Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București își demonstrează și ne demonstrează încă o dată că reușește, încetul cu încetul, să își recapete locul de onoare ca prima scenă a țării. Din ce în ce mai multe titluri atractive, din ce în ce mai mulți regizori (atât clasici, cât și inovatori), din ce în ce mai multe spectacole care mai de care mai interesante – fie că produc sau nu controverse – se desfășoară pe scenele instituției. Nume sonore de actori români evoluează în toate aceste spectacole ce nu au cum să nu atragă publicul, dar și alți artiști în sală. Unul dintre aceste exemple deosebite este una dintre cele mai recente premiere, Cei drepți de Albert Camus, în regia lui Mihai Măniuțiu, scenografia grandioasă a lui Adrian Damian și cu costumele realizate exemplar de Luiza Enescu. Întâmplarea a făcut să văd acest spectacol imediat după Băieții de zinc, despre care am scris deja într-un articol trecut. Oare să fie o coincidență faptul că am fost martorul a două evenimente teatrale atât de însemnate, având ca temă comună o discuție asupra omului aflat în puncte extreme ale vieții sale – războiul (în cazul reprezentației de la Bulandra) și actele de terorism (în cazul celei de la TNB)? Nu cred! În plus, alăturând cele două spectacole nu pot spune decât că mi s-au clarificat foarte multe întrebări care planau asupra celor două, dar și asupra naturii umane. Căci vorbim, la urma urmei, în cazul montării cu Cei drepți de unul dintre cele mai puternice și cutremurătoare texte ale teatrului contemporan. Cu toate că poate nu este atât de des jucată, piesa lui Camus aduce în discuție nu doar începuturile terorismului așa cum îl știm acum (și așa cum însuși Mihai Măniuțiu a declarat într-o discuție recentă avută cu Daniela Zeca-Buzura la Mic dejun cu un campion) ori situația istoriei care se repetă în Rusia, dar pune sub lupă chiar spiritul omului răzvrătit, aducând în prim-plan și principalele teme ale eseului său, Omul revoltat. Ca și în acest studiu, și în textul dramatic autorul discută fără menajamente ce înseamnă pentru umanitate și pentru Om ideea de revoltă, întrebându-se și obligând și cititorul sau spectatorul să se întrebe cât de dreaptă și de justificată poate fi o crimă, chiar și atunci când este vorba de interese sociale și politice mai presus de doi-trei indivizi, cât de îndreptățiți sunt, de fapt, cei drepți? Și oare această orbire socio-politică cu aparențe de moralitate nu duce mai degrabă la autodistrugerea ființei umane și a societății? Iată doar câteva dintre lucrurile la care te pune să te gândești Albert Camus și în cazul spectacolului de la TNB. Ceea ce a reușit Mihai Măniuțiu cu acest text este faptul că, păstrându-l aproape intact, atât din punct de vedere al scriiturii originale, cât și ca plasare temporală, a subliniat contemporaneitatea și universalitatea frapante ale acestuia. Nu putem ocoli și nega faptul că trăim din plin evenimente care par că se confundă cu elementele pe care Camus le expune în piesa sa, iar regizorul nu a făcut altceva decât să scoată în evidență aceste aspecte și să le îmbrace, totodată, în mantia poetică a unei reprezentații scenice pe care nu o poți șterge din minte și din suflet. Desigur că a avut un mare ajutor și din partea unuia dintre colaboratorii săi de bază, Adrian Damian, a cărui scenografie te lasă, pur și simplu, fără cuvinte. Chiar de când pășește în Sala Pictură a Teatrului Național din București, spectatorul este ajutat să pătrundă în atmosfera spectacolului, prin lipsa cortinei (un aspect foarte important și care, de această dată, își dovedește eficacitatea) care permite vizionarea directă a decorului impresionant – o uriașă sală dezafectată din Moscova începutului de secol XX, mai exact a anului 1905. Un imens candelabru tronează în planul din spate al scenei aducând cu sine atât ideea distrugerii clasei nobile pe care o au în plan protagoniștii piesei lui Camus, dar și prezența acelei lumini, a speranței pe care doi dintre ei – Kaliaiev și Dora – o păstrează în suflet și care îi mână spre a înfăptui mărețul plan de transformare a societății. Nu poate fi omis, desigur nici ultimul tablou al spectacolului, în care același spațiu este împânzit de zăpada care pătrunde cu forță nemiloasă prin ferestrele sparte, asemenea răcelii de moarte fizică și spirituală prin care trec cei implicați. Cât despre teribila scenă dintre Kaliaiev și Marea Ducesă, scenografia devine atât de simplă, dar atât de grăitoare, cu acea cușcă unică aflată într-o parte a spațiului de joc și cu fundalul sonor bine gândit (ca de altfel pe tot parcursul reprezentației) de Mihai Dobre. Iată, deci, ingredientele vizuale și sonore care umplu textul lui Camus și pe care Mihai Măniuțiu le-a împreunat cu măiestrie cu jocul atât de lucrat, de detaliat și de echilibrat al actorilor. Kaliaiev, unul dintre personajele centrale ale textului camusian, este interpretat de Marius Manole care reușește și de această dată să impresioneze prin ambitusul larg al stărilor cărora le dă însemnătate printr-o rostire clară și prin talentul său de netăgăduit. Încă un rol mai mult decât reușit, pe care actorul îl poate așeza cu mândrie în galeria celorlalte creații importante ale sale. Un rol pe care Mihai Măniuțiu pare că l-a gândit exact pentru temperamentul acestuia, îndrumându-l să își lase spiritul liber și să se arunce în tumultul pasional care îl ghidează pe tânărul poet rus Ivan Kaliaiev. Alături de el, Raluca Aprodu dă viață Dorei, pandantul fictiv al unui alt personaj real, Dora Brilliant, una din participantele la actul de asasinare al Marelui Duce Serghei Alexandrovici. Actrița demonstrează că este unul dintre numele importante din teatrul românesc și, în ciuda tinereții, dovedește că este acel gen de artist ce poate aborda cu ușurință orice tip de rol, de la comedie la tragedie. În cazul personajului din Cei drepți, Raluca Aprodu își conduce jocul de la o delicatețe fragilă la un dramatism deloc patetic, toate scenele fiind abordate cu naturalețe și, totodată, dezvăluind cu discreție tulburarea interioară a femeii care este devorată atât de datoria față de planul criminal, cât și de iubirea neîmplinită dintre ea și Kaliaiev. Un tur de forță pentru orice interpretă a acestui rol și pe care actrița Teatrului Național îl susține cu ușurință. Marius Bodochi este cel care aduce acea tentă de machiavelism prin creionarea fină a lui Stepan Feodorov, asasinul lipsit de orice scrupul, care ar ucide oricând, cu ochii închiși, pe oricine – chiar și un copil. Unul dintre cei mai expresivi actori din teatrul românesc, acesta ajunge să se transforme încă o dată în personajul ce i-a fost încredințat. Datorită vocii, a mișcării corporale, a mimici faciale foarte bine controlate și inconfundabile, Marius Bodochi scoate la iveală dintre rândurile lui Camus un bărbat puternic, un idealist, totodată, care nu s-ar da niciodată în lături de la nimic și care pare să aibă doar intenții bune, în ciuda metodelor pe care le abordează pentru a ajunge la scopul pozitiv final. În opoziție cu Stepan, același actor dă viață unui al doilea personaj, Skuratov, șeful poliției țariste. De data aceasta, descoperim o personalitate caracterizată de șiretenia tipică celor din tagma polițienească, acesta căutând cu tot dinadinsul să descopere motivul din spatele crimei comise de Kaliaiev. Cred că acesta este unul dintre momentele în care intervine în text vocea autorului însuși, care adresează atât sieși, cât și cititorilor/spectatorilor întrebări fundamentale cu privire la revolta individului și la ce se ascunde în spatele acesteia. De aceea, Marius Bodochi dă acestui personaj o notă într-o mică măsură didactică, prin tonalitate, prin intonație, menținând totuși un balans între naturalețe și intenția menționată. Cu adevărat bijuterii de creație actoricească, așa cum se dovedește a fi și cea a Maiei Morgenstern, cea care îmbracă hainele Marii Ducese și o aduce în mod maiestuos în fața publicului. Cu toate că rolul scris de Camus este de mică întindere în comparație cu celelalte personaje, actrița reușește să dea profunzime și complexitate acestei femei care este pe cale de a-și pierde mințile, dar care poate totuși să-și păstreze integritatea în fața asasinului soțului său doar datorită credinței puternice în divinitate și în puterea Bisericii. Întreg dialogul dintre Kaliaiev și Marea Ducesă este marcat de tensiunea care vine nu doar din sonoritățile tulburătoare de pe fundal, dar mai ales din înfruntarea titanică dintre cei doi. În timp ce, în primă instanță, Kaliaiev apare ca un animal încolțit în cușcă de către dresor, iar Marea Ducesă îl atacă nemilos prin cuvintele sale usturătoare, dar rostite cu o blândețe disimulată, finalul scenei îi surprinde ocupând locuri inversate. Trebuie să subliniez aici ușurința, ca din poigné cu care Maia Morgenstern face aceste treceri de la poziția de judecător la cea de acuzat. Alături de toți aceștia stă Mirela Oprișor, în rolul Varia Annenkova (un personaj care în textul lui Camus era bărbat, dar care devine, în viziunea lui Mihai Măniuțiu, cu atât mai pregnant și dramatic fiind femeie). Deseori observând și fiind vocea rațiunii, personajul Mirelei Oprișor se relevă și se dezvoltă încetul cu încetul, actrița dându-i valențe din ce în ce mai dramatice cu fiecare pas și replică. În același timp, am putut recunoaște și o doză ascunsă de sensibilitate și delicatețe tipic feminine – iată, deci, ingredientul pe care a mizat cu siguranță regizorul atunci când a decis să îl transforme pe Annenkov în Annenkova. Nu pot să nu afirm faptul că alegerea de a o distribui pe Mirela Oprișor în acest rol a fost foarte inspirată, căci ea aduce în scenă acel dram de echilibru și maturitate pe care ceilalți participanți la planul de asasinat par că nu le au ori că le-au pierdut în tumultuosul drum către țeluri mai mărețe care îi înghit. Un astfel de personaj este și Aleksei Voinov, cel mai tânăr dintre complotiști și căruia Ciprian Nicula îi imprimă un aer de curaj, dar și de naivitate, ambele de sorginte oarecum copilărească. În interpretarea actorului, Voinov devine cel mai simpatic personaj al textului și al spectacolului, căci nu ai cum să nu empatizezi cu elanul său molipsitor și cu dulcea frică ce-l cuprinde și care nu îl transformă într-un laș, ci mai degrabă într-un om care realizează cumplita greșeală pe care urmează să o facă și se ascunde, în cele din urmă, în spatele propriei sale frici. Rememorând, așadar, reprezentația cu Cei drepți îmi dau seama că Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București se poate mândri cu un nou titlu demn de marile scene ale lumii în repertoriul său bogat. De asemenea, realizez că despre un asemenea spectacol nu se poate scrie ușor, nu se poate scrie rapid. Trebuie acordat timp pentru ca informația filosofică, cea vizuală și cea artistică să se depună în straturi în suflet și gând. Trebuie o pregătire temeinică a operei lui Camus, cel care întreaga viață s-a distanțat de includerea sa în cadrul unei categorii literare și care a acordat o atât de mare atenție ideii de Om, de absurditate a vieții, de revoltă și rebeliune, dar și de sinucidere ca act moral, filosofic și de mare curaj. În plus, ceea ce am regăsit în spectacolul de la TNB a fost întoarcerea către credință, prezentă desigur și în piesa autorului, dar subliniată și mai puternic pe scena Sălii Pictură printr-un detaliu de mare importanță și pe care sper ca toți spectatorii să-l observe – momentul în care Kaliaiev se pregătește să plece spre înfăptuirea asasinatului și în care acesta îngenunchează în fața icoanei Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, părând deja înfrânt în fața marii puteri divine care deja îl condamnă la moarte pentru fapta sa care nu va duce la salvarea Rusiei, ci la propria damnare a complotiștilor. Mihai Măniuțiu și Adrian Damian readuc simbolul acesta al prezenței lui Dumnezeu în ultimul tablou, dar cu o forță și mai însemnată, prezentând aceeași icoană înghețată, acoperită de zăpadă, ca și cum însuși Divinul s-a oprit în loc în urma teribilei crime împotriva Marelui Duce, dar și în urma dispariției lui Kaliaiev. Teribilă și tristă imagine, construită exemplar de scenograf, așa cum ne-a obișnuit deja în atâtea spectacole. Nu în ultimul rând, reafirm că Mihai Măniuțiu este și rămâne unul dintre cei mai importanți regizori români din prezent și nu numai datorită modului său de a construi un spectacol, în spatele căruia se observă detaliile și atenția pe care le-a acordat în lucrul cu actorii, punând accent nu doar pe rostire și pe creionarea personajelor, dar și pe mișcarea scenică, pe corporalitate (să nu uităm că regizorul are experiență și în teatrul-dans). Nu e, deci, de mirare că este și unul dintre preferații mei, mai ales prin faptul că mereu îi place să experimenteze, să caute, să se întrebe, dovedind o versatilitate și o capacitate de imaginație uluitoare, precum și o temeinică și vastă cultură. Și, nu în ultimul rând, fiind și un scriitor excelent ale cărui opere literare vă îndemn să le descoperiți. Cei drepți de Albert Camus
Traducere: Marcel Aderca Regie: Mihai Măniuțiu Adaptare: Mihai Măniuțiu Decor: Adrian Damian Costume: Luiza Enescu Muzica: Mihai Dobre Regia tehnică: Andi Tuinea Distribuție: Ivan Kaliaiev: Marius Manole Dora Dulebov: Raluca Aprodu Stepan Feodorov, Skuratov: Marius Bodochi Varia Annenkova: Mirela Oprișor Marea Ducesă: Maia Morgenstern Aleksei Voinov: Ciprian Nicula Credit foto: Andrei Runcanu și Marius Donici
1 Comment
Bogdan Burileanu
11/4/2022 10:37:08 pm
"Nu pot sa nu admit faptul ca..." sau " , Marius Bodochi dă acestui personaj o notă într-o mică măsură didactică, prin tonalitate, prin intonație, menținând totuși un balans între naturalețe și intenția menționată". UMOR INVOLUNTAR. Sau...?!?🤔😒😬 Dacă asta e "cam tot ce știu acum..." nu mi se pare deloc vesel,și nici foarte încurajator. Mai citit... Mai exersați...
Reply
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |