pot deveni fecunde in viitor”.[1] Considerate la data la care au aparut periculoase pentru istoria operei, ideile wagneriene au fost, totusi, foarte repede asimilate de compozitorii-discipoli ai sai si, astfel, criticii si spectatorii conservatori nu au mai avut altceva de facut decat sa asiste neputinciosi la schimbarea completa a fetei teatrului liric asa cum fusese cunoscut pana atunci.
Pentru a porni discutia despre ideile teoretice ale lui Richard Wagner, trebuie spus, mai intai ca el este cel care a creat, prin inovatiile aduse in plan teatral si scenic, o punte intre romantismul secolului al XIX-lea si curentele de avangarda ce vor urma sa apara la inceputul secolului al XX-lea. Mai bine spus, compozitorul se situeaza exact la trecerea dintre romantism si simbolism – apartinand, mai mult, acestuia din urma prin subiectele alese pentru dramele sale muzicale si prin modul prin care le-a gandit din punct de vedere scenic si muzical. Ȋn „Opera si drama”, Wagner porneste de la ideea fundamentala a teoriei sale conform careia exista doua modalitati de a gandi teatrul: tragedia antica si drama shakespeariana. Din ambele surse preia cateva elemente, spre a le uni si a crea o noua directie atat in teatrul dramatic, cat si in cel liric. Compozitorul german considera tragedia antica elena o opera de arta completa, o sinteza a tuturor artelor, de fapt – ea inglobeaza dansul (prin ritmul miscarilor si pantomima utilizate in spectacolele de gen), poezia, muzica si sculptura (din punct de vedere al atitudinii actorilor pe scena). De asemenea, ditirambul (originea textului de tragedie antica) reprezinta, la randul sau, o sinteza: cuprinde o parte lirica (poezia) si o parte dramatica (interpretarea). Ȋn plus, Wagner aduce in discutie ditirambul pentru ca el considera ca explica cel mai bine legatura fundamentala dintre muzica si cuvant. De la aceste afirmatii, el merge mai departe in a afirma ca prin intermediul ditirambului, intre participantii la actul teatral din Grecia Antica se crea o comuniune spirituala si, impreuna, puteau lua legatura cu divinitatea – care este, de fapt, finalitatea textelor grecesti, acel „catharsis” fara de care nu se poate concepe termenului in sine de „tragedie antica”.

---

​Cu privire la teatrul lui Shakespeare, compozitorul il privea ca pe ceva aflat la polul total opus, prin faptul ca textele marelui dramaturg britanic nu aveau ca finalitate uniunea cu divinul, ci punerea in valoarea a personalitatii umane complexe. La acesta, corul dispare, comentariile sunt facute – atunci cand ele exista – de catre bufon sau alt personaj si se pune accent, mai ales in comedii, pe muzica, pe cantec ca forma de expresie scenica. Trebuie spus ca, dupa teatrul shakespearian, abia opera mai este cea care incearca si reuseste, in mare masura, sa readuca in atentia si spiritul publicului catharsis-ul antic. Ȋn cazul teatrului liric, acesta se produce prin intermediul muzicii, aceasta fiind, insa, diferita de cea a teatrului anti grec.
Ȋn prima parte a textului sau teoretic, „Opera si specificul muzicii”, Richard Wagner aduce grave acuze la adresa operei care era cunoscuta in perioada respectiva si a catorva compozitori care, dupa parerea sa, au facut foarte mari deservicii genului: „Esenta operei ne-a aparut ca fiind pevertita si plina de frivolitate atunci cand nefirescul si uratenia ei s-au dezvaluit in toata monstruozitatea lor dezgustatoare”[2]. El militeaza inca din primele randuri pentru un nou tip de spectacol liric, ceva nou, ceva ce trebuie sa socheze si sa zguduie din temelii gustul publicului care fusese, pana atunci, indrumat gresit. Ȋn demersul sau, compozitorul porneste de la o critica a criticilor – ei fiind, de fapt, cei responsabili pentru popularizarea unor lucrari lipsite de insemnatate si valoare si pentru pervertirea cu buna-stiinta a ceea ce apreciau spectatorii: „Marele defect al criticii consta, asadar, chiar in esenta ei. Criticul nu traieste in sine nevoia chinuitoare care il poarta pe artist catre indaratnicia plina de ardoare cu care proclama: «Asa, si nu altfel!» (...) Critica traieste, asadar, din progresul treptat, adica din permanenta adapare a terorii”[3].  Astfel, este de datoria artistului si, in speta, a lui Wagner insusi, sa indrepte greselile pe care ani de-a randul le-au facut colegii sai de breasla, precum si critica de specialitate. Pentru a face acest lucru, trebuie sa se revina la originile teatrului liric, ceea ce compozitorul si face, facand o analiza minutioasa a istoriei genului, atacand acolo unde i se pare ca este necesar, pe acele personalitati muzicale care, prin dorinta lor nestavilita de a crea, au dus pe o panta gresita opera.
Ȋn primul rand, afirmatia de la care porneste privind istoria universala a operei este aceea ca „opera nu are origine istorica sau, mai bine spus, naturala. N-a aparut din popor, ci dintr-un capriciu artistic”[4]. Ȋntr-adevar, genul teatrului liric este o forma de arta mult mai artificiala decat cel dramatic. Acesta din urma a aparut in urma unei nevoi pentru frumos si pentru exprimare estetica a unei populatii, in timp ce opera este produsul dorintelor personale ale unor nobili de a fi incantati de un spectacol complex si complet si al nazuintelor spre creatia totala a unor artisti mai mult sau mai putin inzestrati cu talent. Nu trebuie uitat faptul ca intr-o compozitie de teatru liric cuvantul si muzica trebuie sa coexiste, sa se afle pe aceeasi treapta a importantei lor in imaginea de ansamblu. Niciodata, un creator nu trebuie, nu are voie sa puna unul dintre elemente mai presus de celalalt – de aici si ideea lui Wagner de a prelua de a nu lasa pe nimeni altcineva sa intervina in compozitiile sale si, astfel, si-a creat singur atat partitura, cat si libretul. Ȋn teatrul dramatic, prima cuvantul rostit si, astfel, muzica nu poate avea niciodata primatul intr-o opera. Muzica trebuie sa completeze textul, trebuie sa fie un comentator al lui, un insotitor si un ghid pentru spectator in intelegerea actiunii desfasurate pe scena. „Eroarea in genul numit opera porneste de la felul in care un mijloc de expresie (muzica) a fost transformat in scop, in timp ce scopul expresiei (drama) a fost transformat in mijloc”[5].

---

---

​[1] Wagner, Richard – „Opera si drama”, pg. 17, Editura Nemira, Bucuresti, 2011
[2] Wagner, Richard: „Opera si drama”, pg. 23, Editura Nemira, Bucuresti, 2011
[3] idem, pg. 24
[4] ibidem, pg. 26
[5] idem, pg. 28