Un titlu precum cel al ultimei opere a lui Giacomo Puccini nu ar trebui să lipsească niciodată din repertoriul unui teatru liric atât de important precum este Opera Națională din București. Și iată că instituția muzicală despre care vorbesc a inclus în repertoriul său celebrul titlu italian. Chiar de câteva stagiuni, publicul bucureștean se poate bucura de muzica atât de tumultoasă, pasională, puternică și plină de inflexiuni orientale, dar și de abilitățile vocale de excepție ale soliștilor, abilități cerute din plin de partitura pucciniană. De altfel, acesta este și unul din motivele pentru care, de obicei, spectacolul se programează atât de rar, căci solicitările vocale atât pentru interpreți, cât și pentru cor și orchestră, sunt foarte mari. Sper, totuși, să revedem cât mai des în programul lunar acest spectacol pentru că, așa cum s-a observat deja la fiecare reprezentație, sala a fost arhiplină, ticsită de spectatori cunoscători sau de începători într-ale operei care au apreciat și apreciază această montare. Reprezentația din 23 februarie 2022 a avut un caracter special pentru mine. În primul rând, pentru că nu aș avea cum să nu mă bucur de un spectacol cu Turandot? Apoi, pentru că mi-a și ne-a prilejuit prima întâlnire cu soprana Bianca Mărgean, cea care a debutat în dificilul rol titular. Așa cum declara ea însăși, a fost unul dintre cele mai importante momente din cariera sa de până acum. La o vârstă când alte soprane nici nu visează la întruchiparea crudei prințese chinezoaice, solista româncă își poate adăuga în repertoriul său deja bogat unul dintre cele mai dorite și solicitante roluri din istoria acestei arte. Și nu oricum, ci cu mândria unui succes fulminant la care am putut asista cu bucurie. Dacă până acum i-am admirat atât rafinamentul, cât și delicatețea unor interpretări precum Elisabetta din Don Carlo de Verdi, ori Mimi din La Boheme de Puccini, iată că de această dată am putut să apreciez la maximă intensitate o tehnică vocală complexă, prin care Bianca Mărgean și-a demonstrat nu doar talentul, dar și seriozitatea și rigoarea cu care abordează fiecare rol, două calități fără de care realizarea unui personaj ca Turandot ar fi sortită din start eșecului. Nici nu e de mirare, ținând cont de vasta (deja) experiență scenică și vocală pe care le are, dar și de faptul că maestra sa de canto este nimeni alta decât una din doamnele scenei lirice românești, Maria Slătinaru Nistor. Ea însăși creatoare a unor roluri de marcă precum Tosca, Leonora (din Forța destinului de Verdi) și, bineînțeles, Turandot (a cărei înregistrare am ascultat-o de nenumărate ori), Maria Slătinaru Nistor i-a transmis studentei sale toate calitățile unei soprane de asemenea talie, precum și respectul atât față de partitură, cât și față de propria-i voce. Astfel, apariția Biancăi Mărgean în Turandot a venit ca un lucru de la sine înțeles în această etapă a carierei sale. Dacă în Tosca a etalat o feminitate pasională și pasionantă deosebită, în rolul principesei celei crude, solista a dat dovadă de forță interioară, de o impozantă prezență scenică și de o voce uimitor de bine controlată și emisă, reușind deseori să acopere sunetele puternice ale orchestrei și corului reunite. De altfel, tocmai această necesitate de putere vocală face din Turandot una dintre cele mai solicitante partituri din istoria genului liric și, în același timp, una din pietrele de hotar în evoluția artistică a oricărei soprane dăruită cu o voce care ar putea face față ingratei scriituri pucciniene. Nu pot, deci, să uit aria In questa reggia, din actul al II-lea, ori duetul final cu Calaf, momente de maxime cerințe vocale din partea solistei și pe care Bianca Mărgean le-a îndeplinit cu ușurință și cu asupra de măsură. Ceea ce m-a frapat a fost, de asemenea, lejeritatea emiterii sunetelor în acut, dar și transformarea de caracter aproape completă a personajului în finalul operei, atunci când ni se dezvălui fața feminină a prințesei Turandot. Dintr-un munte de gheață nu a mai rămas decât o simplă femeie uimită ea însăși de găsirea sentimentului de iubire în urma sărutului-sacrilegiu al principelui Calaf. Și în această ipostază, tânăra soprană a convins prin inflexiunile mult mai dulci și delicate ale vocii, cât și prin jocul scenic imediat adaptat la noua condiție a personajului. Alături de Bianca Mărgean, a strălucit tenorul Daniel Magdal, care a dat viață unui Calaf monumental, atât prin evidentele calități vocale pe care le demonstrează cu fiecare apariție, cât și printr-un joc actoricesc bine dozat, prin intermediul căruia publicul a putut admira un personaj bine conturat, un bărbat orbit de frumusețea nepământeană a crudei prințese, indiferent la rugămințile fierbinți ale propriului tată, cât și la cele ale singurei femei care îl iubește complet și neinteresat, sclava Liú. Desigur că unul dintre cele mai așteptate momente a fost aria din actul al III-lea, Nessun dorma, pe care Daniel Magdal a interpretat-o exemplar, dovedind încă o dată (dacă mai era nevoie) forță vocală, tehnică bine stăpânită, precum și o rotunjime elegantă a sunetului. Pe scurt, am avut parte de un regal al tenorului român. Cristina Maria Oltean a impresionat prin dulceața vocii, dar și prin candoarea pe care a etalat-o în interpretarea personajului Liú. Una din cele mai frumoase creații feminine ale lui Puccini, această imagine a sclavei îndrăgostite de stăpânul său nu poate decât să înduioșeze publicul, în special prin sacrificiul suprem pe care îl face în final, spre salvarea persoanei iubite. Toate acestea au fost incorporate în jocul sopranei, care a redat gingășia și suferința micuței Liú cu sensibilitate și pasiune, totodată, atât în scenele de ansamblu, cât și în cele două arii sfâșietoare, Signore ascolta și Tu, che di gel sei cinta. Trio-ul comic al operei, cei care echilibrează balanța dramatică a spectacolului – miniștrii Ping, Pang și Pong – a fost redat cât se poate de bine de Vasile Chișiu (Ping), Liviu Indricău (Pang) și Lucian Corchiș (Pong). Cei trei au ținut cont, în interpretarea personajelor, de faptul că în piesa lui Carlo Gozzi (sursa de inspirație a lui Puccini și a libretiștilor săi, Giuseppe Adami și Renato Simoni) aceste figuri misterioase sunt, de fapt, măști de commedia dell’arte, un aspect pe care majoritatea montărilor cu Turandot îl uită sau îl omit cu bună știință. Astfel, Ping, Pang și Pong se află într-o continuă mișcare, un continuu balans al corpurilor, amintind de caracteristicile unor personaje precum Arlecchino ori Pulcinella. Pe lângă interpretarea actoricească, am putut admira și farmecul unirii armonioase a celor trei voci (doi tenori și un bariton) care au sunat atât de bine. Alături de toți aceștia de mai sus, trebuie să amintesc și maiestuozitatea și profunzimea vocale ale basului Marius Boloș, care l-a adus la viață pe bătrânul și orbul Timur (fost rege al Tartarului și tatăl lui Calaf), claritatea vocală a tenorului Valentin Racoveanu, cel care a îmbrăcat haina imperială a lui Altoum, tatăl prințesei Turandot și conducătorul absolut al Chinei, dar și interpretarea exemplară a lui Ion Dimieru, în rolul Mandarinului. O mențiune cu totul specială am păstrat-o în final pentru corul Operei bucureștene, care de zeci de ani se menține la cele mai înalte standarde vocale. Păstorit timp îndelungat de maestrul Stelian Olariu – cel care l-a și dus pe cele mai înalte culmi ale calității și succesului – ansamblul se află acum sub atenta îndrumare a maeștrilor Adrian Ionescu și Daniel Jinga, cei care duc mai departe moștenirea ilustrului lor înaintaș. De-a lungul întregului spectacol, corul a avut nenumărate intervenții cât se poate de admirabile din punct de vedere vocal, reunind armonios multitudinea de voci care-l formează. Cât despre finalurile celor trei acte, nu pot decât să spun că de mult nu am mai avut un asemenea sentiment de înălțare datorită muzicii și vocii umane. La acest aspect a contribuit din plin și orchestra Operei Naționale din București, conduse cu măiestrie de Tiberiu Soare. Din punct de vedere scenic, montarea semnată de Mario del Carlo stă în picioare destul de bine. Sigur că nu aduce nimic nou sau șocant. Sigur că există și viziuni poate mai relevante, mai coerente sau mai impresionante. Dar nici cea propusă de regizorul italian nu este de lepădat. În ciuda unui decor ușor rudimentar și a folosirii unor materiale oarecum…kitschoase (cum ar fi cele lucioase din care sunt confecționați pereții care închid scena), spectacolul se susține în măsura în care respectă libretul și în care face accesibilă povestea chiar și unui public neinițiat. Ceea ce iese în evidență în mod pozitiv, sunt costumele. Poate vor exista voci ce vor reclama faptul că este vorba mai mult de o paradă a modei decât un spectacol cu regie. Totuși, consider că parte din fascinația acestei montări stă tocmai în frumusețea și detaliile îmbrăcămintei personajelor, care plasează destul de corect în timp și spațiu acțiunea imaginată de Gozzi și de Puccini, totodată. Iată, așadar, portretul poate ceva mai subiectiv al unui spectacol reușit al Operei Naționale din București. Rezultat al muncii asidue a tuturor ansamblurilor artistice, Turandot este un titlu răsunător din repertoriul actual al instituției muzicale pe care sper să îl vedem programat mai des decât a fost până acum, cu atât mai mult cu cât apare din ce în ce mai mult public doritor de a revedea sau a descoperi capodoperele teatrului liric. TURANDOT Operă în 3 acte de Giacomo Puccini (finalul completat de Franco Alfano) libretul: Giuseppe Adami și Renato Simoni, bazat pe piesa omonimă de Carlo Gozzi Regie, decor, costume și lumini: Mario de Carlo Coregrafie: Corina Dumitrescu Maestru de cor: Daniel Jinga Maestru cor de copii Smaranda Morgovan Asistent de regie Alexandru Nagy Dirijor: Tiberiu Soare Turandot Bianca Mărgean (debut) Altoum: Valentin Racoveanu Timur: Marius Boloș Calaf: Daniel Magdal Liu: Cristina Maria Oltean Ping: Vasile Chișiu Pang: Liviu Indricău Pong: Lucian Corchiș Mandarinul: Ion Dimieru Due Ancelle: Alexandra Manole, Andreea Grigore Prințul Persiei: Liviu Sandu Cu participarea Orchestrei, Corului, Ansamblului de Balet și a Corului de Copii al Operei Naționale București Surse foto: Facebook Bianca Mărgean (https://www.facebook.com/bianca.margean), www.operanb.ro, www.radioromaniacultural.ro
0 Comments
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |