Magia sunetelor cu precizie elvețiană și virtuozitatea violoncelului fermecat. Tonhalle-Orchester Zürich cu Paavo Järvi și Andrei Ioniță

Poate există oameni care se vor întreba de ce am ales acest concert? De ce Tonhalle-Orchester Zürich cu un program precum cel pe care l-a prezentat pe 4 septembrie la Sala Palatului? Pentru că vorbim de una din cele mai mari și mai fascinante – din punct de vedere tehnic – orchestre ale lumii, care la fiecare ieșire în public dovedește o rigurozitate și o seriozitate îmbinate cu un patos și o interpretare deosebite.

Aș putea să o compar cu acei balerini ruși care știu să împletească o tehnică perfectă a dansului cu o transmitere emoțională desăvârșită. Ce contează faptul că membrii acestui ansamblu muzical sunt reuniți sub cupola acestui celebru nume din 20 de țări? Pare că toți au preluat și și-au însușit bine-cunoscuta precizie de ceas elvețian – căci cum altfel s-ar explica nu doar succesele răsunătoare ale lor, dar și uralele și aplauzele necontenite pe care le-au primit la București în ambele seri pe podiumul Sălii Palatului?! (ah, ce păcat că nu ne e dat să ascultăm asemenea muzică într-o sală cu o acustică corespunzătoare...!). Înființată în 1868, Tonhalle-Orchester este una dintre cele mai celebrate orchestre ale lumii, abordând un repertoriu foarte vast și divers, aspect pe care l-am putut remarca și în cadrul celei de-a 26-a ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”. Programul ales pentru seara de 4 septembrie de dirijorul și actualul director artistic al ansamblului muzical, Paavo Järvi, a fost, în foarte mare măsură, similar cu cel al concertului care a deschis Festivalul Beethovenfest de la Bonn din acest an. Făcând parte dintr-o adevărată dinastie de muzicieni (tatăl, Neeme, și fratele, Kristian fiind amândoi la rândul lor apreciați dirijori, iar sora, Maarika fiind o aclamată flautistă), Paavo Järvi a demonstrat că este un adevărat maestru contemporan al baghetei, dovedindu-se un demn câștigător al celebrului premiu Grammy. A ținut sub un delicat și rafinat control această imensă orchestră spre a dărui publicului trei lucrări din perioade diferite, de facturi diferite, dar totuși reunindu-se sub semnul măreției sonore.

Ca și în cazul concertului de deschidere al Festivalului Beethoven de la Bonn, și în seara de 4 septembrie Tonhalle-Orchester a prezentat în introducere piesa simfonică Pacific 231 a compozitorului elvețian Arthur Honegger. Prin această alegere ne-a fost prezentată pasiunea lui Honegger pentru trenuri, subliniată prin imaginile sonore ale unei locomotive în mișcare, model Pacific 231. Cu toate că probabil încă nu există o majoritate a publicului care să „guste” această lucrare simfonică de mari dimensiuni ale ansamblului, dar de mică întindere temporală, cred că toți am putut aprecia o realizare componistică de excepție, o cromatică unică a tonalităților, o bucurie de a (re)descoperi o asemenea piesă grăitoare într-o interpretare de zile mari. Am apreciat din plin măiestria cu care dirijorul a surprins muzical exact tema principală, aceea a punerii în funcțiune și a motricității locomotivei, scoțând la iveală detalii surprinzătoare ale vitezei și încetinirii acestui uriaș din fier pe șine prin sunetul foarte închegat al orchestrei. De asemenea, s-a putut simți și observa în fiecare moment plăcerea cu care atât Paavo Järvi a dat viață cu ajutorul membrilor orchestrei compoziției lui Honegger, acest creator național al elvețienilor pe care îl interpretează cu aceeași mândrie și pasiune cu care o fac și muzicienii români cu muzica lui Enescu.

A doua alegere din programul serii a fost Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră opus 8 de George Enescu. Solistul mult-așteptat a fost Andrei Ioniță, unul dintre cei mai talentați, iubiți și străluciți violonceliști români, câștigător al Premiului I de la temutul Concurs „Ceaikovski”, de la Moscova, în 2015. La doar 29 de ani, tânărul interpret are deja o reputație ca fiind un virtuoz și un reprezentant de marcă al instrumentului său și adunându-și nenumărați admiratori și spectatori fideli care, ca și în alte dăți, au umplut sala în așteptarea sa. Și nu au fost deloc dezamăgiți, căci interpretarea lui Andrei Ioniță a fost una memorabilă. Trebuie să știm că diferența dintre o un concert și o simfonie concertantă (apărută la Paris în jurul anului 1750, fiind o transformare a datatului, la acel moment, concerto grosso) este faptul că în cea din urmă, instrumentul nu are parte de momente complet solo în care să se avânte în cadențe și virtuozități ori să se rupă de ansamblul care îl acompaniază. Dimpotrivă, într-o simfonie concertantă, instrumentul sau instrumentele solistice se integrează armonios în curgerea întregului orchestrei, urmând temele principale și nedesprinzându-se de curgerea naturală a sunetelor. Totuși, în cazul compoziției enesciene se pot distinge și scurte, dar intense, fragmente în care violoncelul fie cade într-o tânguire melancolică (prima parte cuprinde, în opinia mea, unele din cele mai sfâșietoare pagini ale compozitorului român), fie strălucește într-o efuziune de artificii ale arcușului și coardelor. Iar Andrei Ioniță a reușit cu asupra de măsură să scoată în evidență toate aceste părți, ultima parte fiind un adevărat tumult de virtuozitate pe care violoncelistul l-a realizat cu talentu-i și măiestria bine-cunoscute. Sonoritățile orchestrei elvețiene au fost și de această dată ireproșabile, semn că Paavo Järvi a înțeles muzica lui Enescu, pe care în mod evident este clar că îi face plăcere să o dirijeze. Simbioza dintre solist, ansamblu și dirijor a evidențiat noi înțelesuri ale acestui opus enescian fermecător, creându-se astfel un dialog cursiv între violoncel și orchestră, în care fiecare dintre cei implicați a ieșit în evidență pe rând, subliniind comunicarea deosebită dintre Andrei Ioniță, Tonhalle-Orchester și Paavo Järvi. După succesul indiscutabil al acestei partituri pe care am simțit-o că și publicul a primit-o cu mai multă deschidere decât în alți ani, tânărul interpret a oferit cu generozitatea despre care vorbește motto-ul acestei ediții a festivalului trei bisuri. Primul dintre ele, Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu, a beneficiat și de acompaniamentul partidelor de coarde ale orchestrei și a smuls ropote de aplauze, la fel cum s-a întâmplat și după al doilea bis, de data asta o piesă pentru violoncel solo, Black Run a compozitorului suedez Svante Henryson (o adevărată suită de artificii și giumbușlucuri sonore cu puternice inspirații din jazz, country și soul). Pentru al treilea și cel din urmă bis, Andrei Ioniță ne-a transpus într-o zonă diferită, conducându-ne în lumea perfectă a lui Bach, prin Sarabande din Suita nr. 1 pentru violoncel solo, într-o interpretare aparte, interiorizată, emoționantă, care a îndemnat la liniște meditativă.

---

Trebuie să recunosc faptul că, pe lângă prezența lui Andrei Ioniță la acest concert, am așteptat cu înfrigurare partea a doua a serii și una din compozițiile cele mai dragi mie – Simfonia a IX-a „Din lumea nouă” de Antonin Dvořák. Compusă în 1893, în perioada când compozitorul ocupa poziția de director al National Conservatory of Music of America din New York, această lucrare s-a aflat încă de la început în topul preferințelor iubitorilor de muzică din întreaga lume. Influențele de muzică ale populației de culoare și ale amerindienilor pe care Dvořák le-a introdus în ultima sa simfonie, precum și sonoritățile ce amintesc de dansurile folclorice din propria sa patrie face din Simfonia a IX-a una dintre cele mai complexe și fascinante reprezentante ale acestui gen muzical. Am avut, deci, parte de un regal sonor și emoțional cum rar mi s-a întâmplat să experimentez. Muzica lui Dvořák a părut să renască sub bagheta magică a lui Järvi care parcă a revelat semnificații ascunse ale acestei geniale, melodioase, dansante și maiestuoase compoziții. Prima parte a avut o curgere lină cu explozii tumultoase pe alocuri, revelând iar disciplina și precizia de excepție a orchestrei. După mai multe audiții ale acestei lucrări, am reușit, datorită variantei din această seară, să simt într-un final influențele muzicale de care am vorbit mai sus, acelea din muzica populației de culoare și a amerindienilor. Totodată, această nouă citire și redare a partiturii făcută de dirijorul estonian a subliniat sonor măreția și întinderea continentului american. În cea de-a doua parte, partidele de alămuri și suflători au fost absolut impecabile, oferind printre cele mai clare și corecte sunete din toate orchestrele pe care le-am ascultat până acum live. Deseori de-a lungul acestui Largo am simțit căldura, lentoarea și atmosfera languroasă din vechiul sud american, cel al lui Scarlett O’Hara și al plantațiilor de bumbac. O liniște covârșitoare se lasă peste orchestră înainte ca aceasta să se avânte în freneticul Scherzo, inspirat, așa cum declara însuși compozitorul, de dansurile nativilor americani. Parcă și dirijorul intră în tăvălugul sonor al acestor note care devin din ce în ce mai ritmate, mișcările sale îndemnând membrii ansamblului la abordarea cât mai puternică a partiturii. Toată această călătorie muzicală aventuroasă s-a încheiat triumfal cu o explozie de focuri de artificii din ultima parte, acel arhicunoscut, melodios și mult-iubit Finale: Allegro con fuoco care a permis observarea înțelegerii profunde pe care Paavo Järvi o are asupra interpretării acestei lucrări, dar și a măreției acestei orchestre care denotă o tehnică, un control al fiecărui membru în parte și o comunicare excelentă între cei ce o constituie. Parcă în nicio altă variantă înregistrată sau live nu am auzit o asemenea exuberanță sonoră țâșnind din fiecare instrument în parte, de parcă toată bucuria lumii s-a adunat pe scena Sălii Palatului. Întreaga simfonie s-a finalizat în acel crescendo tumultuos și, din nou, triumfător care are drept concluzie frumoasa și dulcea notă ultimă prelungită precum o rază de soare și de speranță încălzește orizontul unei lumi noi.

În mod absolut normal și așteptat, publicul a izbucnit în aplauze frenetice și urale față de una din cele mai frumoase, profunde și pline de viață interpretări a Simfoniei a IX-a de Antonin Dvořák. Și etalând aceeași generozitate ca și solistul din prima parte a serii, dirijorul a ales să ofere spectatorilor un bis cu adevărat măreț – Valse triste de Jean Sibelius, o lucrare plină de melancolie, amintind de apăsarea atmosferei din țările nordice și căreia Tonhalle-Orchester Zürich cu Paavo Järvi i-au conferit o aură în plus de mister și nostalgie. Cât de curgător a sunat acest dansant și sfâșietor vals pe care Sibelius l-a presărat, din când în când, și cu o luminozitate aparte, de parcă ar trebui să ne amintim că până și în cele mai triste momente ale vieții, există speranță. Iată, deci, tabloul complet al acestei seri în care SPERANȚA prin generozitatea muzicii a putut să capete formă și să ne pătrundă în gând și suflet.

---

4 SEPTEMBRIE 2023, ora 20:00

TONHALLE-ORCHESTER ZÜRICH
PAAVO JÄRVI conductor
ANDREI IONIȚĂ cello

Honegger Pacific 231. Mouvement Symphonique No. 1
Enescu Symphonie Concertante for Cello and Orchestra in B minor Op. 8
Dvořák Symphony No. 9 in E minor Op. 95, From the New World

---

Și, pentru ca întotdeauna mi-a plăcut atmosfera din backstage, nu am putut să nu adaug și această excelentă și grăitoare fotografie surprinsă de Andrada Pavel, fotograf al festivalului, în culisele concertului:

Așadar, credit foto: Andrada Pavel