MICRO MUZICRONICA DE FESTIVAL – 4 și 5 SEPTEMBRIE 2021

Modernism și eleganță tipic londoneze

Philharmonia Orchestra, Londra
Concerte susținute la Sala Palatului pe 4 și 5 septembrie 2021
Dirijori: Santtu-Matias Rouvali (4 septembrie) și José Cura (5 septembrie)
 
Serile de 4 și 5 septembrie au reprezentat întâlnirea cu una din marile orchestre britanice (londoneze, ca să fim mai preciși) – Philharmonia Orchestra. Un ansamblu muzical de secol XXI, așa cum singuri se intitulează, această orchestră a fost prezentă pe scena Sălii Palatului sub bagheta a doi dirijori celebri și cum nu se poate mai diferiți, abordând o varietate foarte mare de muzica contemporană și modernă. Două seri cu două programe ce nu pot fi ușor uitate și trecute cu vederea, mai ales în contextul tabloului general al acestei ediții jubiliare a Festivalului Internațional „George Enescu”. Trebuie să subliniez faptul că tehnica, profesionalismul și interpretările pe care Philharmonia Orchestra din Londra le au și cu care s-au prezentat la București au făcut din aceste două concerte, două puncte de maxim interes pentru mine și cred că și pentru iubitorii adevărați de artă și muzică. Îmbinând un repertoriu ce a pornit de la Bartok și a ajuns până la José Cura, imensul grup de muzicieni a redat sonorități diverse într-o manieră excelentă din toate punctele de vedere.

1. 4 septembrie -  solist – Nemanja Radulović (vioară), laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2001; Corul Academic Radio (dirijor Ciprian Țuțu)

Programul primelor două seri în care tânăra și talentata Philharmonia Orchestra s-a aflat pe scena Sălii Palatului a început în forță cu Suita de dansuri Sz. 77 de Béla Bartók, o lucrare plină de fervoare muzicală, de intensitate combinată cu delicatețe, un imn adus folclorului maghiar și transilvan, totodată. Desigur că am putut recunoaște de-a lungul acestei partituri dificile, dar fermecătoare, accente și influențe orientale, așa cum se întâmplă cu majoritatea compozițiilor din prima parte a secolului al XX-lea. Deopotrivă, au răsărit din mijlocul orchestrei londoneze teme pe care le-am putut compara cu cele ale lui Enescu, tocmai datorită preluării acelui stil muzical specific repertoriului popular din zona aceasta carpatică ce ne-a dat și ne dă încă atâtea melodii frumoase. Pe lângă faptul că Bartók a fost un important prieten al lui Enescu, se pare că s-a lăsat și „furat” și fascinat de frumusețea zonei ardelenești, unde de altfel s-a și născut (la Sânnicolau Mare), transpunând și stilizând câteva dintre marile și cunoscutele ritmuri din acea locație geografică (să nu uităm și faptul că muzicianul maghiar a fost și un excelent folclorist!). În tot acest tumult sonor, Philharmonia Orchestra a sunat impecabil, observându-se o tehnică dirijorală impecabilă a tânărului Santtu-Matias Rouvali, precum și ore bune de repetiție, fără de care o asemenea compoziție nu ar putea să sune atât de închegat și unitar. ​

​Seara a continuat cu apariția unuia dintre vârfurile violonisticii europene actuale – Nemanja Radulović, fost laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2021. Cu o prezență scenică non-conformistă, dar cu o tehnică aproape perfectă de stăpânire a corzilor și a arcușului, îmbinată cu momente de grație și o interpretare imaculată, violonistul ne-a oferit o variantă de neuitat a superbului Concert nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev. O lucrare scrisă în 1935 și pe care, personal, o consider ca fiind unul dintre cele mai complexe, complicate, dar frumoase exemple din repertoriul concertistic al viorii. Necesitând o virtuozitate desăvârșită și un simț ritmic deosebit, concertul lui Prokofiev a atins culmi noi prin interpretarea specială, aproape unică a la fel de unicului Nemanja Radulović. Aș afirma fără nicio urmă de exagerare că am asistat la o explozie de sunete, redate cu o pasiune și o intensitate emoțională pe care nu le auzi foarte des pe un podium de concert. Cu generozitate, solistul a oferit publicului în urma aplauzelor și ovațiilor furtunoase un delicat și tragic bis, Sarabanda din Partita nr. 2 de Johann Sebastian Bach, dedicat uneia dintre cele mai apropiate prietene ale sale, dispărute chiar cu o zi în urmă, din cauza COVID-19. În mod evident, sala a amuțit și a fost înmărmurită de această variantă a opusului lui Bach, ce a răsunat parcă și mai aproape de adevărul compozitorului decât o făcuse cu o seară înainte de sub arcușul lui Rachlin. 

​După o asemenea efuziune de sentimente, partea a doua a concertului m-a și ne-a pus față în față cu una dintre marile creații enesciene și, după părerea mea, una din cele mai intense și importante capodopere ale muzicii secolului XX din lume – Simfonia nr. 3 în do major pentru orchestră, orgă și cor de George Enescu. De această dată, și-a dat concursul excelentul Cor Academic Radio, pregătit și condu de maestrul Ciprian Țuțu (cel care duce mai departe cu mândrie, profesionalism și talent opera înaintașului său, maestrul Dan Mihai Goia). Cât despre modalitatea în care Santtu-Matias Rouvali a ales să citească această partitură atât de apropiată stilistic de Oedipe, nu pot să spun decât că m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de geniul componistic reprezentat de George Enescu. Dirijorul a știut să exploateze până în cele mai mici detalii această lucrare monumentală și foarte melodioasă a maestrului român și a scos din fiecare instrument, din fiecare voce și din toate ansamblurile la un loc cele mai dramatice, întunecate, dar și luminoase armonii care ar fi fost posibile. Cu alte cuvinte, am asistat la un moment istoric, în care o mare orchestră din străinătate a interpretat cu extrem de mult simț autentic românesc o lucrare enesciană – poate chiar în cel mai apropiat mod în care și-ar fi dorit-o Enescu însuși.

---

2. 5 septembrie – soliști: Polina Pastirchak (soprană), Elisa Balbo (soprană), Roxana Constantinescu (mezzo-soprană), Rámon Vargas (tenor), Marius Vlad Budoiu (tenor), Nicolas Testé (bas), Vlad Ivanov (narator); Corul Academic Radio (dirijor Ciprian Țuțu), Corul de Copii Radio (dirijor Răzvan Rădos)

Am ajuns, iată, și în una din serile cele mai așteptate de mine (din nou!). Un adevărat recital de muzică contemporană de factură religioasă, în care sonoritățile ample și profunde provenite din armonia orchestrei și din vocile puternice ale corului au transformat impropria Sală a Palatului într-o adevărată catedrală, în care noi, umili muritori, am asistat la o slujbă dedicată timpurilor tulburi pe care le parcurgem. Pe lângă acest aspect, al impactului muzicii asupra publicului, pot să adaug la lista atributelor pozitive ale acestui concert și faptul că l-am descoperit pe marele tenor José Cura în două noi ipostaze – aceea de dirijor și compozitor. Iar surprizele au fost pe măsura așteptărilor. Philharmonia Orchestra a fost condusă cu mână de fier de acest experimentat muzician care, bineînțeles, nu se află la prima colaborare cu ansamblul muzical, aniversând 25 de ani de la prima lor întâlnire (aspect subliniat chiar de Cura într-o frumoasă declarație făcută publicului la finalul concertului). Prima lucrare a serii a fost Modus din Requiem-ul argentinian, o bucată plină de emfază și tragism sonor, pe care orchestra, alături de minunatul Cor Academic Radio condus de Ciprian Țuțu, le-au redat cu o reală implicare religioasă. Momentul a fost ilustrat vizual de foarte potrivitele proiecții multimedia realizate de talentata regizoare Carmen Lidia Vidu. În urma discuțiilor cu José Cura, aceasta a ajuns la varianta finală a atmosferei de pe scenă, punând accentul nu pe religiozitatea intrinsecă a lucrării muzicale, ci pe mesajul transmis și la subtextul unui asemenea opus în context actual. Așadar, ne-am bucurat de o proiecție care a dus cu gândul în mod constant la societatea contemporană, din toate punctele de vedere, combinând scene de natură cu altele preluate direct „din stradă”. Rezultatul combinației dintre sunet și imagine a fost unul de-a dreptul copleșitor și s-a prelungit de-a lungul întregii seri. ​

A doua compoziție a tenorului argentinian a fost o primă audiție mondială absolută – Te Deum dedicat aniversării a 25 de ediții de Festival Internațional „George Enescu”. Din nou, Corul Academic Radio și-a dat concursul neprețuit pentru a reda această lucrare jubiliară și la fel de impresionantă ca și prima. În plus, publicul a putut admira și glasurile gingașe, angelice ale Corului de Copii Radio, condus de Răzvan Rădos, un ansamblu vocal care are deja o tradiție bine definită în tabloul cultural românesc și care a adus pe scena Sălii Palatului acea inocență atât de necesară unui opus sumbru precum este Te Deum-ul. Începutul mi-a amintit într-o oarecare măsură de Prologo in Cielo din opera Mefistofele de Arrigo Boito, prin împletirea perfectă a vocilor adulte cu cele ale copiilor. Lor li s-a alăturat o valoroasă soprană din Ungaria, Polina Pastrichak (pe care trebuie să menționez că am urmărit-o cu plăcere și în urmă cu 2 ani într-o reprezentație în aer liber cu I Pagliacci la Budapesta). Cu o voce caldă, plină, delicată și, totuși, puternică, solista și-a adus aportul prin senzația de intervenție divină apărută parcă pentru a da și mai multă profunzime sonoră acestei sobre, dar înălțătoare și melodioase partituri contemporană.

​Partea a doua a serii ne-a adus în fața unei lucrări muzical-teatrale (sau teatral-muzicale) de o forță expresivă la care nu m-am așteptat deloc. Ecce Homo, o compoziție pe care José Cura a creat-o într-un moment delicat și tragic al vieții sale personale, aș putea afirma că este un opus ce s-ar preta inclusiv unei scene de operă, căci are toate ingredientele necesare unui asemenea tip de spectacol: o muzică grăitoare, care însoțește și explică acțiunea propriu-zisă, o partitură care este mai mult decât un acompaniament vocal, constituindu-se într-un amplu comentariu psihologic și filosofic; apoi subiectul tratat (Patimile Mântuitorului și Crucificarea Acestuia, împărțite în trei – Tryptichum: Magnificat; Calvarium; Stabat Mater), în ciuda faptului că este preluat din Evanghelii a fost abordat cu foarte multă atenție la implicațiile textului atât de poetic și de important, transformând astfel lucrarea într-una ce transcende scena concertistică și aspiră la un statut plin de teatralitate. De altfel, această senzație mai presus de un simplu concert, a fost ajutat și de prezența incandescentă a talentatului și carismaticului actor Vlad Ivanov, în rolul Naratorului, cel care a deschis oratoriul Ecce Homo cu un Prolog în care a povestit într-un mod cât se poate de poetic și fascinant traseul metaforic al lui Iisus Hristos prin această lume și pe acest Pământ. Din punct de vedere muzical, dirijorul-compozitor a condus orchestra într-un adevărat tumult de pasiune, sentimente și emoții diverse, creând cadrul sonor perfect ale unei asemenea istorii sfinte și tulburătoare. În ciuda preconcepțiilor pe care publicul român le are față de lucrările contemporane, compoziția lui José Cura a demonstrat că orice astfel de idee este greșită și că trebuie să venim la asemenea concerte cu inima și mintea deschise pentru a primi magia muzicii de astăzi, care poate fi cu adevărat frumoasă și înălțătoare precum cea clasică.

​Soliștii vocali invitați să dea viață poveștii imaginate de compozitorul argentinian au adus un plus de valoare artistică. Vocile suave și sensibile ale Elisei Balbo (soprană) și Roxanei Constantinescu (mezzo-soprană) ne-au înfățișat figurile îndoliate și înlăcrimate ale Fecioarei Maria, respectiv Mariei Magdalena. În partea opusă, magistralul tenor mexican Rámon Vargas a creat prin vocea sa puternică și elegantă, totodată, imaginea unui Hristos chinuit de îndoieli, dar care în final se împacă cu misiunea sa divină pe Pământ, trecând personajul prin toate stările paroxistice de-a lungul Patimilor sale. Nu în ultimul rând, Marius Vlad Budoiu (tenor) și Nicolas Testé (bas) au completat prin vocile lor expresive acest tablou artistic, dând viață altor personaje semnificative care au luat parte la Drumul Patimilor Mântuitorului. Alături de toți aceștia au stat din nou Corul Academic Radio și Corul de Copii Radio care au dat glas dramatic prezențelor angelice și terestre care l-au însoțit pe Iisus până în ultima clipă a existenței sale trupești. Desigur, întreaga atmosferă a stat sub semnul strălucit al regiei multimedia gândită de Carmen Lidia Vidu care, din nou, pare că s-a întrecut pe sine și preluând teme și idei rezultate în urma discuțiilor cu José Cura, a redat pe pereții scenei imagini cutremurătoare preluat din istoria contemporană, aspect ce a subliniat universalitatea și omniprezența Christică și divină. Cu alte cuvinte, publicul de la Sala Palatului a avut parte de un regal muzical, vizual, teatral, artistic pe care cei prezenți sunt sigur că nu îl vor uita mult timp de acum încolo!

---

Surse foto: Festivalul Internațional „George Enescu” (credite foto: Andrada Pavel și Andrei Gîndac)