January 26th, 2021

​Robert Harling. Poate numele nu va spune prea multe. „Steel Magnolias” („Magnolii de otel”). Deja suna cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisa de dramaturgul american si adaptata de nenumarate ori pentru marele ecran, televiziune si radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu... 

​Pentru ca ceea ce reuseste Robert Harling sa faca este mai mult decat sa nareze intamplari obisnuite din viata unor femei din Louisiana. El vorbeste despre cu totul altceva in piesa lui, aducand in prim-plan transformarile prin care trece orice femeie, in momentul cand este pusa fata in fata cu fapte de viata. Dramaturgul reuseste, astfel, sa contureze portretele puternice ale unor femei (mame, bunici, sotii si, cel mai important, prietene) care devin caractere general valabile in orice timp, in orice spatiu social-cultural, si care demonstreaza ca feminitatea poate sa impleteasca puterea de otel cu tandretea si delicatetea florilor de magnolii.

---

Probabil ca multa lume stie, a auzit sau chiar a vazut filmul realizat in 1989 dupa piesa „Magnolii de otel”, cu Sally Field, Julia Roberts, Shirley MacLaine, Dolly Parton, Olympia Dukakis si Daryl Hannah. Va amintiti, asadar, de rolurile extraordinare create de cele sase actrite, de povestile emotionante ale fiecareia dintre ele, de aceasta mica bijuterie cinematografica. Atunci, daca veti dori sa va bucurati de o viziune la fel de reusita, dar diferita, cu o distributie complet diferita, va trebui sa uitati filmul construit in 1989 si sa va permiteti sufletul si mintea sa petreaca aproape trei ore alaturi de actritele care le dau viata celor sase personaje din Louisiana in spectacolul „Magnolii de otel” (text tradus stralucit de cunoscutul critic de film Irina Margareta Nistor), produs de Teatrul Avangardia, regizat de Ricard Reguant, intr-o scenografie realizata de Bogdan Amarfi si cu ajutorul light design-ului creat de Dan Bujor.

​Regizorul spaniol nu si-a dorit sa iasa in evidenta cu cine stie ce inventii estetice nemiavazute ori nemaiauzite, ci a lucrat indeaproape cu fiecare actrita in parte, conducandu-le intr-un spectacol in care ele sunt pe podium, in lumina reflectoarelor si in care povestea conteaza. Caci uneori noi, spectatorii, mai avem nevoie si de povesti, de oameni ca noi, de lipsa unor acrobatii stilistice care sa ne provoace exagerat. Uneori e nevoie de frumusetea simplitatii pentru a ne face sa revenim la tot ce inseamna viata adevarata, frusta – ea e singura care ne poate face sa ne amintim cine suntem si sa ne redescoperim pe noi insine.



Distributia spectacolului Teatrului Avangardia este alcatuita din unele dintre cele mai cunoscute si iubite actrite al momentului in teatrul romanesc si, impreuna, reusesc sa introduca publicul in atmosfera calduroasa, prietenoasa, amuzanta, dar dramatica a unui salon de coafura din sudul Statelor Unite ale Americii. Maia Morgenstern este Ouiser Boudreaux, o excentrica cetateanca a micului orasel din Louisiana, careia actrita ii insufla umanitate, tandrete, mascate desigur de o frumoasa nebunie prin care personajul incearca sa se apere de vicisitudinile obisnuite ale vietii. Asa cum ne-a obisnuit, Maia Morgenstern este o aparitie si o prezenta scenica exploziva, dar care stie sa-si echilibreze momentele de excentricitate si cele de simpla delicatete. Alaturi de ea, Victoria Cocias realizeaza un rol admirabil, dand viata amuzantei si dezinhibatei Clairee Belcher, fosta „prima-doamna” a comunitatii locale, o femeie trecuta prin viata si pe care actrita Teatrului Nottara o portretizeaza cu finete si atentie la detalii aparent nesemnificative, dar care construiesc cu adevarat un personaj din carne si oase. Am recunoscut unele din aspectele care m-au facut intotdeauna sa o admir pe Victoria Cocias – supletea, naturaletea si vioiciunea rostirii replicilor, eleganta si tinuta scenice care au caracterizat-o intotdeauna, precum si prospetimea artistica uimitoare. Medeea Marinescu, prolifica actrita a Teatrului National din Bucuresti, o aduce in fata publicului pe M’Lynn Eatententon, psiholog, sotie si mama, un om care traieste cu spaima mortii fiicei zi de zi, dar care stie sa ramana dreapta si de neclintit, asemenea unei magnolii in bataia uraganului. Frumusetea personajului este redata examplar de actrita, care isi dozeaza atent dezvoltarea rolului, neriscand niciun moment caderea in derizoriu sau patetic, reusind sa gradeze evolutia pana la ultima scena, de o forta dramatica coplesitoare. Medeea Marinescu demonstreaza inca o data, daca mai era nevoie, versatilitatea pe care si-a asumat-o de multa vreme si capacitatea de a ataca roluri diverse. Stefana Samfira este Truvy Jones, proprietara salonului de infrumusetare in care are loc intregul spectacol. Vedem, in cazul ei, o femeie usor inacrita si inasprita de durerile vietii, de un sot indiferent si de doi copii ingrati. Actrita isi construieste cu minutiozitate personajul ce i-a fost incredintat, aducandu-si-l cat mai aproape de propria personalitate. Ioana Barbu preia rolul lui Annelle Dupuy-DeSoto, femeia casatorita cu un dealer de droguri si abandonata. Artista reda cu constiinciozitate nesiguranta personajului care se disipeaza intr-un bigotism naiv, dar sincer. Fiind o buna actrita de comedie, Ioana Barbu reuseste sa scoata in evidenta fata simpatica a lui Annelle, care intotdeauna gaseste un cuvant de alinare pentru cei din jur. Ultima, dar deloc cea din urma, este Irina Stefan care o interpreteaza pe Shelby Eatenton-Latcherie, fiica bolnava de diabet a lui M’Lynn. Portretul pe care foarte tanara actrita i-l face personajului ei este unul adevarat, in care se vadeste credinta cu care aceasta l-a construit si l-a studiat pe parcursul repetitiilor. Nu exista nimic fals tragic sau exagerat patetic in interpretarea Irinei Stefan, totul este pe deplin asumat si adevarat, aspecte ce intensifica gradul de dramatism necesar acestui rol. Iata, asadar, tabloul unui spectacol briliant, stralucitor care poate ca nu va convinge prea mult critica de specialitate, dar pe care publicul este evident ca il iubeste si apreciaza (dovada stau salile arhipline la fiecare reprezentatie) si cred ca asta este lucrul cel mai important cand vine vorba de teatru – admiratia spectatorilor, caci ei sunt adevarat oglinda a actorilor si a artei lor.

---