Se poate și la noi!

School of Rock, musical rock de Glenn Slater și Julian Fellowes
Muzica: Sir Andrew Lloyd Weber
Bazat pe filmul cu același nume din 2003
Regia: Emil Pantelimon
Scenografia: Vladimir Turturica
​Coregrafia: Cezara Blijoiu
Pregătire muzicală și maestru de canto: Teodora Maria Jaworski

​Într-o dimineață călduroasă de iulie – era duminică, dacă țin bine minte – m-am hotărât în ultimul moment să plec de acasă spre un spectacol de matineu, la Opera Comică pentru Copii. Titlul – School of Rock – nu pot să spun că mă atrăgea prea mult, eu nefiind deloc un rocker convins, și astfel nu m-am dus cu speranțe prea mari. 

Văzusem filmul din 2003 cu Jack Black, nefiind totuși un fan nici al soundtrack-ului și nici al acțiunii propriu-zise. Știam că în 2015 apăruse o adaptare de musical creat după pelicula menționată, cu muzică creată de maestrul Sir Andrew Lloyd Weber, dar cu toate acestea tot nu eram foarte entuziasmat, căci știam că în România musicalurile încă nu au ajuns la un nivel prea înalt. Știind că distribuția va conține și copii, parcă entuziasmul era și mai gâtuit, cunoscând dificultatea de a lucra cu o asemenea grupă de vârstă și fiind convins că nu s-a reușit ceea ce pe Broadway și în West End a fost un succes răsunător. Așadar, am purces la drum fără așteptări, dar totuși cu bucuria că voi asista la o reprezentație drăguță și cam atât. Acesta e momentul când trebuie să trag un semnal de alarmă și să atrag atenția cititorilor și iubitorilor de artă că nu trebuie niciodată să judeci bazat pe experiențe trecute și nu trebuie să te lași descurajat prin proiectarea unor prejudecăți asupra unor lucruri viitoare. Asta am făcut eu și m-am simțit extrem de vinovat. De ce? Răspunsul îl veți găsi mai jos.

Încă de la intrarea în curtea și în clădirea Operei Comice pentru Copii, această instituție tânără de cultură pentru cei mici și cei mai puțin mici, excelent condusă de Felicia Filip, unul dintre cei mai buni manageri din domeniul artistic românesc, am fost întâmpinat de un suflu plin de entuziasm copilăresc, de bună dispoziție. Ba mai mult, trebuie să recunosc faptul că m-am simțit așa cum cred că s-ar simți cineva care ar pune piciorul într-o mașină a timpului și ar călători înapoi în anii cei mai frumoși ai vieții, când lipsa de griji era la ordinea zilei și când jocurile făceau parte din activitățile cotidiene. Da, am pătruns din nou în sfera copilăriei, datorită organizării impecabile pe care Opera Comică pentru Copii (OCC) o acordă de fiecare dată atmosferei de pretutindeni din jurul ei. Grădina interioară, plină de părinți, bunici și copii asistând deja la un preambul artistic pe mica scenă de afară, corturile și micile clădiri cu jucării, jocuri, cărți colorate, dar și micuțul râu artificial cu bărcuțe plutind sau încăperile dedicate diverselor activități m-au făcut să cred că am intrat într-un regat de tip Disneyland. Și nu pot decât să aplaud conducerea OCC pentru un asemenea demers și pentru inițiativa de a crea un univers special dedicat copiilor, unde adulții pot avea încredere că noua generație de spectatori va avea parte de o educație completă. În plus, ținând cont că era ziua uneia dintre premierele musicalului School of Rock, pe fațada clădirii stătea mândru un imens banner anunțând acest eveniment național absolut cu un design cu care Opera Comică și-a obișnuit deja publicul, având un inspirat mix de culori puternice, îmbiind la veselie și bunăvoie. Așadar, am pășit cu încredere în acest fraged templu al artei doar pentru a descoperi o nouă lume excepțională, creată și gândită de geniala echipă a spectacolului. Foayer-ul teatrului era ticsit de lumea care deja își făcea fotografii pe cele două scene pline de instrumente rock amplasate chiar la intrare. Ce mai, aveam impresia că plecasem din România și mă reîntorsesem într-una din instituțiile artistice din West End, unde producătorii sunt atât de inteligenți din punct de vedere al marketing-ului încât creează pentru fiecare spectacol ceea ce ei numesc merchandise inspirat din acea reprezentație. Iată că acela a fost primul moment în care mi-am spus – SE POATE ȘI LA NOI!

Însă, în ciuda tuturor acestor introduceri în atmosferă, nimic nu m-a putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze să văd pe scena mare a Operei Comice pentru Copii. Nu aveam cum să știu că voi asista la cea mai bună reprezentație de musical profesionist din România de până acum. Sigur, și Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” are câteva titluri ale acestui gen destul de reușite. Dar ceea ce au reușit să facă managementul de excepție, echipa de producție, echipa artistică și echipa tehnică la OCC depășește orice mi-aș fi imaginat că se poate petrece pe scena unui teatru românesc. Încerc încă să-mi revin, la mai bine de două săptămâni de la această premieră fulminantă și strălucitoare și încă îmi spun că parcă am visat și că așa ceva nu poate exista la noi în țară. Și, iată, acela a fost al doilea moment când mi-am afirmat în gând – SE POATE ȘI LA NOI! Și de ce nu s-ar putea? Pentru că oameni talentați avem (de copii, ce să mai zic?!). Avem chiar și forță financiară să putem monta asemenea producții fără nici cea mai mică problemă. Avem actori, cântăreți, dansatori, orchestre, banduri. Avem scenotehnică. Avem sonorizare (da, în ultimul timp chiar observ că avem tehnică de sunet foarte bună, cu specialiști foarte buni). Avem dorință, pasiune și bucuria de a face lucruri de calitate. Și, iată, OCC a arătat că într-adevăr avem posibilitatea. Ceea ce a rezultat este un spectacol exploziv, plin de voie bună, de energie, de seriozitate, profesionalism și calitate la cel mai înalt nivel. Emil Pantelimon, regizorul reprezentațiilor bucureștene cu School of Rock, a creat nu o replică identică cu cele de pe Broadway și din West End, ci un exemplu superior celor două, dându-le acelora clasă într-un fel pe care nu aveți cum să-l bănuiți până nu veniți în sală să vă lăsați purtați de acordurile puternice, dar frumoase ale muzicii lui Weber. Știm că atunci când vrei să montezi un musical preluat din New York sau Londra ar trebui să prezinte o copie perfectă a decorului, costumelor și regiei. Așa spune legea drepturilor de autor. Cu toate acestea, există cazuri când se acordă posibilitatea excepției de la această regulă, așa cum s-a întâmplat și în acest caz. Și nu pot decât să mă bucur, căci ceea ce a creat Vladimir Turturică, unul din cei mai inventivi scenografi români, este net superior față de ceea ce am văzut în variantele americană și britanică. Folosind o ingenioasă scenă turnantă, artistul a creat un spațiu multi-funcțional, dezvăluind rând pe rând locuri diferite care se pot schimba cu ușurință și rapiditate, fiind și spectaculoase, în același timp. O altă premieră tehnică pentru scena Operei Comice este aceea că fosa orchestrei nu este folosită de band (acesta ocupând un loc în altă parte a backstage-ului), iar în locul lor a fost amplasată un tip de semi-scenă care se ridică din podea spre a dezvălui și mai multe locații alternative pentru desfășurarea acțiunii. Iată de ce am afirmat mai devreme cu atâta siguranță că avem scenotehnică la cel mai înalt nivel. Este demonstrat! În plus, pe lângă scenografia aceasta cu adevărat impresionantă, light design-ul atât de important într-un spectacol de musical a fost realizat la cel mai calitativ standard spre a însoți aventura personajelor și spre a puncta cu măiestrie momentele solistice sau ansamblurile care, astfel, au fost puse în valoare și mai mult.

​Cât despre partea regizorală propriu-zisă, nu am decât cuvinte de laudă la adresa lui Emil Pantelimon, acest magician al lucrului cu actorii și, mai ales, cu copiii. Nu este deloc ușor să ții în mână o distribuție de aproape 20 de artiști aflați la vârste fragede (țineți cont că s-a lucrat cu un număr chiar de două sau trei ori mai mare, existând chiar distribuții triple în anumite cazuri), să-i coordonezi, să-i faci să înțeleagă faptul că da, este un joc, dar joaca trebuie îmbinată cu partea serioasă și profesionistă. Mai mult, este cu atât mai dificil ca regizor să-i faci pe cei mici să dea viață personajelor interpretate cu adevăr și naturalețe, fără a părea stângaci ori forțați. Ei bine, fiecare dintre copii a reușit să transmită publicului emoție pură subliniată tocmai prin corectitudinea jocului actoricesc, dar și prin lejeritatea interpretării. Ca să nu mai menționez calitățile vocale ale tuturor acestor artiști aflați la început de drum, precum și talentul unora de a stăpâni instrumente live, pe scenă, în timpul reprezentației. Merită, astfel, să-i amintesc pe Iustina Soare/Ioana Vedeș în rolul Katie (excepțională interpretare la chitară-bas), Daniel Varga/Andrei Borșan în rolul Freddie Hamilton (absolut incredibili la percuție, precum toboșarii profesioniști dintr-o trupă rock), David Blaj/Eric Obae în rolul Zack Mooneyham (amândoi fiind chitariști desăvârșiți și demonstrând acest lucru din plin pe parcursul spectacolelor) și Radu Enache/Anastasia Țântea în rolul Lawrence Turner (fiecare demonstrând că este pianist de mare talent și, de ce nu, de viitor!). I-am menționat pe toți aceștia, pentru că am avut privilegiul și bucuria de a vedea două reprezentații cu School of Rock, putând astfel să mă delectez cu prestațiile artistice ale cât mai multor protagoniști.

​Și pentru că tot am atins subiectul interpretării muzicale, nu pot să trec cu vederea evoluția scenică a personajelor principale. În primul rând, cei doi interpreți ai personajului Dewey Finn, Mihai Mitrea și Ovidiu Anton, dau dovadă de o forță vocală impresionantă, demonstrând că sunt rockeri de mare clasă, fiecare cu un stil vocal și interpretativ aparte, dar amândoi înscriindu-se într-o (sper eu) viitoare galerie de vedete autohtone reale. Apoi, Călina Epuran, cea care a dat viață și glas (și ce glas bine controlat tehnic, cristalin și puternic!!!) domnișoarei Rosalie Mullins, directoarea școlii Horace Green, a putut fi admirată și aplaudată la scenă deschisă atât pentru virtuozitatea uimitoare din aria Reginei Nopții (da, acea Regină a nopții mozartiană), cât și pentru momentul solistic de baladă rock, pe care l-a prezentat cu forță și sensibilitate, în același moment. Vocea sa plină de frumusețe, condusă și controlată de minune mi-a amintit de ce am admirat-o atât de mult pe Călina Epuran și în spectacolul cu My Fair Lady văzut cu câțiva ani în urmă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Este una dintre actrițele care promite cel mai mult, care deja demonstrează, cu fiecare rol, că este un artist complex, care se poate transforma cu ușurință de la un personaj la altul, care cântă, dansează și trăiește pentru scenă. Nu pot să trec cu vederea nici prezența uimitor de energică, plină de zvâc, ba chiar explozivă aș zice a tinerei Laura Gabriela Oana în concentratul rol al doamnei Scheinkopf, etern îndrăgostita de muzică pop și de „Vitney” Houston. Fiindu-i încredințat acest personaj foarte ofertant, actrița l-a modelat și l-a construit, arătând publicului un frumos rol de caracter (poate printre cele mai greu de realizat tipuri de roluri în teatru), etalându-și în același timp o voce puternică, impresionantă, dar și o condiție fizică ce te lasă fără cuvinte. Uitându-mă îndeaproape la fiecare interpret din acest spectacol am realizat parcă și mai mult ce înseamnă un artist complet – canto, dans-coregrafie, mișcare scenică, suflu (nu este nicidecum la îndemâna oricui să cânte, să alerge și să danseze în același timp) și multe alte calități pe care le-am observat și aplaudat din plin la cei din distribuția spectacolului School of Rock. Nu ar fi corect să trec mai departe fără să amintesc și de cuplul personajelor Ned Schneebly-Patty di Marco, „prietenii” lui Dewey, cărora le-au dat viață, pe rând, Andrei Mihalcea-Sidonia Doica și Bogdan Podlovski-Teodora Calagiu. Asemeni doamnei Scheinkopf, acest tandem de amici reprezintă partea foarte comică a musicalului, care contribuie din plin la balansul atmosferei prin prezențele lor simpatice și fermecătoare.

​Din punct de vedere muzical, spectacolul beneficiază de bagheta magică a dirijorului Alexandru Ilie, un obișnuit al scenelor de musical din România care la Opera Comică face minuni cu band-ul pe care îl conduce nu din fosă (aceasta fiind ocupată de scena menționată mai devreme), ci din backstage. În plus, cu ocazia School of Rock maestrul baghetei s-a transformat și în DJ, căci aceasta este natura partiturii compuse de Sir Andrew Lloyd Weber. Și a făcut-o cu măiestrie și profesionalism. Cât despre partea de pregătire muzicală, trebuie neapărat să mă înclin până la pământ în fața unui om de o delicatețe și dedicație, dar și cu „mână de fier”, care a lucrat excepțional cu fiecare dintre copii și adulți și cu toți la un loc. Este vorba de Teodora Maria Jaworski, membră și în Corul Național Madrigal, un artist, un muzician desăvârșit și un pedagog la fel de înzestrat. Vă puteți întreba de unde știu acest lucru. Nici nu trebuie să fi fost la repetiții sau să cunosc persoana îndeaproape, ca să îmi dau seama de modalitatea sa de a lucru din rezultatele care se văd pe scenă de toți spectatorii. Și pot să afirm cu mâna pe inimă că Teodora Jaworski a realizat minuni cu toată distribuția, căci transpare în fiecare secundă seriozitatea cu care fiecare interpret abordează muzical și tehnic rolul care i-a fost încredințat. Nu în ultimul rând, trebuie să știți că un musical fără coregrafie și mișcare scenică nu prea există. Așadar, poate una din cele mai importante persoane din echipă este Cezara Blijoiu, coregraful care le-a insuflat tuturor actorilor iubirea față de o postură scenică frumoasă și care le-a dăruit cu grație și generozitate din pasiunea ei pentru dans. Și a reușit cu adevărat să contribuie la atmosfera explozivă a reprezentațiilor, prin coregrafia armonioasă și în ton cu acțiunea desfășurată. 

Îmi pare extrem de rău că aceasta este doar o cronică și nu pot să vorbesc prea mult despre fiecare om care a contribuit la spectacol în parte. Dar ceea ce pot face e să îi aplaud și pe cei din band, each and every one, cât și pe minunații artiști (actori, cântăreți și dansatori) care fac parte din așa-numitul ansamblu – deși e greșit spus, căci nu avem parte de un cor obișnuit, ci de personaje bine definite (chiar am apreciat faptul că regizorul a lucrat cu toți membrii și că a construit cu fiecare câte un rol aparte). Așadar, pentru a-i menționa, spre mai buna lor cunoaștere de către cititori și posibil viitor public, iată-i pe cei care au dat viață Profesorilor de la Horace Green, dar și Părinților elevilor din School of Rock: Raluca Oprea, Virginia Stamate, Ana Maria Ivan, Daniela Cârstea, Cristiana Ioniță, Theodora Munteanu, Maria Alexievici, Mihai Pricope, Consuella Crăciun, Sabina Chirilă, Fang Shuang, Andreea Iftimescu, Radu Ion, Vicențiu Țăranu, Bogdan Lupea, Mihai Toma, Gjergji Mani, Nae Șovăială, Daniel Pascariu. În fața lor mă ridic și aplaud din tot sufletul, așa cum fac în fața întregii echipe, atât artistice, cât și tehnice și de management, căci au reușit să dea naștere unui adevărat fenomen teatral care, sper eu, va face istorie la Opera Comică pentru Copii și care va crea, poate, o revoluție și în sistemul de învățământ artistic, convingând conducerile universităților din domeniu să reintroducă acele pierdute clase speciale de musical. Cine știe?! Poate mai există o speranță. Până atunci, mulțumesc tuturor celor implicați în coacere și nașterea spectacolului School of Rock pentru că m-au făcut să devin puțin rocker și pentru că ne permit să plecăm din sală cu bucurie, cu speranță, dar ne și ridică probleme și întrebări legate de noi înșine, de parenting și de modalitatea în care adulții trebuie să se raporteze la copii, aceste ființe pure și atât de importante care vor duce mai departe moștenirea primită de la noi, cei „mari” (ghilimelele sunt necesare, deoarece de multe ori suntem mult mai mici decât copiii). Pe data viitoare și ROCK ON, DUDES!!!

Fotografiile sunt preluate de pe pagina de Facebook a Operei Comice pentru Copii:  https://www.facebook.com/OperaComica