O seară de vară, o seară de teatru, o poveste despre oameni

O seară mai răcoroasă de vară. Un loc în rândul întâi. Chiar în buza scenei. Această sfântă scândură a Teatrului Național „I.L. Caragiale” unde au pășit atâția mari actori pe care i-am admirat și îi admir. Și astăzi am putut să ating cu mâna iar podiumul unic al Sălii “Ion Caramitru”. Și m-am putut bucură de un spectacol amânat prea mult și care, iată, mi-a întâmpinat așteptările. “Tache, Ianke și Cadâr” este unul din textele de suflet ale mele care, alături de “Gaițele” și “Titanic Vals” completează o trilogie de aur a comediei interbelice românești. Piesă lui Victor Ion Popa este mai actuală azi decât a fost la premieră să din 1932. Și este mai modernă decât multe din textele contemporane. Și rămâne proaspătă prin montarea pe care o propune Teatrul Bulandra în regia lui Horațiu Mălăele. Tocmai prin păstrarea atmosferei provinciale a anilor ‘20-‘30 se menține frumusețea nostalgică a unui text care debordează de cel mai fin și sănătos umor românesc, dar care aduce în discuție și o tema etern valabilă în peisajul autohton (și nu numai) - toleranță religioasă și cea bazată pe etnie și rasă.

Se pot spune multe despre spectacolul realizat de Horațiu Mălăele. Dar în primul rând, când mergi la un spectacol a cărei regie este semnată de acest plurivalent artist, trebuie să știi că vei avea parte de un răsfăț al simțului umorului. Pentru că Mălăele este, înainte de toate, un maestru al comediei. Cu toate acestea, știe să-și dozeze resursele, atât ca regizor, cât și ca actor, subliniind subtil și pe alocuri tendințele dramatice ale personalității sale. De multe ori l-am asemănat cu Charlot, cu acel stil de joc paradoxal: fin îngroșat cu nuanțe tragice. Un comic care are mereu o melancolie și o lacrimă în colțul ochiului. Horațiu Mălăele face parte din acea tagmă aparte de oameni de teatru și de artă care se dedică cu toată ființa acestui înalt și rafinat meșteșug uman care deseori ne duce în supraomenesc. Și asemenea tuturor spectacolelor create de el sau a celor în care doar joacă, Tache, Ianke și Cadâr se înscrie în seria bijuteriilor scenice cu care ne-a obișnuit acest actor unic. Sigur că în inima și mintea mea va rămâne pentru totdeauna montarea de la Teatrul Național regizată de Grigore Gonța, avându-i în distribuție pe neegalații maeștrii Radu Beligan (Ianke), Marin Moraru (Tache) și Gheorghe Dinică (Cadâr). Dar asta nu înseamnă că nu pot să fac loc în suflet și amintire unor noi puneri în scenă ale aceluiași text, mai ales când acestea se dovedesc a avea o reală valoare teatrală și spectacologică. Căci montarea lui Horațiu Mălăele se ridică la standardele pe care mi le-am setat față de montarea acestui text în primul și în primul rând datorită alegerilor pe care regizorul le-a făcut în ceea ce privește distribuția.

În mod clar, cel mai potrivit interpret al rolului evreului din târgșorul de provincie se dovedește a fi chiar Horațiu Mălăele însuși. Așa cum ne-a obișnuit în zecile spectacole și momente de comedie pe care le are la activ, actorul a dat dovadă de aceeași intuiție nativă în privința construirii rolului acestuia atât de complex și a reușit să dozeze foarte bine cantitățile de ironie și de comic cu cea a profunzimii dramatice, amintindu-ne că poate da naștere și unor scene de o intensă trăire emoțională. În tandem cu acesta se află Mihai Constantin, jovial și plin de viață, așa cum îi stă bine celui care îi dă formă scenică bunului Tache, vecinul de prăvălie și prietenul de-o viață al cinicului Ianke. Creionând cu finețe acest caracter la fel de complex ca al celui de mai înainte, Mihai Constantin dă la iveală o creație actoricească memorabilă și aparte, adăugându-se astfel în modul său special la galeria celor mai mari actori care au abordat partitura lui Tache (Ștefan Ciubotărașu, Marin Moraru și alții). Cel care încununează trio-ul titular, Cadâr, ne apare sub înfățișarea lui Răzvan Vasilescu, acest artist cameleonic, cu apetență deosebită pentru rolurile mai dificile și de caracter, aducând și de această dată cu sine paleta plină de artificii strălucitoare prin care construiește imaginea unui negustor turc bonom, sensibil la dragostea tinerilor și mereu îndreptate să-și ajute aproapele. Mai că-ți vine să strigi, datorită lui, replica lui Ianke: „Ce să-i faci?! Dacă Dumnezeu nu ne-a făcut pe toți turci?!”.

Alături de acest terțet puternic se află Dana Dogaru, o actriță care reușește un rol de compoziție foarte bine croit, cu atenție la cele mai mici detalii – de la accentul ușor moldovenesc, la atitudinea specifică unei tipologii de mahalagioaică, așa cum e Baba Safta – convingând prin fiecare apariție a sa că publicul are în față o adevărată stea a teatrului românesc. Nici Adrian Ciobanu nu se lasă mai prejos în simpaticul și, în același timp, antipaticul Ilie (Ițic, precum celebrul protagonist al vechilor bancuri), dezvoltând o țesătură de mijloace artistice (inclusiv o plastică a trupului) prin care subliniază caracterul interesat și profund negustoresc al personajului său. Nu în ultimul rând, trebuie aduși în scenă și în discuție și cei doi tineri actori care le dau viață Anei și lui Ionel, acești Romeo și Julieta din provincia românească interbelică. Pe Maria Veronica Vârlan o știu încă de la debutul său pe scena Teatrului Bulandra, în rolul acel tulburător și sensibil din „Incendii” al lui Wajdi Mouawad. Și încă de atunci am realizat că am în față una din viitoarele mari actrițe românce (da, aceste lucruri se pot observa și simți cu ușurință, atunci când este prezent talentul și voința). Iar tânăra actriță le are pe amândouă cu carul. Și le demonstrează și în scurtul, dar elegantul și emoționantul rol al fiicei lui Ianke. Prin vocea și prezența sa diafane, dar și prin forța cu care își înfruntă tatăl și soarta, Maria Veronica Vârlan demonstrează că poate sta cu capul sus și cu mândrie alături de asemenea iluștri colegi de scenă. În același timp, alături de ea, l-am descoperit pe Matei Constantin, fiul lui Mihai Constantin care, iată, îl interpretează pe Ionel, fiul lui Take și, deci...al propriului său tată. Se spune adesea că nu întotdeauna copiii din familiile de actori moștenesc neapărat talentul înaintașilor săi ori înclinația spre același meșteșug. Ei bine, Matei Constantin infirmă aceste spuse, căci încă de la primele replici m-am bucurat să observ că darurile cu care au fost înzestrați atât bunicul său, marele George Constantin, cât și tatăl său s-au transmis cu asupra de măsură și mezinului. Cu o rostire naturală, lipsită de emfatica unei retorici scenice artificiale, cu o dicție bine pusă la punct, cu o prezență plăcută privirii și cu un elan tineresc rar întâlnit în acest domeniu, Ionel creat de Matei Constantin devine un adevărat punct de interes al spectacolului, reușind, de asemenea, să susțină (asemeni parteneri sale de scenă) confruntarea cu marii săi colegi de spectacol.

Ei bine, și într-un asemenea tablou de succes, scenografia simplă, dar foarte evocativă pentru perioada istorică și pentru geografia locală, semnată de Maria Miu contribuie din plin la sublinierea atmosferei patriarhale a unei provincii profund antamate în tradiție. Cele trei prăvălii învechite ale celor trei buni prieteni delimitează spațiul de joc creând, în același timp, un soi de ring în care se dau luptele acerbe între credință, bârfa citadină, obiceiurile arhaice pentru tinerii îndrăgostiți și chiar iubirea dintre aceștia doi. În același timp, spațiul sonor este umplut cu măiestrie de alegerile realizate de George Marcu, parcă pentru a sublinia și mai mult apartenența temporalo-spațială gândită de Victor Ion Popa și realizată mizanscenic de Horațiu Mălăele. Iată, așadar, că avem de-a face cu o reprezentație teatrală complexă în care chiar dacă există tăieturi ale textului, acestea servesc cât se poate de bine și de normal economia spectacolului care se apropie, astfel, și mai mult de sufletul și conștiința publicului. Și cum ar putea pica mai bine Take, Ianche și Cadâr dacă nu în această perioadă atât de măcinată de războaiele ideologice pornite de la doctrine înguste ale credințelor religioase, războaie în care pier atâția tineri îndrăgostiți unii de alții, dar și de viață însăși?!

---

TACHE, IANKE ȘI CADÂR
după VICTOR ION POPA
adaptare scenică HORAŢIU MĂLĂELE
 
HORAŢIU MĂLĂELE (Ianke)
RĂZVAN VASILESCU (Cadâr)
MIHAI CONSTANTIN (Tache)
DANA DOGARU (Baba Safta)
ADRIAN CIOBANU (Ilie)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Ana)
MATEI CONSTANTIN (Ionel)
 
Regie HORAŢIU MĂLĂELE
Scenografie MARIA MIU
Muzică GEORGE MARCU
Lighting design GRIGORE ANDREI MIHAI
Asistent regie GEORGE ANTON
Asistent scenografie MARIA CONSTANTIN
Coordonator muzical MIHAI BISERICANU
Videoproiecţie VALENTIN MÂRŞU
 
Regie tehnică FLORIN SASU
 
foto MĂDĂLINA SINOAE