Cand Orientul intalneste Italia

M-am intors dintr-o foarte indepartata calatorie in Extremul Orient. Am fost in China, acum…muuuult muuuult timp. Am trait 2 ore si jumatate intr-un basm chinezesc, am respirat aerul acela de demult si m-am invesmantat in mantia sunetelor uneia dintre cele mai marete si dramatice muzici scrise vreodata. Daca nu ati ghicit inca, am fost la Opera Națională București, pentru a vedea si asculta “Turandot”, ultima opera a lui Puccini pe care nu a apucat sa o incheie si pe care a terminat-o elevul sau, Franco Alfano.

O compozitie monumentala, cu puternice influente wagneriene, dar si cu imprumuturi din armoniile orientale, aspect ce da autenticitate si originalitate acestei opere legendare. E prima oara cand vad o montare completa a acestei opere (adica spectacol, nu opera in concert) si pot spune ca am fost impresionat de ceea ce am vazut pe scena operei bucurestene. Un decor simplu, dar grandios totodata, costume bine realizate (unele chiar foarte atent lucrate), o regie la fel de simpla, dar eficienta intru redarea corecta a povestii. Pentru scenografie, costume, lumini si regie il aplaud pe Mario del Carlo.

De data asta, la capitolul interpreti, voi incepe cu Corul Operei Nationale Bucuresti, condus de maestrul Adrian Ionescu. De ce? Pentru ca “Turandot” e o opera in care acest ansamblu vocal se afla la acelasi nivel cu solistii. Iar corul operei bucurestene a demonstrat inca o data ca ar merita sa evolueze pe cele mai mari scene de opera din lume! Cata forta, ce tehnica impecabila si cata energie au reusit sa transmita in aceasta seara, mai rar! Revenind la vocile principale, Madeleine Pascu a creat o Turandot de neuitat. Imbinand forta teribila a personajului cu o anume fragilitate interioara (in special spre final), si adaugand la asta un glas puternic, precis, plin de nerv, soprana ne-a oferit un dar muzical si scenic pe care il voi tine minte si il voi pune langa inima. Irina Iordachescu a bucurat auzul si privirea spectatorilor prin interpretarea ei ireprosabila a delicatului si tragicului personaj Liu. Cu delicatete, cu blandete si bunatate a dat viata sclavei indragostite de stapanul ei, iar cele 2 arii celebre au rasunat in sufletele celor din public, in special datorita tuturor acelor pianissime pe care soprana stie sa le redea atat de frumos. Teodor Ilincai a fost un Calaf exemplar, etalandu-si atributele vocale pe care i le admiram si apreciem cu totii. Forta vocala a fost atu-ul lui in aceasta seara, precum si o tehnica vocala de invidiat. O reala bucurie este fiecare revedere a tenorului in asemenea roluri si trebuie sa spun ca este si o mandrie faptul ca beneficiem de prezenta sa, un solist care ne onoreaza cu prezenta la Bucuresti, dar care evolueaza in continuare si pe marile scene ale lumii. Invitatul special al serii a fost Alexander Tsymbalyuk, unul din cei mai bine cotati si cautati basi ai momentului. Cantand in cele mai mari teatre de opera din lume (Metropolitan Opera, Royal Opera House, Opera Garnier etc), solistul ucrainean a dat viata rolului lui Timur, batranul tata al printului Calaf. Cu toate ca personajul are putin de cantat in comparatie cu alte roluri pucciniene de bas, totusi intotdeauna este distribuit in acest rol un interpret de marca, pentru a putea reda cu usurinta si frumusete pasajele delicate si tragice in care acest batran tata isi canta tristetea. Iar Alexander Tsymbalyuk a devenit (pentru mine), in aceasta seara, un Timur de neuitat, alaturandu-se unei galerii precum Ruggero Raimondi, Samuel Ramey si altii asemenea.

Cei trei ministri ai printesei, Ping, Pang si Pong au fost interpretati atat vocal, cat si actoricesc in mod stralucit si foarte comic de catre Florin Simionca, Liviu Indricau si Andrei Lazar. E greu sa vorbesti despre acestia trei individual, caci sunt ganditi ca un singur personaj colectiv, mereu pusi pe sotii, foarte umani si simpatici (de altfel, in piesa lui Carlo Gozzi, cei trei sunt personaje de commedia dell’arte, aspect pe care l-am vazut pastrat si in aceasta montare, prin prezenta modelului de arlechin a hainei lui Ping si prin mastile de commedia de pe frunte). Asadar, trei roluri minunate si necesare, fara de care opera lui Puccini ar risca sa devina multe prea sumbra. Si trei interpreti remarcabili care si-au impletit vocile in mod armonios si au stiu sa aduca acel echilibru al umorului cu subtilitate si talent. Ion Dimieru a fost cel care a preluat rolul Mandarinului, cel care face teribilele anunturi ale condamnarilor la moarte ale temerarilor care aspira la mana principesei. O voce frumoasa, plina si puternica a unui solist pe care mereu l-am apreciat. Nu in ultimul rand, Valentin Racoveanu a fost Altoum, imparatul Chinei. Cu o prezenta impunatoare si o voce calda, tenorul a reusit sa redea perfect personalitatea de neatins a tatalui lui Turandot. Membrii ansamblului de balet au impresionat, in mod deosebit, prin dansul sabiilor din primul act, baietii reusind cateva sarituri impecabile. Iata, asadar, un nou triumf al Operei bucurestene, in fata caruia sala arhiplina s-a ridicat in picioare si a acordat minute in sir de aplauze si urale. Chapeau!