Măreția unui spectacol necesar. „Lucia di Lammermoor” în regia lui Andrei Șerban la Opera Națională București - între tragedie lirică și farsă tragică

Devin din nou din ce în ce mai dese serile de la Opera Națională București după care plec cu un preaplin de frumusețe și atingere de undeva din altă lume. Și asta nu poate fi decât un lucru bun, atât pentru instituție, cât și pentru ceea ce înseamnă opera în rândul publicului, mai ales al celui tânăr. Pentru că și acesta este un aspect care trebuie subliniat - opera bucureșteană întâmpină din ce în ce mai mulți tineri în rândul publicului său. Așa ca, dragi cârcotași, permiteți-mi să vă contrazic și să vă spun cu fermitate - opera nu moare, opera nu va muri. Arta cantului, arta spectacolului, arta aceasta care spune povești pe scenă prin intermediul muzicii și al glasului uman va trăi pururi, cu atât mai mult cu cât noi și noi generații vor descoperi capodoperele trecute, cu atât mai mult cu cât direcțiunile instituțiilor, regizorii de operă și interpreții vor înțelege și vor accept să facă din operă un organism viu, un vehicul pentru exprimare artistică a gândurilor si ideilor, întorcând-o cu spatele la vetust și arătându-i drumul nou (desigur, în limitele bunului simț și al conformării cu libretul).

Continuând în linia începută în paragraful trecut, vreau să evidențiez importanța montării operei “Lucia di Lammermoor” în viziunea maestrului Andrei Serban. Nu doar că din punctul meu de vedere de teatrolog, creațiile pentru teatru ale regizorului român reprezintă puncte de cotitură și pietre de temelie ale teatrului românesc și universal, dar și cele realizate pentru scena operei au reprezentat și reprezintă momente de turnură în parcursul scenic al spectacolului de teatru liric. Așadar, și un spectacol precum “Lucia di Lammermoor” în regia aceluiași Andrei Șerban, a însemnat și încă înseamnă un astfel de punct de interes pe harta temporală a acestui gen. Încă de la premiera montării originale de la Opéra Bastille (Paris) din urmă cu peste 25 de ani, “Lucia di Lammermoor” a fost un spectacol controversat, stârnind atât admirație, cât și opoziție. Același lucru s-a întâmplat și atunci când, în 2015, Andrei Șerban an ales să readucă la viață mai vechea sa montare pariziană, de data asta la Opera Națională Română din Iași. De data aceasta, însă, au existat mult mai puține voci care să conteste valoarea spectacologică a “Luciei” lui Șerban. Și asta denotă faptul că publicul și-a schimbat, în timp, modul de a privi și înțelege un spectacol de operă, dorindu-și din ce în ce mai mult o abordare mai realistă, mai aproape de viața noastră contemporană, mai vie, mai adevărată (a se menționa ca, între timp, această variantă de “Lucia” a fost reluată și la Opéra Bastille, cu un mult mai mare succes decât la premieră). Apoi, translatând spectacolul la Opera Națională București, Andrei Șerban a dovedit încă o dată ca viziunea sa este una cât se poate de pertinentă, susținută din punct de vedere al discursului și parcursului scenic, ambele în complet acord cu libretul lui Salvatore Cammarano, dar și cu romanul lui Walter Scott, “The Bride of Lammermoor”. Sigur că au existat și poate încă există persoane care contestă mutarea acțiunii din castelele medievale scoțiene într-o cazarmă victoriană britanică. Sigur că sunt aceia care se vor întreba de ce trebuie ca biata Lucia, care oricum are de cântat o partitură extrem de complexă, mai este nevoită să facă și toate acele acrobații combinate cu o mișcare scenică din cale afară de epuizantă. Totuși, aceste lucruri dramaturgice nu fac altceva decât să evidențieze aspectele cele mai importante ale operei lui Donizetti și ale romanului lui Scott. În primul rând, Andrei Șerban translatează acțiunea cam cu 100 și ceva de ani după cea originală. Și asta din simplul motiv ca în Marea Britanie de la finele secolului al XIX-lea a existat o înclinație deosebită spre studiul bolilor psihice cu precădere feminine - și aici mă refer la isterie, afecțiune pentru care erau dedicate întregi spitale și azile britanice (și să nu uităm, desigur, de afirmarea din ce în ce mai puternică a științei freudiene și jung-iene a psihanalizei). Apoi, faptul că Lucia este în mod clar crescută și trăiește într-un mediu aproape exclusiv masculin, unde forța și violența sunt atât de prezente, încât nu este de mirare că tânăra fată este încă de la început într-o stare precară din punct de vedere psihic (și acesta este un aspect pe care Veronica Anușca, minunata interpretă a Luciei din reprezentația de aseară, l-a înțeles și l-a aplicat încă de la începutul spectacolului). De altfel, nu există nicio explicație nici pentru moartea mamei Luciei, ceea ce poate duce cu gândul că și ea a fost victima lumii patriarhale din care a făcut parte. Iată, deci, un motiv cât se poate de pertinent pentru alegerea regizorului în ceea ce privește spațiul desfășurării acțiunii, spațiu excelent construit vizual si scenic de Octavian Neculai, care reușește să refacă excelent scenografia inițială a spectacolului de la Paris, încadrând totul între spaliere, frânghii de exerciții și zidurile gri și înfricoșătoare ale cazărmii. În acord cu scenograful și regizorul se află, de asemenea, Lia Manțoc, creatoarea costumelor ușor atemporale ale personajelor principale și a celor de început de secol XX ale corului - martor al evenimentelor, așezat strategic “la balcon”, precum un sinistru public impasibil al tragediei din arena cazărmii. În plus, regizorul face și o legătură între acest univers pur masculin și azilul victorian de boli psihice prin personajul Normanno, care în viziunea lui Andrei Șerban nu mai este doar căpitanul gărzii lui Enrico (Henry) Ashton, ci devine și reprezentant al acelei sinistre tipologii a medicului insensibil și fără scrupule care administrează tratamente brutale. Iată doar câteva motive pentru care montarea actuală cu “Lucia di Lammermoor” este una importantă atât pentru istoria genului, cât și pentru prima scenă lirică a țării.

---

Cât despre reprezentația din 16 martie, cineva a asemănat-o cu premiera. Permiteți-mi să spun că a fost mai bine. Și asta se datorează unui aspect foarte important - spectacolul se joacă deja de câțiva ani, s-a rulat, s-a așezat, schimbările de decor se fac cu foarte multă precizie, iar soliștii, corul și figurația deja cunosc foarte bine regia, cât și partitura. Cu alte cuvinte, experiența a făcut diferența (iată ca fac și versuri!). Veronica Anușca a strălucit din nou și a fost mai convingătoare ca întotdeauna, atât prin jocul scenic despre care deja am vorbit și care a evidențiat fragilitatea și unicitatea Luciei în tabloul patriarhal, cât si prin vocea sa amplă, cu nuanțe diverse care au reușit să redea trăirile personajului și sinuozitatea traseului său psihologic. Remarcabile au fost ambele arii - atât “Regnava nel silenzio” din actul 1, în care claritatea și luminozitatea glasului a exprimat paradoxul ariei (sinistra prezență a umbrei din fântână în opoziție cu speranța în cel iubit), cât și celebra scenă a nebuniei, în care timp de 20 minute Veronica Anușca a realizat adevărate acrobații vocale, în paralel cu cele fizice pe care i le cere regia. Uralele și ovațiile de la finalul acestui moment au confirmat aprecierea publicului pentru virtuozitatea interpretării tinerei soprane. În acord cu ea a fost și invitatul serii, tenorul Florin Guzgă, unul dintre cei mai iubiți și talentați reprezentanți ai tipului său de glas, venit de la Opera Națională Română din Iași. Deja cunoscând foarte îndeaproape montarea, am putut să observ și să admir lejeritatea cu care interpretul a abordat rolul, fiind cu mult mai sigur pe jocul scenic decât era în trecut, aproape de data debutului său. Dezinvoltura actoricească care a subliniat masculinitatea fermă, dar totuși elegantă, a personajului a fost dublată de siguranța cu care a rezolvat muzical partitura, etalând, ca de obicei, acel glas dulce și amplu cu care a fost înzestrat, totodată atacând acutele cu o precizie de netăgăduit. Împreună cu partenera sa de scenă, Florin Guzgă a creat un cuplu romantic de neuitat. Adrian Mărcan a conturat, la rândul său, unul dintre cele mai infame și ingrate personaje masculine din istoria operei - Enrico Ashton, fratele neiertător al Luciei. Acest bariton atât de iubit de public (și pe bună dreptate, doar are una din cele mai impresionante voci din ultimii ani) a creionat cu finețe acest caracter puternic, pe alocuri violent, lipsit de scrupule, dar totuși redându-i o uncie de umanitate și subliniind faptul că, în cele din urmă, devine victima propriilor ambiții și regretă sincer destinul tragic al surorii sale. Încă de la aria din primul tablou al actului întâi, Adrian Mărcan a cucerit auditoriul datorită impetuozității sale vocale, forței cu care a interpretat întregul rol, atât în momentele solistice, cât și în cele de ansamblu. O observație pozitivă în plus - chiar în prima parte, a dat dovadă și de o foarte bună pregătire fizică, demonstrând-o printr-un scurt exercițiu fizic la inele. Leonard Bernad a realizat unul dintre cele mai reușite și memorabile roluri ale sale - Raimondo Bidebent, preotul familie Ashton și confesorul Luciei. În viziunea lui Andrei Șerban, acest personaj este situat undeva între violență patriarhală, gentilețea față de Lucia și imparțialitatea dată de poziția sa de cleric. Tânărul bas a izbutit să îl plaseze pe Raimondo exact la această intersecție a celor trei stări ale sale, demonstrând un joc scenic pe măsură, când reținut, când intempestiv, și dând dovadă de o bună tehnică vocală care i-a permis să se evidențieze în liricul duet cu Lucia “Ebben? Di tua speranza” și în scena din deschiderea actului al treilea, “Deh cessate quel contento… Dalle stanze ove Lucia”. Impresionante acute alături de frumoase părți din registrul mediu și profunzimea gravelor au făcut ca Leornard Bernad să primească aplauze furtunoase. Nici Andrei Lazăr nu a fost mai prejos, stârnind chiar zâmbete prin apariția sa în scurtul, dar importantul rol al lui Arturo Bucklaw, damnatul soț al Luciei. Tenorul a primit, de asemenea, admirația și aplauzele publicului atât pentru vocea sa catifelată și plăcută, cât și prin momentele actoricești remarcabile din finalul actului al doilea și din introducerea celui de-al treilea. De altfel, modalitatea în care Andrei Șerban a construit acest personaj fanfaron și lăudăros cu propria-i avere și putere politică m-a făcut să realizez că montarea de față se constituie într-o farsă tragică, mai degrabă decât într-o tragedie amplă. Și tocmai din acest caracter ce îmbină dramatismul cu satira socială reiese acel catharsis necesar unui spectacol, căci totul devine atât de uman și atât de aproape de spiritul contemporan și de sufletul publicului, încât reacția celor din sală nu are cum să fie altfel decât una pozitivă. Distribuția spectacolului a fost întregită armonios de Sorana Negrea (o Alisa memorabilă, atât prin vocea sa puternică care a ieșit în evidență mai ales în sextetul “Chi mi frena in tal momento”, cât și prin momentele de actorie convingătoare) și de Valentin Racoveanu (interpretul lui Normanno, căpitanul-medic, pe care tenorul l-a conturat excelent atât vocal cât și actoricește, scoțând la iveală perfidia, perversitatea și duritatea acestui militar lipsit de scrupule). Corul Operei Naționale din București condus de Daniel Jinga și Adrian Ionescu s-a aflat, ca întotdeauna, la înălțimea așteptărilor și a strălucit în momentele dramatice, cât și în cele festive. Nu în ultimul rând, m-am bucurat să aud orchestra într-unul din cele mai faste spectacole ale sale, de data aceasta sub bagheta maestrului Ciprian Teodorașcu, cel care dovedește că este nu doar printre cei mai buni dirijori de balet, dar și un foarte bun cunoscător ale genului belcantist, totodată fiind un atent urmăritor al soliștilor, ascultându-i, urmărindu-i și sprijinindu-i pe parcursul întregului spectacol.

Sper ca întreaga mea pledoarie a reușit să îi convingă atât pe cei îndoiți, cât și pe cei mai cârcotași, de importanța și măreția spectacolului “Lucia di Lammermoor” în regia lui Andrei Șerban, dar și că am izbutit să vă pictez un tablou din cuvinte spre a vă oferi impresia generală a unei reprezentații antologice a acestei montări.

---

Lucia di Lammermoor
Gaetano Donizetti

Regia Andrei Șerban
Decor Octavian Neculai
Costume Lia Manțoc
Asistent de regie Paula Stoica

Dirijor: Ciprian Teodorașcu
Lucia Ashton
Veronica Anușca
Lord Enrico Ashton
Adrian Mărcan
Sir Edgardo di Ravenswood
Florin Guzgă – invitat
Lord Arturo Bucklaw
Andrei Lazăr
Raimondo Bidebent
Leonard Bernad
Alisa
Sorana Negrea
Normanno
Valentin Racoveanu
Cu participarea Orchestrei, Corului și Baletului Operei Naționale București