La Traviata - o experiență scenică aparte. DescOPERĂ LA TRAVIATA (Studioul Experimental în Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess”)

Există regii și Regii. Există regizori și Regizori. Există spectacole și Spectacole. Există voci și Voci. Azi, la Opera Națională București, am avut parte numai de întâlniri și descoperiri cu majuscule. Azi, la Opera Națională București a fost o sărbătoare a cântului, a vizualului, a frumosului din toate punctele de vedere. Azi, la Opera Națională București a fost “DescOperă LA TRAVIATA”, o creație de zile mari și de neuitat din cadrul Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical “Ludovic Spiess”, imaginată de incredibil de inventivul și originalul Alexandru Nagy, acest tânăr Regizor de operă cu un viitor strălucit.

O viziune modernă, ar spune unii, universal-valabilă în timp și spatiu, cu o coerență și o curbă dramatică bine pusă la punct, aș spune eu. O montare care respectă întru totul povestea originală în ceea ce privește relațiile dintre personaje, dar care dezbracă La Traviata de orice clișee și zorzoane mai mult sau mai puțin utile spre a face o radiografie (la propriu și la figurat - nu voi dezvălui mai multe) crudă, nemiloasă (aproape o disecție) a personajelor lui Dumas și Verdi dintr-o perspectivă psihologică contemporană. Și bine face Alexandru Nagy că pune lupa asupra acestor aspecte, pentru că, dând la o parte surplusul de lux de secol XIX și mutând toată acțiunea într-un sanatoriu ce parcă amintește de “Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann, ne permite să observăm mult mai atent evoluția personajelor, precum și reacțiile acestora la toți factorii interni și externi. E ca și cum am asista la o ședință de psihoterapie pe care regizorul o face atât cu personajele, cât și cu noi înșine, cu spectatorii.

Spațiul scenografic creat de Vladimir Turturică se apropie foarte mult de ideea de “spațiu gol” a lui Peter Brook, îmbrăcând totuși scena în pânze și sufite negre pe care sunt proiectate aproape fără pauză imagini filmate live cu interpreții de pe scena, parca pentru a le amplifica prezenta și stările, pentru a le pune sub microscop și a le mări efectul asupra publicului de zeci de ori. Felicitări merg și spre Radu Spiridon și Mihai Matei pentru imaginile superbe care bântuie spectacolul și gândul spectatorului mult după final. Costumele realizate de Iolanda Mutu Jr. subliniază ideea regizorală care amplasează povestea într-un sanatoriu, dar creează și o puternică antiteză între personajele principale (în alb), cor (în roșu, precum niște spectre însângerate) și balerini (în roșu și în negru). Nu în cele din urmă, light design-ul lui Alin Popa punctează la rându-i stările personajelor, dar și momentele de tensiune, creând o atmosferă lugubră ce traversează toată scena pe parcursul întregii reprezentații. Cu alte cuvinte, toate aceste elemente se înlănțuiesc armonios spre a deservi studiul psihologic pe care Alexandru Nagy l-a aplicat operei verdiene.

Referitor la interpreți, nu pot să vin decât cu aprecieri și admirație, cu atât mai mult cu cât toți sunt foarte tineri, aflați la început de drum și pentru care un asemenea spectacol creează o rampă de lansare neprețuită. Georgiana Dumitru a reprezentat una din marile revelații ale serii. Pot cu bucurie să afirm că am descoperit una din cele mai bune Violette Valéry pe care le-am ascultat și văzut “live”. O voce rotundă, plină și catifelată, cu acute pătrunzătoare care, deși nu are o forță wagneriană, este tocmai potrivită pentru complexul rol principal al operei. De remarcat au fost, în special, pianissimele foarte bine controlate ce au putut fi observate atât în aria mare din primul act, cât și în duetul cu Germont din cel de-al doilea și în superbul “Addio del passato” (pentru mine a reprezentat una din cele mai frumoase interpretări ale acestei arii). În plus, soprana s-a mulat perfect pe recomandările regizorale și a demonstrat că este o actriță desăvârșită, scoțând la iveală cele mai profunde straturi ale acestei femei măcinate de tuberculoză și sfâșiată între dragostea sinceră pentru Alfredo și datoria morală față de tatăl sau. O prim-solistă, așadar, care merita să i se dea șansa de a-și demonstra calitățile excepționale în marile spectacole din repertoriul instituției muzicale din capitală (sper să o putem urmări și în producția principală cu “La Traviata”).

O a doua revelație a serii a fost baritonul Cristian Ruja care i-a dat viață și voce lui Giorgio Germont. Ce glas! Ce GLAS! Puternic, cu tehnică bine pusă la punct, cu acute excelent atacate și o capacitate de a reda emoția prin simpla interpretare vocală. Mai rar o asemenea variantă de Germont. Și în mod clar demnă de luat în seamă și în considerare pentru a intra în galeria soliștilor permanenți ai operei. În plus, prezența să scenică a adus un plus factorului bântuitor și terifiant, așa cum și-a dorit regizorul, căci Germont apare pe tot parcursul reprezentației ca un spectru amenințător atât pentru Violetta, cât și pentru propriul lui fiu.

În rolul lui Alfredo l-am admirat pe tânărul Andrei Manea. Un tenor liric, cu o voce caldă care, deși s-a încălzit puțin mai greu, a demonstrat că are valențe și tonalități dramatice, în special în al doilea tablou al actului al doilea și în cel de-al treilea. Un glas care are forță, dulceață și rotunjimi sonore plăcute fiind, de asemenea, un actor la fel de bun ca partenerii săi, revelat mai ales în scena în care încearcă o meschină răzbunare față de femeia care aparent l-a trădat (un moment în care regizorul a ales o dedublare a personajului, o stare aproape schizoidă, foarte bine punctată și necesară în coerența și economia viziunii sale).

Deși celelalte roluri din “La Traviata” sunt mai mult episodice și de suport pentru cele trei personaje principale, interpreții din această seară au depășit limitele impuse de partitură și au dat măsura adevăratului lor talent. Adelina Cociobanu a fost o foarte buna Flora (nu e des întâlnită o mezzosoprană care se poate evidenția în acest scurt rol), cu un glas bine condus, cu timbru puternic în mediu și grav, dovedind totodată și valențe actoricești deosebite. Andrei Mihalcea a fost un plăcut viconte Gaston, cu o voce frumoasă, cu o anume catifea a tonalității, dar și cu un joc scenic echilibrat și adecvat cererii regizorale. Nicoleta Nistor a fost o buna interpretă pentru Anina, cu un glas suav, blând reușind să transmită, în același timp, și acea răceală a unei asistente medicale, potrivită în contextul montării. Mențiuni speciale merg și către vocile grave care au dat viață personajelor secundare. Ștefan Lamatic este deja cunoscut ca fiind un demn urmaș al tatălui său, Mihnea Lamatic, etalând un glas puternic, pătrunzător, dar având și o ușurință în interpretarea actoricească și a dovedit aceste aspecte în rolul Marchizului d’Obigny. Antonio Morariu este un tânăr bariton care a demonstrat în rolul baronului Douphol că merită să se afle pe scena Operei Naționale din București. Asemenea colegilor săi, s-a adapatat foarte bine viziunii inedite a lui Alexandru Nagy și a știut să își dozeze calitățile vocale, impunându-se totuși, mai ales în tabloul al doilea al actului doi, în ansamblul de final. Andrei Miclea este la rându-i, un bas aflat la început de drum, dar care deja se anunță a avea un viitor strălucit datorită vocii sale tunătoare și puternice. Al său doctor Grenvil s-a evidențiat prin calitatea dicției (un atribut pe care l-am observat la toți soliștii serii, lucru rar în operă), prin tonalitățile din mediul grav care au răsunat în toate colțurile sălii dar și prin evoluția scenică exemplară. Sper să îl văd în roluri mari de bas din repertoriul operei, așa cum sper că toți cei din această seară își vor găsi loc în ansamblul deja extraordinar de soliști ai primei scene lirice a țării.

Nu pot vorbi despre acest spectacol fără să menționez aportul indiscutabil adus de coregrafia excelentă semnată de Sandra Mavhima, care a lucrat îndelung și îndeaproape cu regizorul pentru a crea o unitate vizuală și de exprimare artistică. Imaginea Morții care o însoțește pe Violetta încă de la început, parcurgând toată reprezentația a dat un plus de suspans și tensiune, iar Raluca Jercea a reușit să redea exemplar prin mișcările-i unduitoare și terifiante iminența sfârșitului ce așteaptă la fiecare cotitură. În același timp, divertismentul din al doilea tablou al actului secund a fost excelent redat de Alexandre Plesis și Andreea Vălean, înlănțuiți parcă într-un continuu dans macabru al seducției și iubirii pierdute, înveșmântați în roșu și executând mișcări când languroase, când bruște (sugerând chiar o metaforică luptă în coridă între bărbat și femeie).

O apreciere în plus merge către Orchestra operei dirijată de Daniel Jinga, căci atât membrii ansamblului instrumental, cât și dirijorul s-au dovedit deschiși față de propunerea lui Alexandru Nagy de a acompania tinerii artiști. Iar faptul că Daniel Jinga, în calitate de director general al operei a susținut și susține lansarea noilor talente și voci pe scena mare a ONB nu ne arată decât faptul că instituția se află pe un drum bun și se îndreaptă spre un viitor luminos. Asemenea pot spune și despre Corul operei care și-a dat concursul într-un mod remarcabil și a sprijinit la rându-i demersul Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical “Ludovic Spiess” (chiar am observat cu emoție căldura și frumusețea privirilor ocrotitoare ale membrilor corului privind spre strădania mai tinerilor viitori colegi de scenă).

Întorcându-mă la valoarea spectacologică a creației lui Alexandru Nagy, poate că, într-adevăr, nu va fi pe placul și gustul tuturor. Pentru mine, montarea a ajuns pe primele locuri topul spectacolelor cu “La Traviata” pe care le-am văzut. Din toate viziunile moderne, post-moderne și post-post-moderne, cea de față este cea mai coerentă, cea mai bine ancorată în povestea originală și vine cu o idee bine susținută și argumentată dramatic. În același timp, regizorul a știut ce să ceară de la artiști fară să le îngreuneze cântul cu eforturi inutile, păstrând totuși echilibrul și dându-le însemnătate jocului scenic. Din punct de vedere vizual, au existat numeroase momente impecabil realizate:
- aria de la începutul celui de-al doilea act a lui Alfredo, cantata în prezenta unei Violette impasibile
- duetul dintre Violetta și Germont-tatăl în care apare și fiica acestuia (interpretată de aceeași Nicoleta Nistor) parcă implorând sacrificiul femeii decăzute
- scena petrecerii de la Flora, mutată într-o sală de jocuri, dar foarte bine construită, cu corul și personajele secundare imobili pe scena turnantă în mișcare
- întreg actul trei creat ca o imagine a îndepărtării sufletului de corp, a distanțării omului de viață terestră, împreună cu prezența Morții
- finalul cutremurător în care realizezi că povestea Violettei Valéry este metafora poveștii de dragoste supreme între un bărbat și o femeie (imaginea bătrânei bolnave desprinzându-se de patul de suferință și silueta dărâmată a bătrânului ei soț susținut de imaginea lui Alfredo mă va bântui mult timp de-acum, căci reprezintă exact viziunea mea asupra vieții și a morții).
Iată, deci, un regizor de opera tânăr de care aveam nevoie și care promite să fie una din marile personalități din domeniu și ale cărui spectacole viitoare le aștept cu înfrigurare!

DescOperă LA TRAVIATA este un spectacol ce va rămâne în gândul și sufletul meu pentru totdeauna și pe care voi îl puteți revedea în partea a doua a stagiunii. Urmăriți programul, pentru că este de văzut și de experimentat această viziune aparte și înfricoșător de frumoasă a celei mai populare opere a tuturor timpurilor!

Fotografii preluate de pe pagina de Facebook a Operei Naționale din București: www.facebook.com/operanb.ro