Seara de ieri a fost una cu adevarat speciala. Am plecat spre casa plin de bucurie si multumire ca am vazut si am ascultat o bijuterie de spectacol. In cadrul Bucharest Opera Festival a fost invitata de catre Opera Națională București Opera Națională Română din Timișoara cu spectacolul “La Serva Padrona” de Giovanni Battista Pergolesi. O montare cum nu am vazut pana acum in Romania pe scena vreunui teatru liric. Dar sa incep prin a va introduce intr-o scurta istorie a acestei capodopere a secolului al XVIII-lea italian. In mod evident, aceasta creatie a revolutionat opera bufa italiana, stand la baza unor alte viitoare capodopere, in timp ce Mozart a apreciat-o atat de mult, incat l-a influentat in compozitiile sale comice. Prin ce, insa, a socat aceasta opera pe contemporanii sai si prin ce a ramas in galeria marilor creatii din istoria muzicii? Prin renuntarea la zorzoanele si exagerarile mitologice ale operelor din acea perioada, Pergolesi reusind sa redea o poveste simpla in doar 2 personaje (al treilea fiind mut) carora li se subliniaza cele mai umane caracteristici, atat prin libret, cat si prin muzica ce se potriveste de minune cu simplitatea mentionata. Iata, deci, importanta pe care o are “La Serva Padrona” in istoria europeana a operei si motivul pentru care este inca foarte reprezentata pe scenele teatrelor lirice din lume. Cat despre spectacolul invitat in aceasta seara la Bucuresti, nu am decat cuvinte de lauda. Nici nu poate fi altfel, caci regia este semnata de Silviu Purcarete (unul din regizorii mei de suflet, deci obiectivismul nu va fi foarte intalnit in aceasta cronica), iar scenografia de Dragos Buhagiar, un creator cu idei impresionante si viziuni deosebite, care nu s-a dezmintit nici de aceasta data. Intreaga scena a fost umpluta de elemente de decor de la candelabre elegante la haine imprastiate (pentru a sublinia haosul din casa unui barbat in care nici macar servitorea nu se mai achita de indatoriri), 2 masute de machiaj care sa scoata in evidenta ideea de teatru in teatru (unul din procedeele obisnuite in viziunea lui Purcarete). Mai mul, orchestra si dirijorul au fost imbracati in costume de secol XVIII, spre a crea o atmosfera propice desfasurarii acestei capodopere. Regia lui Silviu Purcarete nu s-a indepartat mult de la povestea principala, insa a adus elemente specifice lui si a facut din personajul mut, Vespone, o combinatie intre un batran si decrepit Cupidon si un profitor simpatic, participant la un menage a trois atat de intalnit in acea perioada de o oarecare decadenta a moravurilor. In tot acest tablou de epoca, si-au facut aparitia cele trei personaje ale comediei - batranul Uberto, vicleana si inteligenta Serpina (“La Serva Padrona” din titlu) si lenesul Vespone. Primul dintre acestia a fost interpretat magistral de George Proca, solist al Operei din Timisoara. O voce de bariton puternica, ampla, care a umplut sala Operei bucurestene. A fost prima oara cand l-am urmarit live pe scena pe acest solist deosebit, dar spun cu mana pe inima ca sper sa il revad fie la Bucuresti, fie la Timisoara, mai ales in roluri mai mari si care sa ii puna si mai mult in valoare calitatile vocale. In plus, am descoperit si un actor deosebit, avand o interpretare scenica de exceptie, lucru necesar atunci cand lucrezi cu un regizor de teatru. Alaturi de el s-a aflat Narcisa Anghel Brumar, una din cele mai versatile soliste ale scenei timisorene. Cu o voce puternica, clara precum un clopotele, etaland acute si un registru mediu frumoase si pline, soprana a facut din personajul ei, Serpina, o adevarata sarbatoare vocala prin artificiile, delicatetea, dar si romantismul glasului sau. In mod evident, si Narcisa Brumar a demonstrat ca este o actrita desavarsite. Am vazut, astfel, o Serpina ideala - jucausa, simpatica, plina de nuri, adaugand si un strop de falsa iubire fata de batranul ei ”stapan”, Uberto. Nu in ultimul rand, trebuie subliniata prezenta in scena a valetului Vespone. Rol mut, acestuia i-a dat viata Christian Rudik, un artist de exceptie, dar si directorul Operei din Timisoara. Interpretarea sa actoriceasca a scos la iveala o expresivitate faciala, una a gesturilor si o capacitate de improvizatie scenica de neasteptat. Cu siguranta, o realizare artistica pe care o voi pastra in amintire. Orchestra de dimensiuni reduse (de remarcat prezenta unor instrumente nefolosite in Romania decat foarte rar - clavecinul si teorba) s-a ridicat la nivelul asteptarilor, chiar intrecandu-le. Mihnea Ignat a fost cel care a condus cu bagheta sa magica ansamblul muzical, care a sunat excelent, avand acele sonoritati elegante specifice acelei perioade muzicale. De altfel, intregul spectacol este unul de neuitat. Nici nu ar avea cum sa fie altfel, in conditiile in care regia si scenografia sunt semnate de doi maestri precum Silviu Purcarete si Dragos Buhagiar care au reusit sa aduca pe scena unei opere romane atmosfera autentica a secolului al XVIII-lea, dar pastrand totusi o discreta urma de contemporaneitate, atat cat este necesar pentru a nu parea nimic invechit si prafuit. In plus, toti artistii si muzicienii s-au dovedit a fi cel putin la acelasi nivel cu cei doi creatori vizuali si de idei.
0 Comments
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |