Lunga vară toridă a unui spectacol strălucitor în amurg

Acel moment…ACEL moment când pleci de la teatru bulversat. Când simți că vrei să vorbești numai despre ce ai văzut timp de zile întregi. Și când, totuși, nu îți vine să mai spui nimic pentru că știi că orice ai spune ar fi în van. Pentru că viată aia pulsândă și arzândă de pe scenă ar putea fi întinată de cuvinte prea sărace. Și acel moment când speri că așternând câteva vorbe în scris poate reușești să surprinzi 0,005% din ceea ce ai trăit alături de personajele acelea atât de dureros de măiastru scrise și de actorii care le interpretează atât de acut de bine, de implicat, de FRUMOS. Poți spune despre un actor că a jucat frumos? Da, poți. Rar, dar poți. Pentru că e vorba de frumusețea născută din talent și din suferința pe care acel actor o preia de la personaj și ți-o oferă ție, spectator umil. E frumusețea acelui act artistic pe care, ca și mine acum, îți vine să îl prinzi în pumn și să îl închizi în cutia sufletului. Și totul datorită unui moment prelungit pe parcursul a trei ore și ceva care trec ca dintr-o suflare, de parcă nu ar fi fost. Și momentul ăsta prelung îți aduce aminte de efemeritatea și forța, totodată, a teatrului.

Plecând din crâncenul ținut al miezului verii dezvăluit de scenografia plină de ochiuri de oglindă năpădite de sălbatice petice de verdeață, imaginată de Iuliana Vîlsan, care te pune față în față cu propriile frici, așa cum se întâmplă și cu personajele lui Tracy Letts, îmi dau seama de ce am iubit și iubesc teatrul. Pentru că are puterea de a te trezi, de a te lua de mână spre a te duce plutind prin meandrele unei realități augmentate, permițându-ți să înțelegi viața și să îți cântărești propriile alegeri și propria cale. Piesa lui Letts îți oferă șansa să te identifici cu suferințele personajelor, căci vorbind sincer, cel puțin o dată ai trecut prin cel puțin una din experiențele cel puțin unuia dintre cei aflați pe scenă. Măcar faptul că ai împărtășit măcar unul din gândurile exprimate de măcar unul din personaje și tot te face părtaș activ al acestui univers măcinat de cancerul relațiilor familiale, așa precum Violet e mâncată pe dinăuntru de această boală care mătură tot în calea-i. Uimitor cum gura acestei mater familias arde îngrozitor ca urmare a tratamentelor cu chimioterapie și cum în continuare, totuși, tot gura aceasta aruncă adevăru-i înveninat către toți cei ce o înconjoară, măcinând la rândul său și transformându-se într-un cancer viu, ca și cum ar vrea să-și transfere durerea tuturor celorlalți. Poate o face cu bună știință, poate o face din nevoie, poate o face din mult-prea-multul destinului. Cu siguranță, însă, Rodica Negrea dă întregului personaj maiestuozitatea unei Clitemnestre decrepite care se ascunde în spatele cuvintelor, singurele arme de care se agață Violet, o femeie care chiar și în ceasurile din urmă ale existenței sale vrea să se știe că ea triumfă. Ciudat (sau poate că nu) cum construcția textului îmi amintește, de fiecare dată când îl văd montat sau ecranizat, de marile piese ale lui O’Neill – „Din jale se întrupează Electra” și „Lungul drum al zilei către noapte”. Arhitectura piesei se confundă cu cea a casei familiei Weston, acest templu părăsit de bunătate și umplut de căldura toridă și distrugătoare a verilor nemiloase din Osage County (Pawhuska), Oklahoma. Parcă revedeam reședința damnată a familiei Mannon ori casa lugubră a rataților membri ai clanului Tyrone. Toate locuri ale urii, ale dezamăgirii, ale morții și ale relațiilor familiale disfuncționale. Și în „Ținutul din miezul verii” avem parte din plin de dramele distincte, dar unite de gradele de rudenie, ale celor ce formează familia Weston. Cea mai proeminentă dintre figuri, Barbara, este și cea mai apropiată ca personalitate de mama sa, Violet. Iar Andreea Grămoșteanu are grijă să sublinieze în fiecare minut aceste caracteristici: forța, dorința de a controla, „cancerul” existent doar la nivel metaforic în ființa ei și, totodată, iubirea față de o mamă dezaxată pe care, în subconștient, o idolatrizează - martoră stă ultima sa replică: „Așa e, mamă, tot tu ești cea mai puternică!”. Ce actriță! Doamne, ce actriță magistrală regăsesc de fiecare dată în persoana Andreei Grămoșteanu. Un uriaș talent de a jongla cu stările întruchipate, de a trece lejer de la registrul comic la cel dramatic, de la râs la acea lacrimă reținută în colțul ochiului, dar atât de convingătoare. Cu cât farmec subjugă spectatorii! Și ce tandem incredibil de electrizant face cu Rodica Negrea, acest vulcan mocnind într-un trup mignon, așteptând să erupă, dozându-și cât se poate de controlat momentele de izbucnire aflate în balans cu cele de tulburătoare trăiri interiorizate. Nu sunt singurul, cred, care vede în Rodica Negrea în acest rol frânturi din figura Leopoldinei Bălănuță. Ambele două excepționale actrițe cu resurse interne incandescente, totuși fiecare cu unicitatea sa. Vlad Massaci face din lectura scenică a textului un mijloc de a uni pe scena Teatrului Mic două furtuni actoricești într-un recital tumultuos de neuitat, susținut și completat de măiestria tuturor celorlalți interpreți.

Și nu putea fi găsit un partener mai însemnat și mai potrivit pentru personajul Andreei Grămoșteanu decât Mihai Călin, care face din Bill, soțul Barbarei, un bărbat zbătându-se neputincios între datoria de tată de familie și acela de bărbat dornic de a se consola în brațele femeilor tinere. Un actor rasat, cu o forță expresivă pe potriva celor două partenere deja menționate, ale cărui interpretări îmi provoacă mereu o bucurie intelectuală și artistică aparte. Și Silvana Mihai - ce apariție fulgerător de proaspătă și cutremurător de puternică, o adolescentă sfâșiată între nebunia frumoasă a anilor purtați și dorința de a-și face simțită prezența, de a primi afecțiune în sânul acestei familii total disfuncționale. O actriță tânără pe care merită să o urmărești în fiecare secundă, pentru că promite transformări scenice neașteptate și încântătoare. Apoi Dana Dembinski Medeleanu, această actriță frumoasă precum o sculptură și plină de harul deosebit pe care îl dedică publicului, care se dezvăluie într-un rol aș zice aproape de caracter, Mattie, sora vorbăreață, plină de veninul propriilor ratări și deziluzii a lui Violet. Momente pline de vervă alternând cu introspecții și izbucniri răutăcioase constituie mijloacele de expresie ale acestui personaj pe care actrița îl rafinează și îl șlefuiește cu măiestrie. Iar în viața-i umbroasă îi este alături Charles, Claudiu Istodor, soțul blând și bun, poate singurul personaj cu suflet de aur al întregii piese, rămas pater familias în clanul Weston după dispariția lui Beverly, soțul lui Violet. Un personaj în aparență tern, dar cu puternice resurse spirituale ascunse în spatele figurii de tată și consort „la locul lui”, aspecte redate cu finețea-i bine-cunoscută de acest actor cu un glas pătrunzător și cu un rafinament încântător al gesturilor, interpretării și al prezenței scenice. Ionuț Vișan completează acest mic tablou al unei micro-familii aflate în cadrul gigantesc al mega-familiei ce constituie epicentrul spectacolului. El este „micul” Charles, întruchipând tipologia de bărbat matur veșnic dependent de părinți ori de femeia iubită, mereu împleticindu-se de propria-i existență inutilă și ștearsă. Un rol căruia Ionuș Vișan îi împrumută candoarea și farmecul irezistibil al unei tinereți și prospețimi scenice care îl fac unul din actorii mei preferați. Valentina Popa - iată o altă apariție puternică ce preia frâiele destinului lui Ivy, sora cea mai vitregită a familiei, calul de sacrificiu și de bătaie care, dorind să evadeze din chingile însângerate ale propriului cămin nu face decât să descopere răni vechi învăluite în minciună. O partitură actoricească ofertantă și cărnoasă pe care Valentina Popa o țese precum o dantelă complexă dezvăluind atributele-i și atuurile cele mai importante - pasiunea și dăruirea totală a actriței în slujba scenei. Mădălina Ciotea este cea de-a treia sora, Karen, mezina plină de avânt nebunesc și de convingeri hedoniste, femeia trăind aici și acum, ignorând cu bună știință trecutul înnegurat și viitorul nesigur. Am redescoperit, iată, cu bucurie o actriță cu multiple posibilități și valențe interpretative în acest rol complex. Steve, logodnicul ingrat al lui Karen, se prezintă în fața publicului sub masca lui Cuzin Toma (sau poate că e invers?!). În orice caz, am descoperit un personaj narcisist, un bărbat dedat plăcerilor imediate, un trăitor la limita de jos a supraviețuirii, fără dorințe și orizonturi însemnate, gata oricând să profite de naivitatea unor adolescente înfierbântate. Un rol pe care actorul îl conturează cu ușurință din intonațiile ce ascund intențiile nefaste ascunse, din privirile cu voit subînțeles și din jocul scenic mimând un cocoș mândru, dar lipsit de orice substrat spiritual si intelectual. O evoluție actoricească exemplară din partea unui actor cu talent și tehnică. Tudor Istodor este, în cele două scene scurte, dar de efect, șeriful Deon Gilbeau, cel care aduce cumplita veste în jurul căreia se țese intriga textului și, totodată, „beau”-ul de tinerețe al Barbarei. Deodată, cu apariția lui, ne aducem aminte că nu suntem departe de Sudul autentic, acela al lui Scarlett o’Hara, în care gentlemenii chiar există și în care bărbații continuă a fi galanți, neprofitând de slăbiciunea femeilor. Statura sa impunătoare, glasul profund și masculin, eleganța și blândețea gesturilor îi permit actorului să întruchipeze credibil un asemenea personaj. Și Johnna, acest personaj aproape fantomatic, ce apare din când în când, în momente-cheie ale spectacolului, care este singura legătură dintre cei vii și dispărutul Beverly Weston (poate nu întâmplător este amerindiană, cunoscute fiind puterile șamanice ale acestei populații care are legături strânse cu lumea de dincolo), care este interpretat cu discreție, dar și cu o prezență scenică aparte de Laura Mihaela Dumitru.

Ce mai reprezentație, ce mai poveste! De neuitat, de pus la suflet și de gândit asupra-i. Ce mai regie delicată și axată pe actor, dar definindu-se și pe sine a reușit Vlad Massaci, un magician, un vrăjitor onest care ne pune oglinzile în față cu speranța de a ne aminti de noi înșine spre a ne recunoaște fricile și slăbiciunile, dar și de a ne reaminti că teatrul este viață pulsândă. Un spectacol de, cu și pentru actori, dar totuși cu idei regizorale bine ancorate în realitatea scenică și care s-au împletit cu viziunea scenografică a Iulianei Vîlsan o altă reprezentantă de seamă a magiei fermecătoare teatrale românești.
 
Plecând de la teatru cu mulțumire continuă și gânduri lipite de acest spectacol pe care vă recomand să îl vedeți și revedeți!

---

Traducerea

Smaranda Nicolau


Regia
Vlad Massaci


Decor și costume
Iuliana Vîlsan


Light design
Iuliana Vîlsan


Muzică originală și ilustrație muzicală
Bibi Vongehr


Producător delegat
Teodora Petre

Distribuție

Violet

Rodica Negrea


Barbara

Andreea Grămoșteanu


Ivy

Valentina Popa


Karen

Diana Cavallioti /
Mădălina Ciotea


Mattie

Dana Dembinski-Medeleanu


Jean

Silvana Mihai


Bill

Mihai Călin /
Virgil Aioanei


Charles

Claudiu Istodor


Charles Jr.

Ionuț Vișan


Steve

Cuzin Toma


Șeriful

Cezar Grumăzescu/Tudor Aaron Istodor


Johna

MIhaela Laura Dumitru

---

Credit foto: Bogdan Catargiu