Călătorie muzicală în Micul Paris

În ciuda nenumăratelor aspecte negative, are și internetul meritele sale. Unul dintre ele (unul major din punctul meu de vedere) e ca în toată perioada pandemiei ne-a permis să vedem spectacole, să păstrăm legătura cu lumea asta atât de frumoasă și necesară a artei, prin intermediul transmisiunilor live și înregistrărilor. Mă bucur să văd că se păstrează în continuare această practică de a transmite live anumite eveniment, cu atât mai mult cu cât ele sunt atât de numeroase, diverse și interesante. Personal, această inițiativă îmi permite să nu ratez unele dintre concertele sau spectacolele pe care îmi doresc să le văd, dar la care nu pot ajunge, fiind deja prezent live în altă parte.

Astăzi vreau să împărtășesc cu voi experiența virtuală pe care am trăit-o în cazul concertului Muzica Bucureștiului de altădată, prezentat pe 15 martie de Camerata Regală și desfășurat în superba sală a Ateneului Român, sub bagheta maestrului Constantin Grigore și cu participarea vocală și interpretativă a Irinei Sârbu, una dintre cele mai complexe artiste românce la ora actuală. Amfitrionul serii a fost inegalabilul Marius Constantinescu, el însuși un adevărat spectacol prin prezența și limbajul rafinate, prin modul elegant în care a prezentat atât programul, cât și pe soliști, aducând un plus de farmec de altădată unui eveniment a cărui temă principală a fost reîntoarcerea prin muzică în Micul Paris. Cu adevărat, publicul a fost părtaș la o superbă călătorie în timp, prin intermediul ritmurilor vesele, al baladelor melancolice și al fascinantelor tonalități ale muzicii ușoare din perioada interbelică. Nu pot să nu mărturisesc faptul că, personal, consider că aceea a fost perioada cea mai fecundă din punct de vedere compozițional, dar și cea mai melodioasă (din punct de vedere subiectiv) din istoria românească a acestui gen muzical. Desigur că nici șlagărele anilor `50, `60, `70 și `80 nu sunt de lepădat (ba chiar unele dintre acestea, cele de inspirație interbelică și cu tente de jazz au fost incluse în concertul de la Ateneu), dar topul preferințelor mele rămâne monopolizat de romanțele, tangourile și șansonetele adaptate din frumosul București regal dintre cele două războaie mondiale. Poate nu doar liniile melodice, dar și contextul istoric, cel al modei și al manierelor rafinate reprezintă un punct sensibil pentru mine. De altfel, întotdeauna am încadrat operele muzicale, precum și pe cele literare ori dramaturgice, în tabloul social, politic și artistic al epocii când au fost concepute (altfel nici nu cred că m-aș putea raporta la ele). Și din toată această contextualizare mi-am format imaginea asupra întregii muzici pe care o ascult și o iubesc.

Sigur că veți spune că arta aceasta patronată în vechime de Apollo și reprezentată de muza Euterpe nu poate fi privită atât de rece, calculat și științific. Și nici nu o fac. Iată de ce am și ales să urmăresc înregistrarea concertului Muzica Bucureștiului de altădată, un eveniment bazat în mare parte pe emoția și sentimentalul acelor compoziții de demult și totuși de atât de aproape. Niciun moment de pe parcursul serii nu a fost mânat de vreun aspect „matematic”. Dimpotrivă, programul a fost ales pentru a trezi nostalgii frumoase, melancolii alese și trăiri intense în rândul spectatorilor care au ales, așa cum spune și Marius Constantinescu în prezentarea făcută, să lase în urmă agitația și zgomotul contemporane ale Bucureștiului de azi spre a-și îndrepta gândul și inima spre alte vremuri apuse, dar care trăiesc prin arta rămasă posterității. Și nici nu ar fi avut cum să nu te simți purtat gentil înapoi în timp, datorită unor melodii atât de cunoscute și iubite, dar și datorită vocii deosebite a Irinei Sârbu, însoțită cu eleganță și talent de membrii Cameratei Regale conduse de maestrul Constantin Grigore.

De altfel, trebuie să recunosc că Irina Sârbu este de mult timp una dintre interpretele mele favorite. Pregătirea sa multifațetată din punct de vedere artistic – este specialistă într-ale cântului de jazz, dar are și vaste cunoștințe în domeniul muzicii clasice, fiind totodată și absolventă a UNATC „I.L. Caragiale” ceea ce a transformat-o într-o artistă complexă – nu are cum să nu te impresioneze. Și când totul vine la pachet cu o voce deosebită, cu tonuri rafinate, cu inflexiuni calde și dulci, cu o trăire pasională pe măsură, poți doar să rămâi fascinat și să pui acest întreg artistic la piept, lângă suflet spre a nu-l uita niciodată. Cam asta se întâmplă cu mine de fiecare dată când o văd și o ascult pe Irina Sârbu, mai ales în acele momente în care dă viață unor șlagăre nemuritoare precum Trurli, Trurli dragă, Zaraza, Toată ziua-n ascensor sau J’attendrai. Desigur, orchestrațiile lui Ioan Dobrinescu, precum și interpretarea plină de patos și muzicalitate pe care Camerata Regală a avut-o datorită măiestriei și talentului unui dirijor experimentat precum Constantin Grigore (care este, de altfel, și membru fondator al acestui ansamblu) au contribuit din plin la farmecul pe care îl emană asemenea piese muzicale. Nota personală pe care a adus-o Irina Sârbu acestor melodii de altădată, adăugirile de virtuozitate ale unor artificii vocale specifice jazz-ului au făcut ca publicul să răspundă entuziasmat la această invitație la o seară altfel, o seară plină de nostalgii alese și frumoase, în care muzica aceasta atât de rafinată, care ușurează spiritul, a tronat regal pe scena maiestuoasă a superbei săli a Ateneului Român. Nu pot decât să-mi doresc ca astfel de evenimente să fie din ce în ce mai dese, spre a permite cât mai multor spectatori să se bucure de artă la cel mai înalt nivel de calitate care ne poate rupe de rutina atât de obositoare și zgomotoasă a unui București contemporan mult prea încărcat. Așadar, când aveți un răgaz, căutați vocea și prezența Irinei Sârbu, puneți un CD cu muzică bună, precum cea românească interbelică și chiar și de mai târziu, bucurați-vă de ritmuri și tonalități clasice. Veți putea să pășiți măcar pentru puțin timp în altă lume, mai bună, mai frumoasă și mai lipsită de supărări și griji.

---

Credit foto: Ioan Stoica