Pledoarie pentru calitate

​Sunt unele momente în viața de spectator și de critic de teatru când ți-e silă că te afli în sala de spectacol și nu știi ce să faci ca să se termine chinul mai repede. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar în România, din păcate. De fapt, până în momentul în care a dat peste noi pandemia, ajunsesem să mă feresc de la a mai merge la teatru sau operă, fiindu-mi teamă că voi avea parte de încă o experiență nefastă în legătură cu artele spectacolului românesc. Pentru că, hai să recunoaștem, anumite teatre și anumite spectacole (din ce în ce mai multe) ajunseseră să se complacă într-o mocirlă culturală de nedescris, de la care și cei mai neinițiați spectatori plecau confuzi și scârbiți. Și atunci mi-am zis: „STOP!” Trebuia să fac un pas înapoi, să iau o pauză de la a-mi mai distruge nervii și buna-dispoziție și să fac alegeri mult mai atente. Norocul meu a fost că a venit pandemia și atunci am fost forțat să stau în casă. Și acum, privind în urmă și observând și spectacolele post-pandemice, îmi dau seama că și lumea spectacolului avea teribilă nevoie de o pauză.

​Spune-se ce s-o spune, teatrul și opera au fost norocoase cu această pandemie. Artiștii au avut timp să se odihnească, regizorii au avut timp să gândească și să creeze, iar teatrele au avut timp, sper eu, să-și revizuiască politicile repertoriale. Căci dacă și acum, când publicul e avid de lucruri de calitate în urma unei fracturi artistice de un an, instituțiile de spectacol din România nu se trezesc la realitate și nu realizează că nu mai pot păcăli publicul cu reprezentații slabe, cu spectacole ieftine pe al căror afiș doar strălucesc niște nume (și cam atât!), înseamnă că românul nostru chiar nu este capabil să învețe nimic din greșeli, iar lumea artei spectacolului poate să-și pună liniștită ștreangul de gât.

​Cum altfel puteam începe o cronică pentru Familia Addams decât într-un asemenea ton „vesel” și „colorat”? Dar adevărat. Căci tot ce am spus este exact așa. Cu câteva excepții. Printre care se numără și spectacolul din discuția de azi, un muzical de excepție produs și prezentat de Teatrul Excelsior al cărui director, Adrian Găzdaru, reușește să ducă mai departe (ba chiar să ridice și mai mult) nivelul setat și dorit de maestrul Ion Lucian, întemeietorul acestei mici, dar fermecătoare instituții teatrale pentru copii și adolescenți. De altfel, trebuie să subliniez că actuala conducere și-a dorit să pună accentul pe spectacolele pentru publicul 12+, căci Bucureștiului îi lipsea până nu demult un teatru dedicat adolescenților și tinerilor. Iar Excelsiorul a izbutit să își închege un repertoriu care să cuprindă și titluri pentru cei mici, dar și spectacole cu piese care tratează probleme mai serioase, dedicate unor spectatori ceva mai mari. Iar Familia Addams se înscrie în șirul reprezentațiilor recomandate celor care au trecut de prima parte a copilăriei, dar și adulților care și-au păstrat tinerețea intactă în suflet și care vin la teatru cu o minte și cu un suflet deschise. Nici nu ai cum să guști umorul specific Addams dacă nu ești relaxat și gata să accepți și o altă perspectivă a vieții. Cred că în asta și rezidă plăcerea pe care și eu și alții o resimțim când urmărim fie animațiile, fie filmele, fie adaptările scenice care îi au în centrul atenției pe cei dintr-una din cele mai cunoscute și iubite familii din istoria entertainment-ului. Paradoxul constant în care se scaldă cei din clanul Addams, umorul ascuțit precum oțelul spaniol al sabiei lui Gomez, glumele aflate între ciocanul lui Wednesday și nicovala pe care stă așezat și nerăbdător Pugsley, întunecimea atmosferei combinată cu dulceața iubirii familiale și a unor valori tradiționale sănătoase – toate acestea au făcut și fac deliciul fanilor și au transformat ceea ce ar fi putut fi un fiasco într-un fenomen mondial și istoric ce a dăinuit și va mai dăinui încă mult timp.

Cât despre spectacolul Teatrului Excelsior, nu pot să spun decât că Răzvan Mazilu, acest vrăjitor al scenei, acest maestru al muzicalului din România (până acum e cam singurul care a avut niște rezultate cu adevărat demne de marile scene ale lumii) a făcut din micuța, dar foarte ofertanta scenă a instituției în cauză o arenă a sentimentelor, a trupurilor în continuă mișcare perfectă și a unor voci pe care nu le poți uita prea ușor. Pe tot parcursul reprezentației ai senzația că orchestra e live, undeva în spate, chiar dacă totul este „pe bandă” – și aici merită aplaudați din tot sufletul cei din echipa tehnică, care au dus sonorizarea la un nivel superior, ceva ce nu credeam că voi afirma vreodată în legătură cu un spectacol din România.

​Cât despre echipa de actori pe care i-a ales Răzvan Mazilu, nu pot decât să afirm o dată și încă o dată și încă o dată faptul că avem adevărați actori tineri, aflați la nivelul celor de pe cele mai mari scene europene și americane. Cu bucurie am ascultat câteva voci care m-au lăsat fără cuvinte și care m-au convins că, într-adevăr, un artist al scenei complet trebuie să știe să joace, să cânte, să danseze și să emoționeze – toate în același timp. Pentru a aminti doar câteva dintre realizările de excepție din Familia Addams, trebuie să subliniez talentul actoricesc, dar și vocal, al Oanei Predescu, interpreta Morticiei Addams. Cu frumusețea ei ușor stranie și prin figura sa filiformă, dar puternică, tânăra actriță a demonstrat că este cel puțin la fel de bună (dacă nu chiar și mai și) ca cea care a creat inițial acest rol, Bebe Neuwirth. De fapt, din punct de vedere vocal, pot spune că artista româncă se află cu mult mai sus decât cea americancă, iar momentele sale solistice vor fi purtate în suflet de mine și de public mult timp de acum încolo. De asemenea, Lucian Ionescu, în rolul lui Gomez Addams, creează ca de fiecare dată o partitură delicioasă, atât prin jocul și apariția scenice, cât și prin calitățile sale vocale seducătoare. Apoi, Ana Udroiu a reușit să mă facă să mă ridice în picioare la aplauze în urma performanțelor sale vocale și artistice în rolul Wednesday. Am spus-o și o mai spun și despre ea – este, din punctul meu de vedere, superioară și mult mai potrivită în acest personaj decât creatoarea originală a sa, Krysta Rodriguez. Sigur că nu pot trece peste cele două debuturi fulminante ale serii: Oana Cristina Pușcatu care a preluat rolul Bunicii Addams de la Aida Avieriței și care este o explozie de umor, bună dispoziție și sensibilitate (nu este de mirare, dat fiind temperamentul ei vulcanic) și Mihai Cheregi, un strălucit interpret al rolului Pugsley Addams, care știe să își conducă vocea sa angelică și în forță, îmbinată cu un talent actoricesc nativ. Urmează apoi Mihai Mitrea care face un unchi Fester de zile mari, plin de viață, de nonșalanță și un romantism ușor desuet, dar deloc deranjant; Maria Alexievici, o frumoasă Alice Beineke ce își etalează din plin calitățile vocale de netăgăduit, dar și o naturalețe a jocului scenic; Doru Bem, care prin maturitatea lui artistică, dar și prin faptul că își păstrează un colț jucăuș, este exemplar în rolul lui Malcolm Beineke; Dan Pughineanu, o tânără speranță a teatrului românesc (și o achiziție spectaculoasă a Teatrului Excelsior), interpretând cu prospețime, avânt, îmbinând ludicul cu romantismul în construirea personajului Lucas Beineke; ultimul, dar deloc cel din urmă, fiind Mircea-Alexandru Băluță, care clădește cu umor fin, cu o expresivitate facială și gestuală și cu discreție, totodată, rolul aproape mut al servitorului-zombie Lurch. Și dacă tot am amintit de întreaga distribuție, nu pot să nu îi menționez și pe strălucitorii membrii ai ansamblului (corului), prezenți mereu în scenă și care dau un plus de savoare spectacolului: Dan Clucinschi (Soldatul), Ovidiu Ușvat (Mafiotul), Loredana Coșovanu (Balerina), Andreea Hristu (Marchiza și Luna), Iulia-Diana Samson (Mireasa), Alex Popa (Clownul). Cu toate că formează un personaj colectiv interesant și de la care nu-ți poți lua ochii, fiecare dintre ei reușește să-și construiască câte un rol care să iasă din rând, din când în când, spre a se evidenția în economia reprezentației.

​Sigur că atunci când vorbim de un spectacol de o asemenea anvergură și pretenții, nu putem să nu ne îndreptăm atenția spre costume și spre decor, doi dintre pilonii unui musical de calitate. Cu toate că micuța scenă a Teatrului Excelsior nu permite o scenotehnică prea avansată, Sabina Spatariu a izbutit să delimiteze frumos, elegant și eficient spațiul de joc, creând senzația unui loc mult mai mare, mai larg, tocmai pentru a permite actorilor să se miște în voie, dar și spectatorilor să nu aibă impresia unei înghesuieli haotice. Alături de ea a lucrat Răzvan Mazilu și, prin talentul său multi-dezvoltat, a imaginat o gamă de costume care caracterizează de minune fiecare personaj al spectacolului. Cu mult bun-gust, cu rafinament și cu o știință aparte a îmbinării culorilor și elementelor, creatorul hainelor pe care le îmbracă membrii familiei Addams (fie ei vii, morți sau indeciși) a realizat ceea ce ar putea fi cu ușurință o linie de haute couture care cu siguranță ar reprezenta o competiție acerbă pentru unii din cei mai mari creatori de modă din Europa. Iată, așadar, ce rețetă bogată și demnă de succes a constituit baza Familiei Addams, acest strălucitor și, din păcate, aproape unic model de „așa da” în domeniul reprezentațiilor de teatru muzical din România. Desigur că nu pot decât să felicit Teatrul Excelsior, pe cei din spatele scenei, pe cei care au gândit campaniile de promovare ale spectacolului, dar și echipa artistică pentru un produs cultural și de entertainment adus la cel mai înalt nivel calitativ, cu mult peste nenumărate alte creații scenice românești. Și nu pot decât să sper că vom și voi vedea din ce în ce mai multe astfel de rezultate fericite ieșite din mâna unor regizori talentați și care să promoveze, totodată, calitățile reală a tinerilor actori români. Nu uitați, stimați artiști și, mai ales, directori de teatru – publicul vrea spectacole de calitate și nu se mai lasă păcălit de garduri vopsite ale unor curți goale! Luați exemplul Teatrului Excelsior și colaborați între domniile voastre, spre bucuria actorilor și a noastră, a spectatorilor!

Familia Addams, musical de Marshall Brickman, Rick Elice (libret) și Andrew Lippa (muzică)

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Producător: Teatrul Excelsior, București

Distribuție: Oana Predescu (Morticia Addams), Lucian Ionescu (Gomez Addams), Ana Udroiu (Wednesday Addams), Mihai Cheregi (Pugsley Addams), Oana Pușcatu (Bunica Addams), Mihai Mitrea (Unchiul Fester Addams), Dan Pughineanu (Lucas Beineke), Maria Alexievici (Alice Beineke), Doru Bem (Malcolm „Mal” Beineke), Dan Clucinschi (Soldatul), Ovidiu Ușvat (Mafiotul), Loredana Coșovanu (Balerina), Andreea Hristu (Marchiza și Luna), Iulia-Diana Samson (Mireasa), Alex Popa (Clownul)

Decoruri: Sabina Spatariu

Traducerea și adaptarea textului: Carmen Stanciu
​
Traducerea și adaptarea song-urilor: Alex Ștefănescu

---

Surse foto: www.teatrul-excelsior.ro, http://www.pauldutu.eu/, www.dailymagazine.ro, http://ileanalucaciu.blogspot.com/, https://finesociety.ro