Poveste din Țara Soarelui-Răsare în acorduri din Țara Operei. „Madama Butterfly” la Opera Națională București

Uneori e bine să lași lucrurile să se așeze. Să nu te arunci în a scrie ori vorbi imediat despre cele văzut și auzite. Cel puțin, uneori asta mi se întâmplă după o reprezentație care are un impact puternic asupra mea.

Și acum, că am așternut introducerea, pot să purced pe drumul povestirii mele despre primul spectacol pe care l-am urmărit în 2024, la Opera Națională București. Pentru că vorbim de Anul Puccini, în care comemorăm centenarul dispariției compozitorului, nu putea fi altceva mai potrivit decât un din capodoperele maestrului de la Torre del Lago - “Madama Butterfly”. Una dintre cele mai complexe construcții dramatice și muzicale din istoria genului liric, îmbinând armoniile orientale cu imnul Statelor Unite într-o zguduitoare poveste de dragoste ratată cu final tragic, dar presărată cu câteva momente care stârnesc amuzament. Aș putea spune că e o tragedie japoneză, așa cum a fost intitulată chiar de libretiști. Și, totuși, e o dramă. Pentru simplul fapt ca tot ceea ce găsești în interior este profund uman, conținând atât lacrimi, cât și speranță și chiar zâmbete. Naivitatea fermecătoare a copiliței de 15 (și mai apoi, 18) ani din Nagasaki împletită cu devastatoarele consecințe ale inconștienței și indiferenței ofițerului de marină american, alături de misterul Japoniei de început de secol XX (un tărâm încă destul de virgin pentru europeni și restul lumii) fac din “Madama Butterfly” una dintre cele mai sfâșietor de umane și disperat de frumoase opere ale întregului repertoriu. Pur și simplu, nu poți rămâne indiferent la povestea speranței frânte precum aripile de fluturaș a micuței, dar puternicei gheișe Cio Cio San (numele ei însemnând chiar asta - “fluture”), înșelată și condusă spre moarte de imaturitatea criminală a lui Pinkerton. Momente de intensă tensiune dramatică reflectată în muzică precum aria “Un bel di vedremo” sau scena “Che tua madre dovra” reprezintă unele din cele mai frumoase și triste pagini componistice din istoria genului.

Cu toate că se află în repertoriul operei bucureștene de 70 de ani (premiera a avut loc pe 28 mai 1954), montarea lui Jean Rânzescu își păstrează prospețimea și relevanța. Și asta și datorită decorurilor deosebit de detaliate lui Theodor Kiriakoff Suruceanu și costumelor potrivit gândite și create de Elena Feodorov, întreaga scenografie fiind strălucit adaptată de Cătălin Ionescu-Arbore, unul din marii scenografi de operă români. De altfel, tot spectacolul devine o adevărată stampă japoneză atât prin culorile și elementele scenografice, cât și prin atenția cu care regizorul și, mai apoi, asistenții de regie de astăzi au dat-o și o acordă mișcării scenice, un element atât de important în construcția unei producții cu “Madama Butterfly”. Și totul se rezumă la gesturile și mimica personajelor provenite din sfera orientală și, în special, a lui Cio Cio San și Suzuki, cele două protagoniste feminine ale operei. Fiecare mână întinsă, fiecare privire și rotire a capului, fiecare îngenunchere și ridicare de jos trebuie făcute cu delicatețea și cu politețea tipice niponilor, fără a lăsa nimic la voia întâmplării.

Una dintre interpretele de marcă ale Madamei Butterfly a fost și este Madeleine Pascu. O prezență delicată, cu o statură mignonă, aplicând cu măiestrie indicațiile mișcării scenice despre care tocmai am vorbit, artista își dovedește talentul actoricesc deosebit. Cât despre interpretarea vocală, nu pot aduce decât cuvinte de laudă. Și în seara de 7 ianuarie ne-am putut bucura de o Cio Cio San plină de prospețime, de speranță și de eleganță datorită glasului cald, plin și rotund al sopranei. Momentele de forță și intensitate dramatică au fost, la rândul lor, bine subliniate și evidențiate de registrul mediu amplu deținut de Madeleine Pascu. Atât “Un bel di vedremo”, cât și aria finală, “Tu, tu, piccolo iddio” au avut strălucire și au emoționat publicul prin vocea pătrunzătoare care a învăluit sala operei bucureștene.

Invitatul serii a fost tenorul Florin Guzgă de la Opera Nationala Romana Iasi. Unul dintre preferații mei, tânărul solist a demonstrat că se înscrie cu ușurință în galeria marilor voci de tenor din istoria teatrului liric românesc. Pe parcursul întregului act 1, precum și în scurta, dar pregnantă apariție din actul al treilea, am avut parte de o interpretare de zile mari din partea sa. Acute peste acute atacate cu precizie și siguranță, un glas pătrunzător care a făcut din “Dovunque al mondo”, din “Bimba agli occhi pieni di maglia” și din “Addio, fiorito asil” momente culminante ale spectacolului datorită frumuseții cu care și-a condus vocea în aceste părți atât de solicitante pentru un tenor.

Sidonia Nica a fost, ca de obicei, o fermecătoare Suzuki, subliniind la rându-i atitudinea plină de politețe reținută a cameristei și confidentei lui Cio Cio San. In special s-a remarcat în superbul duet “al florilor” din actul al doilea, în care s-a armonizat perfect cu glasul Madeleinei Pascu, dar și în terțetul din actul al treilea, unde a demonstrat forța dramatică atât a vocii sale, cât și a jocului scenic. Trebuie din nou să evidențiez faptul că Sidonia Nica este una dintre solistele operei din București care, pe lângă un glas catifelat și cu plăcute inflexiuni întunecate, are un talent actoricesc aparte și o apetență de a-l dovedi în fiecare apariție.

Cel de-al patrulea personaj titular, consulii Sharpless, a fost interpretat magistral de Stefan Ignat. Este doar a doua oară când îl urmăresc în acest rol, dar pot spune că a fost un Sharpless ideal. Personajul său a fost exact cum sugerează numele - lipsit de orice asprimi și colțuri de răutate, aspect reflectat nu doar în jocul scenic bine condus, dar și în modalitatea de emisie a sunetelor, care a căpătat o dulceață aparte, spre deosebire de alte roluri (precum Jago ori Germont), unde am observat o masculinitate feroce.

Distribuția reprezentației a fost frumos întregită de Andrei Lazar, unul din cei mai mari creatori ai personajului de caracter Goro din câți am văzut, de Cristina Eremia (delicată și echilibrată ca soția lui Pinkerton, Kate), Daniel Filipescu (maiestuos în intrarea sa ca Prințul Yamadori în al doilea act), Iustinian Zetea (terifiant atât vocal cât și actoricește în unchiul Bonzo), Damian Vlad (un potrivit Comisa Imperial cu un glas puternic de bas pe care sper să îl descopăr în roluri de mai mare întindere) și Mihai Iacob în Ofițerul stării civile. O mențiune specială merge către copilul Katerina Buga, o apariție naturală și plăcută în rolul urmașului lui Cio Cio San și Pinkerton.

La pupitrul dirijoral s-a aflat Tiberiu Soare care a condus orchestra operei cu siguranță, oferindu-ne o interpretare profundă și amplă, totodată, a genialei partituri pucciniene. Chiar dacă s-a aflat pe scenă pentru scurt timp, Corul Operei Naționale București s-a aflat din nou la înălțime, sub conducerea lui Daniel Jinga și Adrian Ionescu (de subliniat superbul moment “Corp a bocca chiusa” din finalul actului al doilea, sublim interpretat de ansamblul bucureștean).

Vă invit, așadar, să nu ocoliți acest titlu când îl veți zări în programul ONB, căci veți avea parte de trei ore de încântare muzicală și sufletească alături de una din cele mai importante opere ale tuturor timpurilor și de una din cele mai frumoase povești de dragoste neîmplinită. Și asta cu atât mai mult anul acesta, când (să nu uităm!) comemorăm 100 de ani de la dispariția fizică a lui Puccini (căci spiritual, el dăinuie prin muzica sa-balsam).

---

 Madama Butterfly de Giacomo Puccini
 
Libretul: Luigi Illica și Giuseppe Giacosa

Regie: Jean Rânzescu
Decor:  Theodor Kiriakoff Suruceanu
Costume: Elena Feodorov
Adaptare scenografică: Cătălin I. Arbore
Maestru de cor: Daniel Jinga
Asistent de regie: Alexandru Nagy

Dirijor: Tiberiu Soare

Butterfly
Madeleine Pascu

Pinkerton
Florin Guzgă – invitat

Suzuki
Sidonia Nica

Kate
Cristina Eremia

Sharpless
Ștefan Ignat

Goro
Andrei Lazăr

Yamadori
Daniel Filipescu

Bonzo
Iustinian Zetea

Comisarul imperial
Damian Vlad

Ofițerul stării civile
Mihai Iacob

Copilul
Katerina Buga

Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București