Muzică și istorie – Destinul unei opere de artă

14 octombrie. Aceasta este data aniversării zilei de naștere a unuia dintre cei mai reprezentativi artiști, muzicieni, creatori români – Ciprian Porumbescu. În 2022 se celebrează 169 de la nașterea sa.

Cred că, de fapt, trebuie să ne raportăm la personalitatea sa ca fiind primul compozitor român de muzică cultă cu adevărat semnificativ. Cu toate că nu a trăit decât 29 de ani și, deci, nu a avut ocazia să lase posterității o creație la fel de amplă cum ar fi meritat, Ciprian Porumbescu a reușit să se impună în istoria muzicală românească prin creațiile sale care, cu toate că au influențe ale muzicii din acea perioadă (cu precădere cea de la Viena, tânărul fiind student al Conservatorului din capitala Imperiului Austro-Ungar), au și profunde rădăcini în folclorul muzical românesc. Acest aspect se poate cu ușurință observa în compoziții precum Balada pentru vioară și orchestră op.29, Rapsodia română și, nu în ultimul rând, capodopera sa pentru scenă (singura, de altfel), opereta Crai nou. Trebuie să recunosc faptul că încă de când am făcut cunoștință cu aceste creații ale lui Ciprian Porumbescu, am rămas fermecat, fascinat chiar de sunetele pline de tânguire ale viorii din Baladă, această doină pentru instrumentul solist și orchestră care a emoționat și o face încă generații întregi de pasionați ai muzicii; apoi, nu pot să uit bucuria primei audiții a muzicii operetei Crai nou (desigur, o variantă adaptată și reorchestrată, așa cum voi arăta în acest articol), o compoziție care îmbină excepțional tradiția muzicală vieneză a secolului al XIX-lea cu puternicele influențe românești; nu în ultimul rând, Rapsodia română pentru orchestră mi-a amintit de fiecare dată, prin acordurile sale de început, prin somptuozitatea sonoră și nu numai, de marile creații ale lui Bruckner – nici nu e de mirare, compozitorul austriac fiindu-i profesor lui Ciprian Porumbescu la Conservatorul vienez – dar și de muzica provenită din regiunea tânărului artist, și anume frumoasa Bucovină, cu jocurile ei, cu „cânticelele” (vorba lui Alecsandri) pline de duioșie, dar și de nerv. Iată, deci, un prim portret componistic sumar al lui Porumbescu, unul care îmi va permite să pun în context discuția despre spectacolul cu opereta Crai nou realizat de Opera Națională București în 4, 5 și 6 octombrie 2022.

Creația scenică a montării de pe scena operei bucureștene a fost realizată de regizorul Răzvan Ioan Dincă, cel care deseori poate că a deranjat publicul (prea) conservator prin viziunile sale diferite asupra diferitelor creații clasice (așa cum s-a întâmplat cu Voievodul țiganilor și Liliacul de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”). Nici în cazul de față nu se poate spune că a existat o abordare clasicizată a operetei lui Ciprian Porumbescu. Cu toate acestea, montarea sa aduce la suprafață lucruri nebănuite, subliniind totodată universalitatea și posibilitatea de generalizare a subiectului imaginat și pus în versuri de Vasile Alecsandri. Cred că tocmai aici rezidă valoarea spectacolului, căci prin aceste caracteristici menționate mai sus, se revelează importanța acestei creații scenice și muzicale. Ceea ce a vrut să scoată în evidență regizorul a fost regăsirea temelor principale din operetă în toate perioadele, în orice loc, chiar și în afara granițelor României. În plus, un alt aspect de o importanță majoră este dorința regizorului, a directorului ONB și a artiștilor implicați de a promova muzica lui Ciprian Porumbescu, precum și creațiile scenice autohtone, căci operetele românești nu au fost prezente aproape deloc pe scenele noastre în ultimii ani. Sigur că vor exista acele voci critice care vor afirma că ceea ce am putut urmări în aceste trei seri la Opera Națională București nu are legătură cu lucrarea originală. Poate părea că au dreptate. Cu toate acestea, cred că acest spectacol trebuie privit cu o anumită deschidere sufletească și intelectuală, în același timp.

---

În primul rând, muzica lui Porumbescu există în varianta ei originală. Mai mult, ceea ce a reușit să facă Daniel Jinga (dirijorul spectacolului și inițiatorul acestui proiect, precum și managerul operei) a fost să preia manuscrisul original, redescoperit (la Școala românească din Șcheii Brașovului) și editat de Corina Ciuplea, și să îl arate publicului în forma lui inițială. Apoi, personajele create de Alecsandri au existat în întregimea lor, păstrându-și numele și caracteristicile, așa cum le-a imaginat dramaturgul, în ciuda plasării lor în diverse momente ale istoriei României. Așadar, iată că nu poate exista vreo îndoială legată de faptul că publicul a asistat la o montare a operetei Crai nou. La drept vorbind, am fost martor al unor spectacole de operă pe marile scene ale lumii al căror mesaj nu părea să aibă vreo legătură cu ceea ce și-au dorit compozitorii și libretiștii. În schimb, în cazul montării de față tot ceea ce ține de creația originală există, a fost păstrat cât mai intact, modificându-se doar abordarea subiectului și plasarea sa în timp și spațiu.

Astfel, prima parte a spectacolului și-a purtat spectatorii în perioada de stăpânire austro-ungară a Bucovinei, acel moment istoric în care Ciprian Porumbescu s-a născut, a trăit și a luptat pentru păstrarea identității românești a zonei de nord a țării. De altfel, trebuie să ne amintim că pentru această revoltă a compozitorului, acesta a fost întemnițat în 1878 la închisoarea din Cernăuți, alături de conducătorii Societății studențești „Arboroasa”. Tocmai acesta a fost motivul pentru care regizorul a așezat primul act al operetei în acest context istoric. Deschiderea cortinei a surprins o scenă de o eleganță neașteptată – un vals interpretat cu grație de balerinii Operei Naționale din București. Acest moment a surprins, de asemenea, și situația tinerilor români din Bucovina la acea dată, care erau luați cu forța în diverse lupte și războaie care nu erau ale lor, fiind îndepărtați de logodnicele, soțiile și iubitele lor. Exact același lucru care se petrece și în textul original al lui Alecsandri cu Bujor, plecat în armată, și Dochița, rămasă în urmă pentru a-și aștepta plină de frică și speranță, totodată, bărbatul iubit. Soprana Oana Șerban a dat viață exemplar rolul Dochiței, vocea sa clară, cu acute curate și un timbru cristalin și delicat reușind să scoată la iveală sentimentele contradictorii ale personajului său. De asemenea, a adăugat interpretării vocale și o prezență scenică fermecătoare, prin delicatețe și naturalețea jocului. Alături de ea, baritonul Alexandru Constantin s-a dovedit a fi un Bujor impresionant, datorită glasului puternic, potrivit cu rolul ce i-a fost încredințat. Statura sa impozantă și talentul actoricesc l-au ajutat să evidențieze caracteristicile principale ale personajului – masculinitatea, iubirea față de femeia care l-a așteptat cu dor, dar și ghidușia exprimată în scena bahică pe care Ciprian Porumbescu a redat-o cu măiestrie.

Tot în prima parte a spectacolului, se deapănă și povestea de dragoste dintre Leonaș și Anica, fiica vitregă a Ispravnicului, singurul personaj negativ din Crai nou. Cei doi tineri au fost fermecătorii Andrei Petre și, respectiv, Daniela Cârstea. Artiștii au fost aleși cât se poate de bine, potrivindu-se atât individual personajelor create de Vasile Alecsandri, cât și împreună, formând un frumos cuplu scenic. Vocea de tenor răsunătoare, cu acute bine atacate, cu o sonoritate pe alocuri potrivită doinelor care împânzesc întreaga creația lui Ciprian Porumbescu, i-au permis lui Andrei Petre să dea viață lui Leonaș într-un mod care cred că l-ar fi încântat pe compozitor. Același lucru poate fi afirmat și de frumoasa soprană Daniela Cârstea, interpreta Anicăi. O artistă ideală pentru roluri de ingenuă (dar nu numai) pe care am apreciat-o încă de când am descoperit-o prima oară și care și în spectacolul în discuție a dat dovadă de o tehnică vocală impecabilă și de o prezență scenică fascinantă, evidențiind delicatețea și fragilitatea personajului său. Alături de aceștia, personajele mature ale operetei, Moș Corbul și maleficul Ispravnic, au fost întruchipați de Ion Dimieru și Radu Ion. Primul dintre cele două personaje, se dovedește a fi un isteț, șiret și înțelept bătrân care țese numeroase ițe spre a-i ajuta pe Leonaș și pe Anica, dar și pe Dochița cu Bujor. Ion Dimieru demonstrează încă o dată că este unul dintre valoroșii soliști ai Operei Naționale București. Glasul de bas-bariton pe care îl deține i-a permis să interpreteze cu ușurință partitura nu foarte întinsă, dar foarte profundă a acestui „moș” imaginat de Alecsandri. În același timp, mai tânărul Radu Ion i-a dat viață Ispravnicului, acest avid după bani, putere și fete mult mai tinere decât el. Basul a creat astfel un rol de compoziție prin care și-a expus atât vocea bine controlată și condusă, cât și abilitățile actoricești de netăgăduit.

Și pentru că tot am ajuns la Ispravnic, trebuie să menționez faptul că rolul său a fost mai pregnant de-a lungul celui de-al doilea act al spectacolului, cel pe care regizorul Răzvan Ioan Dincă l-a plasat ca desfășurare în timpul perioadei comuniste, evidențiind și mai mult universalitatea în timp și spațiu a creației lui Porumbescu, dar și ideea de totalitarism pe care o întruchipează Ispravnicul din textul original. De ce comunism într-o operetă de Ciprian Porumbescu, s-ar putea întreba mulți? Pentru că pe lângă faptul că subiectul poate fi valabil în orice timp și spațiu, să nu uităm că muzica și ritmurile compozitorului român au fost folosite în acele vremuri nu foarte îndepărtate. Astfel, regizorul ne amintește de metodele de propagandă pe care le cunoaștem cu toții, subliniind necesitatea cunoașterii adevăratei creații a compozitorului celebrat. Aducând pe scenă costume din acele timpuri, precum și imagini de fundal cu marii conducători ai regimului (atât din Rusia, cât și din România), cu manifestările și manifestațiile „de tristă amintire”, ce nu trebuie să fie uitate vreodată. Luminile, scenografia, costumele – toate aceste elemente create de Adrian Damian au ajutat, au creat chiar aceste cadre istorice, ajutând de minune parcursul regizoral și demonstrând încă o dată ideea și mesajul care au fost dorite de realizatorii spectacolului. Alături de toți cei menționați până acum, nu pot fi uitate nici Orchestra și Corul Operei Naționale București care s-au ridicat la nivelul pe care îl așteptam, ca de fiecare dată și care au fost conduse de Daniel Jinga, cel care a fost și sufletul acestei întregi creații spectaculare și spectaculoase.

Iată, așadar, mai multe puncte și motive care ar trebui să facă din Crai nou o reprezentație ce poate și trebuie să fie văzută de cât mai mulți spectatori. Pentru că, așa cum și-a dorit însuși Ciprian Porumbescu pe patul de moarte, nu trebuie să îi lăsăm muzica să moară. Nu trebuie, desigur, nici să facem vreodată comparația între creația lui și cea a lui Enescu. Deși ambele își au rădăcinile în aceleași tradiții și sonorități folclorice românești, cei doi fac parte din perioade cu totul diferite, atât din punct de vedere istoric, cât și muzical. Așadar, fiecare dintre ei trebuie să ocupe un loc de cinste în cultura noastră. Nu în ultimul rând, cred că se tot trece cu vederea libretul poetic al lui Vasile Alecsandri, cel care a știut să surprindă atât de bine spiritul autentic românesc din acea perioadă, precum și valorile adevărate, tradițiile și, uneori, mitologia valahă. Aspecte pe care le regăsim și în textul operetei Crai nou, inspirat de legenda populară a lunii noi, numită astfel, care ajută tinerii îndrăgostiți și care-i ocrotește de rele. La acestea se adaugă frumoasa muzica a lui Porumbescu, valsurile, duetele de tip vienez, horele și doinele autohtone, totul contribuind la un real succes repurtat încă de la premiera absolută din 28 februarie 1882, de la Brașov.

Crai nou, de Ciprian Porumbescu
Regia: Răzvan Ioan Dincă
Scenografie: Adrian Damian
Dirijor: Daniel Jinga
Distribuție: Ion Dimieru (Moș Corbul), Radu Ion (Ispravnicul), Oana Șerban (Dochița), Alexandru Constantin (Bujor), Andrei Petre (Leonaș), Daniela Cârstea (Anica)