Între teatru și muzică. Între dragoste și moarte. „Tosca” și triumful artei la Opera Națională București

Este anul centenar Puccini. Comemorăm trecerea sa în neființă. Dar totuși celebrăm existența sa și îi aducem mulțumiri pentru comoara muzicală inestimabilă pe care ne-a oferit-o. Și în ce alt mod mai frumos ne putem exprima recunoștința dacă nu prin prezența la spectacolele cu operele sale și prin aplauzele pe care le dedicăm nu doar artiștilor ci însăși creației pucciniene? Cât despre interpreți, modul lor de a-i aduce un superb omagiu maestrului de la Torre del Lago este să dea glas și viață puternicelor și foarte umanelor personaje pe care Puccini le-a creat de-a lungul carierei sale.

Opera Națională din București a programat mai multe reprezentații cu titlurile pucciniene pe care deja le are în repertoriu, printre ele numărându-se și “Tosca”, una dintre cele mai frumoase și de impact opere din istorie. O realizare muzicală și dramatică tulburătoare, o partitură care de fiecare dată reușește să îmi dea fiori și să îmi stoarcă lacrimi, o muzică care te duce în pragul catharsisului (în sensul dat de Aristotel). Nu cred să existe o operă care să îmbine mai strălucit tragismul intrigii cu delicatețea muzicală, umorul subtil cu senzația de sufocare și spaimă indusă de linia melodică a lui Scarpia. O lucrare de geniu, cu adevărat, și una din operele care trebuie să onoreze orice repertoriu al unui teatru liric. Opera Națională București a avut aproape fără întrerupere acest titlu în program, beneficiind deseori de interpreți de seamă care au dat viață celor trei mari personaje - Tosca, Cavaradossi și Scarpia (poate trei din cele mai mari figuri din istoria teatrului liric universal).
 
Cu toate că montarea actuală de la ONB nu este cea mai fericită, publicul pleacă mereu încântat. Poate că se lasă impresionat de strălucirea artificială a decorului care se află undeva la granița dintre kitsch și butaforie, poate că design-ul vestimentar uluiește - într-adevăr, costumele sunt partea cea mai interesantă, captivantă și bine realizată a montării - sau poate că tot datorită muzicii spectatorii sunt atinși. Cert este că aplauzele sunt mereu entuziaste, în special la finalul actului 1, în acel Te Deum cutremurător căruia, însă, îi lipsește subtilitatea dramatică din punct de vedere scenic (Scarpia se pierde ca prezență într-o masă amorfă de oameni - participanții la slujbă - iar strălucirea falsă dată de costumele excepționale și de câteva trucuri de scenografie diminuează impactul pe care această scenă trebuie să îl aibă, precum și importanța monologului și a gesturilor șefului poliției). In plus elementele de decor care sunt transferate de la un act la altul din simpla dorința de a face o anume economie imprimă un aer de ușoară încropeală - mă refer aici la scările ce imită marmura roșie pe care le regăsim identice în biserica Sant’Andrea della Valle, în Palazzo Farnese și apoi, în cea mai nepotrivită alăturare, pe esplanada Castelului Sant’Angelo, unde cromatica zidurilor gri și înnegrite de vreme nu este deloc complementară cu acea nuanță marmorată a treptelor. Sigur, tot ce am scris poate suna ca fiind o cârcoteală inutilă, însă am vrut doar să subliniez aspectele care nu fac cinste acestei montări care ar putea să fie cu mult mai bune dacă s-ar aduce câteva modificări, atât de regie, cât și de scenografie a decorului, căci costumele și light design-ul care subliniază frumos momentele cruciale ale acțiunii sunt exemplare.

Dar să lăsăm deoparte criticile mai dure spre a ne îndreptăm atenția spre reprezentația din 27 martie. O seară antologică din punct de vedere artistic, vocal, interpretativ, din partea tuturor celor de pe scenă și, mai ales, din partea celor trei protagoniști - Iulia Isaev, Ștefan Pop și Ionuț Pascu. Un trio de excepție care a reușit să aducă un aer de prospețime și de profesionalism scenic, transformând reprezentația într-una demnă de marile scene lirice ale lumii. Iulia Isaev este una din marile interprete ale Floriei Tosca pe care le-am văzut. Am urmărit-o în acest rol în mai multe rânduri și de fiecare dată mă bucură să văd dedicarea și pasiunea cu care aduce la viață unul dintre cele mai complexe și complicate personaje din repertoriul de soprană. Tosca Iuliei Isaev se dovedește a fi un amestec de iubire furibundă, gelozie distructivă, dar și delicatețe deosebită, aspecte ce sunt revelate atât prin jocul scenic inteligent, prin gesturile, privirile ferme și tandre, totodată, dar și prin glasul amplu, cu cristal scânteietor în acut, cu dulceață tămăduitoare în pianissimele și frazele muzicale legate din celebra “Vissi d’arte”. Am observat cu atenție relația pe care interpreta o are cu cei doi parteneri și m-am bucurat să văd detaliile fine cărora le-a dat atenție și pe care le-a abordat cu seriozitate - de la zâmbetul malițios-șăgalnic al femeii îndrăgostite și geloase până la furia și disperarea în fața bestialității lui Scarpia. 

Alături de soprană s-a aflat unul din cei doi invitați speciali ai serii, Ștefan Pop, pentru prima oară în acest rol pe scena ONB. Publicul cunoscător aștepta cu nerăbdare acest eveniment și datorită prezenței tenorului care deja a repurtat un succes răsunător la Opera Națională Română din Iași, în urmă cu o săptămână, dar și cronicilor laudative pe care le-a primit în urma abordării aceluiași rol în străinătate. Speranțele și așteptările au fost depășite, căci încă de la primele replici cântate, Ștefan Pop a impresionat prin claritatea și frumusețea deja cunoscute ale vocii sale, cât și prin partea de actorie. Mario Cavaradossi a devenit, astfel, ceea ce aș vrea să descopăr la fiecare interpret al personajului - un bărbat tânăr, înflăcărat de văpaia pasiunii pentru Tosca, dar și un fervent voltairian. Tenorul a adus o dimensiune ludică personajului în primul act al operei, aspect subliniat mai ales în interacțiunea cu Sacristanul, dar și în duetul de dragoste cu partenera sa, unde privirile și gesturile de nerăbdare mi-au stârnit un zâmbet ca urmare a acelui sentiment cald și plăcut pe care îl ai când vezi doi tineri îndrăgostiți într-un moment de declarare a sentimentelor. In plus, chiar de la prima arie a lui Cavaradossi, “Recondita armonia”, interpretul a fost întâmpinat cu ovații. Cu câtă înfrigurare am așteptat, apoi și acel strigăt triumfător și revoltat - “Vittoria! Vittoria” din scena supliciului în al doilea act. Așteptarea a fost încununată de bucuria unei acute bine atacate și susținute îndelung care ar fi stârnit cu siguranță ropote de aplauze dacă nu ar fi fost curgătoarea linie melodică a partiturii. Și, bineînțeles, momentul mult-așteptat al serii în ceea ce îl privește pe Ștefan Pop a fost “E lucevan le stelle”, care și de această dată, a emoționat și impresionat publicul atât de puternic, încât s-a cerut bisarea ariei, ceea ce s-a și întâmplat, asemenea cu reprezentația de la operă ieșeană.

Cel de-al treilea astru strălucitor al serii a fost Ionuț Pascu în rolul baronului Vitellio Scarpia, șeful poliției din Roma. A fost prima oară când l-am urmărit și ascultat pe acest extraordinar de înzestrat bariton în rolul respectiv, dar cu siguranță va rămâne preferatul meu pentru mult timp de acum, nu doar datorită vocii sale vibrante și pătrunzătoare, dar și unui joc scenic cum nu am mai văzut până acum la niciun alt interpret al acestui personaj. Scarpia este, prin definiție, o bestie cu chip de om, un venal și un bigot, așa cum îl caracterizează celelalte personaje, dar cum se numește și el singur. Sigur că au existat și există baritoni care pot imprima un caracter sumbru acestui bărbat lipsite de scrupule, dar ceea ce a realizat Ionuț Pascu este cu totul și cu totul aparte. Încă de la intrarea din primul act, care a avut un atât de mare impact încât a existat o tentativă de aplauze, solistul a reușit să inducă o senzație de teroare, de pericol iminent care transpare din întreaga ființă a acestui individ perfid. Nu se poate uita și explozia de aplauze după ce Scarpia își dă ultima suflare, semn că publicul a simțit nevoia să-și exprime admirația față de interpretarea sa neținând cont de continuitatea muzicii. Revenind la finalul actului 1, în ciuda observațiilor făcute anterior despre momentul Te Deum-ului, Ionuț Pascu a reușit să se desprindă din mulțimea de pe scenă și să strălucească atât vocal, cât și ca simplă prezență în acest monolog teribil și impunător, dezvăluind intențiile tiranice, malefice ale personajului său. Intenții pe care le pune în aplicare în cel de-al doilea act, în care baritonul a dat dovadă de o inteligență scenică și un rafinament al asumării complete a personajului cum rar se întâmplă în operă. Hohotele de râs adăugate replicii “nel pozzo del giardino, va Spoletta!” au răsunat cutremurător, în timp ce “Gia mi dicon venal” a transmis fiori teribili datorită accentelor date cuvintelor, dar și atitudinii de vultur ce și-a încolțit prada. Am putut astfel să urmărim și să ascultăm nu doar un bariton cu o voce amplă, cu inflexiuni când catifelate, când metalice (depinzând de mesajul pe care și-a dorit să-l transmită), dar și un actor desăvârșit care ar putea oricând să interpreteze un rol complex într-un spectacol de teatru dramatic. 

Pentru că, nu-i așa, opera este, până la urmă, o latură a a acestei arte scenice, chiar dacă muzica primează. Însă, pentru că tot am sărbătorit ieri Ziua Mondială a teatrului, nu trebuie uitat faptul că soliștii de operă trebuie să fie și actori, nu doar cântăreți. Iar acești trei interpreți au demonstrat că această îmbinare a cântului cu jocul scenic poate fi atinsă și poate fi dusă spre perfecțiune.

---

Alături de aceștia, au fost admirabili și Marius Bolos (un impunător Angelotti), Ion Dimieru (amuzant și convingător în rolul comic al Sacristanului), Valentin Racoveanu (un excelent Spoletta, ca de fiecare dată intrând foarte bine în situație și dovedindu-se un foarte bun interpret al rolurilor de caracter), Dan Indricău (un terifiant Sciarrone), Filip Panait (evidențiindu-și talentul vocal și actoricesc în scurtul, dar însemnatul rol al Temnicerului) și Daniela Cârstea (în rolul Pastorului - ca de obicei, o încântare să ascult această voce dulce și cristalină). Corul Operei Naționale București a redat în mod cu adevărat impresionant din punct de vedere vocal acel Te Deum uriaș și înălțător care încheie aproape apoteotic primul act. Glasurile sunând legat, omogen, urmând cu precizie linia dată de Puccini au smuls din nou ropote de aplauze. Așa cum a făcut și admirabila prestație a maestrului Daniel Jinga care s-a aflat la pupitrul orchestrei operei și care a condus ansamblul cu atenție la detaliile scriiturii muzicale, dar urmărind îndeaproape evoluția soliștilor și fiindu-le, ca întotdeauna, partener și sprijin de la pupitrul dirijoral.
 
În așteptarea reprezentației de mâine seară, 29 martie, subliniez iar măreția și importanța acestui spectacol, nu doar prin prezența pe scena ONB a celor trei soliști români de rang internațional, dar și prin caracterul omagial pe care l-a avut, comemorând personalitatea completă și complexă a marelui bariton Eduard Tumagian, pe care am avut onoarea și bucuria să îl urmăresc “live” în urmă cu mulți ani în “Rigoletto”. Un moment antologic, așa cum am amintit deja la începutul acestei cronici, pe care l-am împărtășit cu bucurie alături de un public entuziast (poate puțin prea entuziasmat în anumite momente), apreciind calitatea artistică a artiștilor participanți.

---

 Tosca

de Giacomo Puccini

Regie, decor, costume și light design Mario De Carlo

In memoriam Eduard Tumagian

Dirijor: Daniel Jinga

Distribuție:

Floria Tosca
Iulia Isaev

Mario Cavaradossi
Ștefan Pop – invitat

Scarpia
Ionuț Pascu – invitat

Cesare Angelotti
Marius Boloș

Sacrestano
Ion Dimieru

Spoletta
Valentin Racoveanu

Sciarrone
Dan Indricău

Un carceriere
Filip Panait

Un pastore
Daniela Cârstea – invitată


Cu participarea Orchestrei și Corului Operei Naționale București