Odă vieții închinată morții. Miracolul London Symphone Orchestra și Sir Simon Rattle

Mahler. Gustav Mahler. E un nume pe care iubitorii de muzică din România nu îl văd foarte des pe afișele formațiilor muzicale autohtone. Mereu m-am întrebat de ce. Oare nu avem muzicieni capabili de a aborda simfoniile acestui titan al muzicii vieneze, acestui printre ultimi romantici? Poate că nu există orchestre atât de mari ca număr de membri care să acopere cerințele uriașe ale unora din compozițiile lui Mahler? Prima opțiune nu stă în picioare, căci atunci când avem bucuria de a asculta o creație mahleriană în interpretare românească, aceasta nu este cu nimic mai prejos decât cele străine. Poate a doua variantă să fie un motiv. Sau poate că publicul român nu este încă pregătit să primească acest dar unic pe care Mahler l-a făcut omenirii? Poate și asta. Totuși, cred că e momentul să ne oprim din atâtea întrebări și să revenim la momentul de grație divină și umană, în același timp, care a fost Simfonia a IX-a de Gustav Mahler, în incredibila, unica și excepționala interpretare a London Symphony Orchestra condusă de maestrul Sir Simon Rattle, unul din cei mai mari dirijori din istoria muzicii și un favorit personal al celui ce vă scrie aceste rânduri.

Despre muzica lui Gustav Mahler s-au spus, se vor spune și se pot spune foarte multe lucruri. Fiecare ascultător o percepe în felul său. Ea este fie detestată, fie iubită, căci în cazul său nu există nici jumătăți de măsură, nici griuri intermitente. Această uriașă creație componistică (după părerea mea cea mai importantă de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) face o punte indiscutabilă între clasicismul urmat de romantismul pline de candoare și melodicitate și atonalitatea perioadei următoare. Mahler stă la baza a ceea ce înseamnă muzica secolelor XX și XXI. Dacă întrebați orice compozitor de muzică New Age sau dacă stați să ascultați cu atenție anumite creații simfonice contemporane veți simți netăgăduita influență a operei mahleriene. De ce?, v-ați putea întreba. Pentru simplul motiv că, pe lângă inovațiile în domeniul sonorităților, a scriiturii muzicale și a dimensiunilor orchestrei implicate, compozitorul austriac și-a dedicat complet întreaga viață, ființă, cu toate trăirile, emoțiile, fricile, frustrările și dorințele sale acestei arte prezidată de ingrata Terpsichore și de frumosul Apollo. Aș putea adăuga că fac parte din tagma celor care s-au îndrăgostit de creația lui Mahler încă de la primele contacte cu aceasta, precum Hyacinthus s-a îndrăgostit de solarul zeu cu lira. El reprezintă, din punctul meu de vedere, vârful de lance al creației simfonice al celor două secole consecutive trecute, având un puternic ecou în contemporaneitate.

Așadar, ce dar divin mai frumos puteam primi dacă nu o seară în care London Symphony Orchestra a dat viață uneia dintre cele mai sfâșietoare simfonii care a fost compusă – Simfonia a IX-a de Gustav Mahler. La această conjunctură artistică fericită s-a alăturat și fericirea de a-l urmări pe Sir Simon Rattle, unul din cei mai carismatici, interesanți și profunzi dirijori din istorie, conducând fără partitură uriașa compoziție realizată de compozitorul austriac spre finalul vieții. Se știe deja că Mahler privea ideea de „simfonie a noua” cu teamă, considerând că acest număr le-a fost fatal mai multor creatori care s-au încumetat să atingă cifra 9 în operele lor simfonice. Beethoven, Bruckner, Schubert sunt doar trei dintre cei care ne vin în minte când ne gândim la acest aspect. Ei bine, în cazul lui Mahler, lucrurile au stat aproximativ similar, căci nu a apucat să-și vadă lucrarea interpretată în timpul vieții, existența sa încheindu-se la scurt timp după ce pusese tocul jos. Cât despre Simfonia a X-a care a fost cea pe care o pregătea, doar un superb Adagio a rămas așternut pe hârtie. Așadar, avem de-a face cu un caz straniu în care compozitorul a dat viață unei ode a vieții închinate morții. Sau unui omagiu morții presărat cu frumoasele spasme ale vieții. Precum Wagner pare să se erijeze în Creator Suprem în Das Rheingold și dă naștere lumii aceleia pline de culoare și tumult care este Der Ring des Nibelungen prin acele note în crescendo din Preludiul primei opere, tot așa și Mahler pare că este cel ce creează Universul, viața, Omul prin acele prime note în pianissimo care cresc într-o tânguire generală a orchestrei, accentul dat de harpă reprezentând prima răsuflare pe care o inspiră nou-născutul.

De aici încolo, Simfonia a IX-a devine un frumos dans, o înlănțuire a emoțiilor și stărilor pe care le traversează Omul în existența lui și pe care compozitorul însuși le-a degustat și experimentat din plin. Ca și în celelalte simfonii ale sale, Mahler se dovedește și un adevărat glumeț, pentru care ironia și sarcasmul muzicale sunt vehicule pe care le putem descoperi în partea a doua a lucrării, în care se fac simțite influențele populare austriece prin prezența unui ländler care se transformă într-un tumult sonor copleșitor, conducând spre un vals teribil și tulburător. Nu trebuie nici să uităm de marea iubire a compozitorului față de natură și de cântecele populare pe care le-a utilizat de-a lungul întregii sale opere muzicale. Asemenea reminiscențe se găsesc, așadar, și în Simfonia a IX-a. De-a lungul celor aproape 90 de minute de călătorie muzicală între tărâmul vieții și al morții, ghidul suprem ne-a fost Sir Simon Rattle, acest titan al baghetei. Urmărindu-i fiecare gest și fiecare privire pătrunzătoare simțeam că îl am în față pe însuși Mahler, atât de mult și-a asumat dirijorul creația pe care a condus-o cu o măiestrie desăvârșită, fără sprijinul partiturii, urmărind fiecare membru al orchestrei în parte și asigurându-se că energia sa și harul se transmite tuturor și fiecăruia. Simbioza aceasta dintre un dirijor și ansamblul său muzical nu este întâlnită decât în cazurile marilor maeștri, iar Sir Simon Rattle nu face excepție. În plus, ținând cont că cele două concerte din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” au fost ultimele apariții ale sale ca director al London Symphone Orchestra ne permite să înțelegem cu atât mai mult pasiunea, dedicarea și magia ieșite din acest tandem aparte. Interpretarea lor a dat o cu totul alta însemnătate acestui uriaș imn polifonic în care Viața și Moartea își fac curte una alteia. Nu pot uita contrastul uimitor dintre ultimele două părți ale simfoniei, în care datorită acestei variante interpretative am putut sesiza cât se poate de clar destinul Omului și al Artistului, aflat la granița dintre a fi și a nu fi. Iată, deci, dimensiunea filosofică, hamletiană de-a dreptul, pe care o capătă această poate cea mai importantă a noua simfonie din toată istoria fenomenului de „nouă simfonii”. De asemenea, trebuie scoase în evidență ghidușia și bucuria dirijorului de a da viață unei asemenea creații titanice – aspecte vizibile mai ales în partea a treia, în acel joc de-a șoarecele și pisica din Rondo Burleske, în care Moartea pândește Viața spre a se prinde ulterior într-un amețitor dans. Și când, după toate acestea, urmează acea liniște, pace și serenitate care vine odată cu împăcarea în fața morții reprezentată de tonurile grave și, totuși, senine ale ultimei părți, pare că realizezi alături de Mahler că totul nu este decât fum și abur și că trebuie să fii recunoscător pentru darurile oferite de Divinitate.

Iată, așadar, tabloul unei seri monumentale și profunde prin unicitatea sa pe care Festivalul Internațional „George Enescu” ne-a prilejuit-o cu generozitate. Un portret al unei simfonii care, spre a-l cita pe dirijorul Ádám Fischer, este despre a muri, și nu despre moarte în sine. Este o călătorie pe care ascultătorul o face alături de compozitor spre a înțelege și pătrunde mai bine tainele existenței și ale neființei. Și alături de aceste aspecte, o interpretare de neuitat pe care o voi păstra în suflet și în gând până la moarte, datorată acestui Einstein sentimental al baghetei care este Sir Simon Rattle, aflat la pupitrul magistralei London Symphony Orchestra.

---

30 august 2023, ora 20:00, Sala Palatului

LONDON SYMPHONY ORCHESTRA
Sir SIMON RATTLE conductor

Mahler Symphony No. 9

Credit foto: Andrada Pavel