MICRO MUZICRONICA DE FESTIVAL – 2 și 3 septembrie 2021

Spiritul latin al marii muzici

Filarmonica della Scala
Concerte susținute la Sala Palatului pe 2 și 3 septembrie 2021
Dirijor: Andrés Orozco-Estrada
 
După performanța germană pe care ne-a oferită Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, a venit momentul să ne întoarcem la rădăcinile noastre latine, mai ales la cele pe care le avem în comun cu mediteraneenii. Astfel, am ajuns la cele 2 seri imperiale pe care Filarmonica della Scala (cu alte cuvinte, orchestra Operei La Scala din Milano) ni le-a oferit cu generozitate la început de toamnă. Poate nu întâmplător, dirijorul care a condus acest legendar deja ansamblu italian a fost tot un spirit latin, pasional și dezlănțuit – dirijorul columbian Andrés Orozco-Estrada (al cărui tată provine din efervescenta Țară a Bascilor). Fiind deja director muzical al Houston Symphony și dirijor principal al Vienna Symphony Orchestra, cu studii la Conservatorul din Paris, dirijorul venit din America Latină este unul dintre numele sonore al baghetei la nivel mondial și a demonstrat măiestria sa în cele două seri consecutive în care s-a aflat pe podiumul Sălii Palatului.

1. 2 septembrie – Solist: Daniel Müller-Schott (violoncel)

Prima dintre serile în care Filarmonica della Scala a fost prezentă pe scena Sălii Palatului s-a deschis cu unul dintre cele mai cunoscute, frumoase și melodioase concerte din istoria muzicii – Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104 de Antonin Dvořák, avându-l solist pe Daniel Müller-Schott, unul dintre cei mai apreciați și versatili violonceliști din tânăra generație. În primul rând, trebuie să spun câteva cuvinte despre această legendară-deja orchestră italiană. Fiind înființată în 1982 de către Claudio Abbado și aflându-se mereu atât în fosa de la Teatro alla Scala di Milano, cât și pe cele mai mari podiumuri ale lumii, Filarmonica della Scala și-a stabilit deja un traseu clar în lumea operei și a concertisticii simfonice. Nu este prima oară când aceasta se afla ca invitată în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, însă de această dată parcă s-a întrecut pe sine, căci cele două seri consecutive de muzică clasică pe care ni le-au oferit milanezii au reprezentat două vârfuri de aur ale evenimentului bucureștean.​

​. Prima parte a serii de 2 septembrie a fost dominată de figura impunătoare și elegantă, totodată, a violoncelistului german Daniel Müller-Schott. Interpretarea Concertului în si minor pentru violoncel și orchestră de Dvořák a permis publicului să admire și să aplaude îndelung talentul indiscutabil al instrumentistului. Tușeul atât de special pe care îl are Müller-Schott a transformat un concert pe care îl prețuiesc foarte mult într-o lucrare cu o magie și de un frumos patetism care m-a transportat cu ușurință în pădurile și pe plaiurile Boemiei. Orchestra a însoțit violoncelul în această călătorie atât de melodioasă și nostalgică prin forța sa de exprimare a principalelor teme inspirate din folclorul ceh. Prima parte a concertului a reprezentat o furtună de sunete, de virtuozitate din partea violoncelistului, care a redat aproape perfect toate nuanțele și ritmurile partiturii încredințate. Partea a doua a constat într-un melancolic tablou cumva bucolic, dar și cu accente foarte dramatice, întunecimea sunetelor și catifelarea lor născându-se cu ușurință de sub arcușul muzicianului. Încheierea operei concertistice a lui Dvořák a readus în atenție capacitățile tehnice ale lui Daniel Müller-Schott, concluzionându-se într-un climax tumultuos. Evident, fiind „somat” prin aplauze, violoncelistul ne-a oferit un bis din repertoriul impresionist francez – Habanera pentru violoncel solo de Maurice Ravel. O piesă scurtă, dar plină de parfumul mediteraneean al Peninsulei Iberice, combinat cu rafinamentul francez din Belle Époque, caracteristici care au reieșit atât de frumos prin interpretarea lui Müller-Schott.

​A doua parte a serii ne-a pus față în față cu celebra Simfonie nr. 2 în re major op. 73 de Johannes Brahms. Probabil mulți rețin tema principală din partea I, cea care se regăsește atât de frumos redată în filmul Vă place Brahms? (1961). Cu toate acestea, opusul brahmsian oferă mult mai mult. Avem de-a face cu imaginea unui secol întreg de istorie muzicală vieneză. Cu toate că sonoritățile lui Brahms pot părea pe alocuri prea greoaie, prea germane, Filarmonica della Scala, sub bagheta incredibil de energicului Andrés Orozco-Estrada a adus în atenție melodiile superbe pe care compozitorul le stăpânea de minune și pe care le ascunde în țesătura amplă a orchestrei folosite. Nu întotdeauna un ansamblu muzical cu membrii de origine latină poate înțelege și interpreta o lucrare de inspirație germană sau nordică, dar în seara aceasta orchestra Teatrului alla Scala s-a dovedit a fi însoțitorul perfect al spectatorilor în monumentala lume sonoră creată de Brahms. Și, pentru că tot am vorbit de acest spirit latin, nu pot să nu subliniez bucuria, frenezia și generozitatea cu care dirijorul Andrés Orozco-Estrada a dat un bis, fără a se lăsa rugat prea mult. Astfel, am avut bucuria de a asculta Uvertura operei Der Freischütz, de Carl Maria von Weber – un melanj de romantism, de furtună muzicală și de laitmotive care l-au inspirat într-o foarte mare măsură pe Richard Wagner.

---

2. 3 septembrie – Solist: Julian Rachlin (vioară)

A doua seară în care Filarmonica della Scala s-a aflat pe scena Sălii Palatului a fost poate chiar mai triumfătoare decât prima. Publicul s-a putut delecta în deschidere cu superba și cunoscuta Suită nr. 1 pentru orchestră op. 9 de George Enescu. Dedicată lui Camille de Saint-Saëns, această lucrare ce îmbină tradiția clasică și noile armonii pe care compozitorul român le va folosi tot mai des a fost redată cu pasiune și forță de orchestra italiană aflată sub bagheta talentatului și simpaticului dirijor columbian Andrés Orozco-Estrada. Se observă o tehnică dirijorală strașnică, pe care muzicianul o îmbină cu personalitatea sa explozivă, rezultând o bucurie a interpretării și o energie debordantă pe podiumul dirijoral. De altfel, aceste aspecte au reieșit și din modul în care a decurs suita enesciană, ce a căpătat noi valențe sonore și expresive. Am avut chiar senzația că nu ascult doar o suită pentru o orchestră, ci o întreagă simfonie, în toată amplitudinea și unitatea pe care aceasta le cere. Programul a continuat într-un mod potrivit cu elegantul Concert nr. 3 în sol major pentru vioară și orchestră, de W.A. Mozart. Interpretarea partiturii solistice i-a revenit de această dată lui Julian Rachlin, unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți violoniști ai momentului. Sigur că Rachlin nu se află la prima întâlnire cu publicul român, el fiind prezent și în ediții anterioare ale festivalului. Însă parcă alături de Filarmonica della Scala a sunat mai bine decât oricând în acest frumos și celebru opus mozartian. Cu toate că în prima parte a concertului vioara a sunat cumva prea îndepărtată, ca și cum nu ar fi existat forță, pe parcursul desfășurării Adagio-ului, lirismul violonistului a înflorit, pentru a izbucni într-o bucuroasă explozie în finalul Rondeau. Luat în ansamblu, concertul lui Mozart a sunat așa cum cred că ar fi vrut și compozitorul, îmbinându-se acel element jucăuș tipic oricărei lucrări a miraculosului artist de la Salzburg cu un dramatism, pe alocuri, pe care îl reîntâlnim și în simfoniile de final ale acestuia și, mai ales, în lucrările pentru scenă. În mod natural, publicul a fost foarte încântat de prestația muzicală a lui Julian Rachlin, aplaudându-l câteva minute în șir, până când acesta a oferit cu generozitate ca bis Sarabanda din Partita nr. 2 de Johann Sebastian Bach. Trebuie să recunosc faptul că interpretarea acestui bis a fost parcă mai convingătoare și mai plină decât întreg concertul mozartian. Ceea ce nu înseamnă că prezența lui Rachlin pe scena Sălii Palatului este una de neglijat.​

​Departe de mine acest gând. Cu toate acestea, aș fi preferat ca forța interpretativă din Sarabanda lui Bach să o regăsesc mai pregnantă și în opusul lui Mozart. Seara a continuat în partea a doua cu impunătoarea, melodioasa și celebra Simfonie a 9-a în mi minor „Din lumea nouă” de Antonin Dvořák. Ce frumoasă ciclicitate a ales energicul Andrés Orozco-Estrada pentru cele două concerte ale Filarmonicii della Scala în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”! 2 septembrie a început cu concertul pentru violoncel de Dvořák, iar 3 septembrie s-a încheiat cu această a doua lucrare a compozitorului ceh. Și cât de plin a fost sunetul orchestrei italiene pe parcursul uneia dintre cele mai cântate simfonii din istoria muzicii. Cu toate că nu are foarte mare legătură din punct de vedere muzical cu zona americană, Simfonia a 9-a reprezintă de minune îmbinarea dintre tradiție și modernism, redând totuși (mai ales în partea a 2-a) sonoritățile specifice pentru a sugera marea întindere a preeriilor din Statele Unite. Un Scherzo furios a adus publicul înapoi la ritmurile atât de dansante și de specifice lui Dvořák, iar finalul tumultuos a venit ca o încheiere triumfală a unei aventuri muzicale pe care publicul prezent nu o va uita cu siguranță. Nu pot să nu subliniez acea ultimă notă pierdută în eter cu care compozitorul și-a finalizat ultima simfonie, ca o rază de speranță și o privire către un îndepărtat, dar concret cer senin și un viitor mai bun. Cred ca prin acea notă, Filarmonica della Scala sub bagheta lui Andrés Orozco-Estrada a caracterizat perfect perioada aceasta tulburătoare prin care am trecut, care (sperăm noi) se apropie de final și care ne face acum să ne uităm spre ceea ce va fi să fie. 

​Nedezicându-se de generozitatea cu care ne-a bucurat și în prima seară, muzicienii milanezi ne-au oferit cel mai potrivit bis – Uvertura operei „Il Barbiere di Siviglia” de Gioacchino Rossini. O explozie sonoră și emoțională redată cu măiestri de orchestra operei Scala din Milano. Și cum ar fi putut să fie altfel decât perfectă o asemenea lucrare interpretată de un ansamblu a cărui specialitate este orice are legătură cu teatrul muzical?! Evident, publicul aflat la Sala Palatului i-a răsplătit pe toți cei aflați pe podium cu urale și aplauze frenetice, lăsându-mă să cred și să sper că mai există o șansă și pentru viitor.

---

Surse foto: Festivalul Internațional „George Enescu” (foto credit: Alex Damian și Andrada Pavel)