Raza strălucitoare a unui spectacol de poveste

Don Carlo, de Giuseppe Verdi (libret: Joseph Méry și Camille du Locle)
Producție a Operei Naționale din București
Regie, scenografie, costume, lumini: Mario de Carlo
Asistent regie: Claudia Machedon
Maestru de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Stagiunea 2021-2022 a Operei Naționale din București s-a impus deja în istoria acestei instituții drept una dintre cele mai răsunătoare, strălucitoare și de marcă. Fiind sărbătorit Centenarul Operei bucureștene, managerul interimar Daniel Jinga, alături de echipa de conducere și cea artistică au dorit o readucere a teatrului liric din capitală pe firmamentul și pe harta internațională a instituțiilor de gen la nivel european și mondial. Și, iată, că încetul cu încetul, acest demers dă roade și ONB prinde iar aripile ce i-au tot fost tăiate de câteva perioade de management catastrofal. Totuși, așa cum se spune în popor – speranța moare ultima. Și atunci când acestei speranțe îi sunt oferite pârghiile necesare, visele pot deveni realitate.

Atât visele conducerii, cele ale artiștilor de pe scenă, cât și cele ale publicului – poate cel mai important element din viața unui spectacol, fără de care acesta nu poate exista efectiv. Sigur că toată lumea trece încă printr-o perioadă grea, care pare să se îndrepte spre o convalescență ceva mai luminoasă în urma atacului invizibil al acestui virus care ne-a închis în case și care ne-a obligat să ne îndepărtăm pentru o perioadă de la ceea ce mulți dintre noi iubim. Însă umanitatea nu va putea fi îngenuncheată atât de ușor niciodată. Degeaba se caută denigrarea culturii și a artiștilor (în special în România). Dacă stăm să ne gândim și să cercetăm istoria, aflăm că teatrele britanice au trecut de cel puțin două ori prin tratamente brutale – închiderea lor în urma epidemiilor de ciumă, precum și interzicerea oricărui act scenic de către puritanul dement Oliver Cromwell. Și totuși, Marea Britanie rămâne pe primele locuri în ceea ce privește producția de teatru, căci aceasta este o formă de artă care a reușit să renască mereu din propria-i cenușă parcă mai puternică, mai impunătoare și importantă.

Așadar, nici în România, nici în această perioadă tulbure, nu cred că teatru, dansul, opera, muzica vor putea fi îngropate de ceva sau cineva. Ca probă, că spectacolele par să fie cerute cu mai multă îndârjire de spectatorii dornici de a evada dintr-o realitate gri și sumbră. Căci numai cultura ne poate oferi un orizont luminos, constituind totodată un balsam, ba chiar un medicament al spiritului. Mai mult, vorbind strict de Opera Națională din București, nu cred că detractorii eterni ai acestei instituții vor reuși cu adevărat să o îngroape în ura și vorbele lor frustrate. De ce? Pentru simplul motiv că publicul va continua să vină, fiind atras și fascinat în primul rând de muzică, apoi de poveștile depănate pe scena oricărui teatru liric și, nu în ultimul rând, de artiștii care vin în fața spectatorilor spre a le oferi clipe de vis. Și asta cu atât mai mult când are loc o stagiune aniversară precum cea actuală, în decursul căreia sunt invitați în mod constant soliști români care fac o carieră strălucită pe marile scene ale operelor din Europa și din afara hotarelor ei. De altfel, acesta a fost unul din punctele programului de management interimar actual – acela de a sărbători cei 100 de ani de la înființarea primei instituții naționale de operă prin readucerea pe afiș a numelor autohtone ce sunt aplaudate pe scene precum Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Staatsoper Wien, Semperoper Dresden și prin câte și mai câte alte locuri de renume.

Un astfel de exemplu de spectacol-eveniment a fost și cel din 3 februarie 2022 – Don Carlo, de Giuesppe Verdi, una dintre cele mai mărețe și complexe opere scrise vreodată. Trebuie să recunosc faptul că încă de la premiera acestei montări mi-aș fi dorit să văd varianta de cinci acte (într-adevăr, lipsa primul act, Fontainebleau, poate duce la o neînțelegere a adaptării verdiene a piesei lui Schiller, dar sărăcește și partiturile vocale ale lui Carlos și ale Elisabettei, cărora li se refuză interpretarea unuia din cele mai frumoase și duioase duete de dragoste din creația maestrului de la Busetto). Lăsând la o parte acest mic detaliu care nu dăunează reprezentației, în general, și omițând oarecum și faptul că montarea se sprijină prea mult pe costume și prea puțin pe scenografie, alegând o austeritate exagerată (probabil și din lipsă de fonduri la momentul premierei), Don Carlo de pe scena Operei bucureștene trebuie să fie privit drept un eveniment în sine, căci nu multe scene lirice ale lumii se pot lăuda cu acest titlu. De o complexitate aparte, cu o lungime temporală impresionantă (aproape rivalizând din acest punct de vedere cu creațiile wagneriene) și cu provocări vocale nenumărate, capodopera de maturitate a lui Verdi trebuie să se constituie la fiecare reprezentație într-o bucurie atât pentru echipa artistică, cât și pentru cei din sală. Cu atât mai mult, trebuie consemnată, aplaudată și păstrată în amintire o seară precum cea din 3 februarie 2022, când pe scena ONB au evoluat în mod admirabil cinci soliști români care s-au afirmat deja pe câteva dintre cele mai mari scene europene și mondiale. În fața acestor invitați nu avea cum să nu pălească orice aspect mai puțin fericit al realizării scenice. Căci fiecare dintre vocile care au dat viață personajelor verdiene a răsunat aproape de perfecțiune în sala Operei Naționale din București. Și cred că vorbesc în numele multor spectatori când spun că acest Don Carlo va rămâne în sufletul și memoria celor care s-au aflat în auditorium.

Este întotdeauna o bucurie să îl revăd pe Teodor Ilincăi. I-am urmărit cariera și ascensiunea încă de la primele roluri de pe scena ONB, aplaudându-l chiar și din sala Royal Opera House Covent Garden, când a strălucit în Rodolfo din La Bohème de Puccini. În Don Carlo a reușit să impresioneze din nou prin calitatea sunetelor emise, prin forța vocală, îmbinate cu o dulceață aparte și cu o prezență scenică ce îl confirmă și ca un foarte iscusit actor. Un al doilea cap de afiș a fost și soprana Cristina Păsăroiu, una dintre cele mai bune voci de soprană actuale la nivel european. Trebuie să amintesc faptul că am urmărit-o cu maximă plăcere în rolul Marietta din Die Tote Stadt în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” în toamna anului 2021 și am fost mai mult decât impresionat de calitatea excepțională a glasului său. Iată că și în debutul ei în rolul Elisabettei de Valois (căci, da, interpreta a dat viață pentru prima oară în cariera ei acestui personaj) și-a etalat talentul și atributele vocale deosebite. A fost o regină în care demnitatea și fragilitatea și-au dat mâna, caracteristici exprimate prin alternanța unor pianissime aparte cu momentele de explozie vocală dramatică. După ce am urmărit-o cu emoție și bucurie în Dalila, a venit pentru Ramona Zaharia rândul unuia dintre cele mai dramatice și importante roluri de mezzo-soprană din repertoriul verdian – Principessa di Eboli – căreia i-a insuflat viață și maiestuozitate prin vocea sa clară, profundă, cu tente sumbre, dar cu o catifelare și rotunjime în acut așa cum rar mi-a fost dat să aud. Eboli a sa a avut carne atât din punct de vedere vocal, cât și scenic, interpreta demonstrând încă o dată talentul său actoricesc deosebit, precum și înțelegerea personajului pe care îl întruchipează. Pentru unul dintre cele mai frumoase și mai ample roluri de bariton din istoria operei, a fost invitat Bogdan Baciu, deja un nume răsunător pe scenele lirice europene. O bucurie a auzului și a sufletului, baritonul român (căsătorit cu Ramona Zaharia – asta, așa, ca o „picanterie” internă) a dezvăluit publicului român care l-a aplaudat frenetic un Marchiz de Posa în care s-au amalgamat toate stările posibile ale acestui personaj atât de complex. Mulți istorici de teatru afirmă că în piesa lui Schiller, Rodrigo, marchiz de Posa, este personajul principal, dând glas direct ideilor dramaturgului. Cred că și în opera lui Verdi, tot el deține partea cea mai importantă, beneficiind totodată de cele mai frumoase, lirice și cunoscute pagini de partitură din câte au fost scrise. Iar Bogdan Baciu a înțeles aceste aspecte, căci Rodrigo al său a căpătat culori puternice, atât prin momentele dramatice, cât și prin delicatețea interacțiunilor cu Carlos. Duetele, terțetul și aria finală au căpătat un plus de frumusețe datorită vocii sale cu o tehnică excelentă, cu o dicție aproape perfectă, dar și datorită faptului că a adus cu sine o rotunjime a personajului căruia i-a dat viață.

Filip al II-lea, teribilul monarh absolut al Spaniei, acea figură de coșmar din istoria țării iberice, a primit glasul puternic, profund și întunecat al basului român Bogdan Taloș. Fiind deja titrat ca unul dintre cei mai căutați și apreciați reprezentanți ai categoriei sale vocale, artistul a rămas în amintirea și sufletul meu drept unul dintre cei mai mari interpreți ai acestui complex personaj schillerian-verdian. Cu o statura impozantă, aducând chiar fizic cu originalul rege (așa cum îl putem vedea în portretele rămase), îmbinând o severitate, o austeritate, o duritate de-a dreptul bolnave cu maiestuozitatea necesară unui asemenea rol teribil. Parcă niciodată nu a sunat aria Ella giammai m’amo atât de sfâșietor și, totuși, atât de dezgustător, căci am realizat, datorită interpretării lui Bogdan Taloș, cât de perfid și îngrozitor a fost acest monarh care aproape a distrus imaginea Spaniei din Epoca sa de Aur. Ultimul, dar nu în cele din urmă, a fost Marius Boloș, bas al Operei Naționale din București, care a dat viață Marelui Inchizitor, unul dintre cele mai tulburătoare personaje ale lui Verdi. Cu toate că nu i-a dedicat o arie, totuși acest rol necesită forța și întunecimea unei voci deosebite, așa cum este cea a lui Marius Boloș. Nu este prima dată când îl urmăresc dând viață bătrânului preot ucigaș, dar parcă de data aceasta a făcut-o cu și mai multă atenție la redarea cât mai exactă a personalității cumplite a acestuia, a perfidiei și a poziției superioare pe care o ocupă la curtea lui Filip. Amenințările directe din cadrul duetului cu regele au fost exprimate exemplar de dicția, gestica și prezența scenică ale interpretului. Mai mult, trebuie să subliniez partea de actorie pe care Marius Boloș pare că o aprofundează cu fiecare rol, cu fiecare apariție, făcându-l unul dintre puținii (ce păcat!) soliști bucureșteni care au înțeles că opera este o formă de teatru, nu una concertistică. Foarte pe scurt, doresc să aplaud și să subliniez și apariția tânărului bas Filip Panait în deloc întinsul, dar puternicul rol al Călugărului/Carol Quintul. Un glas puternic, profund care merită să preia toate marile roluri dedicate acestui tip de voce pe scena operei bucureștene și pe care sper să îl văd din ce în ce mai des în ipostaze prim-solistice.

Alături de această pleiadă strălucitoare de artiști români care aduc glorie culturii române peste hotare, nu pot să nu amintesc frumusețea Corului Operei Naționale din București, acest ansamblu care a fost dus pe culmile succesului și ale calității muzicale de maestrul Stelian Olariu și care continuă să încânte și să uimească sub bagheta lui Daniel Jinga și Adrian Ionescu. În special scena cutremurătoare a autodafé-ului a permis corului să-și expună forța interpretativă, permițându-ne nouă, celor din public, să admirăm modalitatea armonioasă în care se împletesc vocile acestui atât de apreciat ansamblu vocal. În același timp, orchestra operei bucureștene parcă sună din ce în ce mai bine. Să fie oare meritul singular al dirijorilor care aduc propriile lor stiluri de lucru sau să fie un efort comun al membrilor?! Nu știu sigur, cert este că Tiberiu Soare a reușit să tempereze orice urmă a vreunui posibil accident sonor și a dat părții orchestrale sonoritatea necesară atribuită de Verdi în această uriașă partitură.

Iată, deci, o nouă surpriză frumoasă, un nou deliciu muzical și scenic pe care Opera Națională din București l-a oferit publicului în această Stagiune Centenară. Sigur că există și vor exista voci detractoare care vor încerca să umbrească succesele clare ale primei scene lirice a țării. Sigur că artiștii vor întâmpina așa-ziși critici muzicali (atenție! – fără niciun fel de studiu) care vor profera injurii la adresa lor. Un sfat pe care l-aș putea da celor aflați pe scenă? Nu plecați urechea la aceste răutăți gratuite și încercați să priviți doar către acele cronici constructive, în care părțile negative sunt amintite, dar sunt prezentate într-o lumină bună, spre beneficiul viitor al spectacolelor și al interpreților. Mai mult, consider că un bun critic, fie el de teatru ori muzical, nu este acela care doar stă în fotoliul său din sală, privind și notând de zor. Un critic autentic este cel care cel puțin o dată în viață a participat la crearea unui spectacol, a asistat la repetiții, la studii muzicale, ba chiar aș spune care a pășit el însuși pe o scenă. Doar astfel se poate înțelege importanța „bucătăriei” din culise, precum și efortul și munca pe care artiștii interpreți le depun. Așadar, să privim înainte cu capul sus și să sperăm la cât mai mult astfel de spectacole strălucite și strălucitoare pe scena Operei Naționale din București. A, și un sfat, pentru cei ce vor urma de-a lungul timpului la cârma acestei instituții – doar pentru ca nu v-a plăcut un anume director din trecut, nu distrugeți lucrurile bune pe care acesta le-a făcut. Duceți-le mai departe, adăugați alte aspecte frumoase venite din propria voastră idee managerială și lucrați pentru menținerea Operei bucureștene pe harta mondială a muzicii, fără să căutați să vă satisfaceți propriile orgolii răzbunătoare.

---

Don Carlo, de Giuseppe Verdi (libret: Joseph Méry și Camille du Locle)
Producție a Operei Naționale din București
Regie, scenografie, costume, lumini: Mario de Carlo
Asistent regie: Claudia Machedon
Maestru de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Dirijor: Tiberiu Soare

Don Carlo:
 Teodor Ilincăi
Elisabetta de Valois:
Cristina Păsăroiu – invitată
Filippo II:
Bogdan Taloș – invitat
Rodrigo, marchese di Posa:
Bogdan Baciu – invitat
Principessa d’Eboli:
Ramona Zaharia – invitată
Grande Inquisitore:
Marius Boloș
Il frate:
Filip Panait
Tebaldo:
Cristina Eremia
Conte di Lerma:
Valentin Racoveanu
Una voce dal cielo:
Mihaela Stanciu

Cu participarea Orchestrei, Corului și Ansamblului de Balet al Operei Naționale București

Credit foto: Opera Națională București