În mod cât se poate de clar, Slawomir Mrożek a fost, este, rămâne un preferat personal. “Emigranții”, “Strip-tease”, “În largul mării” și “Tango”. Câteva dintre capodoperele sale care m-au făcut să înțeleg măreția și importanța acestui dramaturg polonez. Piese scrise acum 60, 40, 50 de ani, altele chiar de dată mai recentă, dar toate fiind actuale și cu siguranță valabile și peste 100 de ani. Căci în asta constă universalitatea unei opere literare ori dramatice de însemnătate - explorarea unor povești, personaje specifice și particulare care își vor regăsi ecoul și simbolismul de-a lungul epocilor, vorbind spectatorilor și cititorilor de oriunde, de oricând. “Tango”-ul lui Mrożek este o asemenea creație. Nu e de mirare că i-a adus faima mondială și că este una din cele mai jucate și apreciate piese ale sale. Modul în care tratează uriașele teme cu care este împănat textul prezentând microcosmosul familial ca expresie artistică a macrocosmosului social și politic face din piesa lui Mrożek un titlu care poate sta alături de mari exemple dramaturgice din istoria teatrului universal. Da, Slawomir Mrożek și-a câștigat locul lângă nume ca Shakespeare, Cehov, Beckett, Ionesco. “Tango”, această radiografie cumplită și amuzantă, totodată, a unei societăți marcate de totalitarism, dar și a enormelor gropi ideologice dintre generații, se naște pe scena Sălii Pictură a Teatrului Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti, sub bagheta regizorală a unuia din cei mai inventivi și interesanți regizori din România - Gábor Tompa. Aflat la prima colaborare cu Teatrul Național, a reușit să realizeze un spectacol complet și complex, respectând îndeaproape textul piesei, urmând chiar multe dintre indicațiile autorului, dar aducând un aer proaspăt prin detalii care pot părea mici, dar care fac diferențe cât se poate de mari. Sublinierea golurilor uriașe de viziune asupra societății dintre generațiile mature și cea tânără este mult mai pregnantă în prima parte, datorită aerului boem pe care îl emană părinții, bunica și unchiul prin costume, dar și prin mișcarea scenică (fulminanta apariție a Eleonorei de după un perete cu oglindă și foarte inventiva și amuzanta soluție a practicării de tai chi a lui Stomil în timpul scenei cu fiul său!). De asemena, scena care încheie prima parte a spectacolului primește în această viziune acompaniamentul sonor al Marșului Triumfal din “Aida”, parcă pentru a scoate și mai mult în evidență întoarcerea la formele vechi (opera, fie că ne place sau nu, este considerată încă de mulți drept o reminiscență a trecutului), dar și pentru a intersecta viziunea “noii lumi” a lui Artur cu ideile salvării omului prin arta ale lui Stomil. Nu în ultimul rând, de mare impact vizual și intelectual este scena finală a spectacolului, încheiată cu celebrul tango “La Cumparsita” (o necesitate impusă de Mrożek în didascaliile sale), dar în care dansul nu mai este interpretat de Eugen cu Edek, acesta din urmă devenind mai degrabă vocea autoritară a totalitarismului universal care sfărâmă sub pașii săi grei indivizii care nu au alta opțiune decât de a dansa în ritmul impus de el. Și ce alt dans poate fi mai seducător decât tango-ul, cel care sta mărturie a unor epoci trecute, de mult apuse, dar care simbolizează și duplicitatea îmbietoare și erotismul înșelător atât de caracteristice tiraniei ucigașe?! Tot acest mecanism scenic colorat și viu, în umbra căruia pândește moartea (ca idee salvatoare, dar și ca fapt cumplit al realității), este pus în mișcare de o distribuție din care răsună nume importante ale scenei românești. Stomil cel idealist și plin de avânt al artei drept expresie a reformei sociale este exemplar interpretat de Mihai Constantin. Emfaza cu care rostește plin de încredere conceptele personale vis-a-vis de arta și rolul ei în viață nouă a omului, dar și candoarea cu care crede în adevărurile proprii, toate încununate cu tragica realizare a vieții apăsătoare sunt controlate și redate cu virtuozitatea emoțională binecunoscută a actorului. Poate nu întâmplător, înainte de a urmări spectacolul Naționalului, am avut inspirația de a asculta înregistrarea “Tango”ului lui Mrożek de la Teatrul Radiofonic, în care Stomil era glăsuit de George Constantin. Am putut astfel să fac o paralelă între tată și fiu și să descopăr în fiecare interpretare detalii care îi apropie și care îi deosebesc fundamental, oferindu-mi astfel o și mai mare satisfacție în descoperirea noilor fațete ale aceluiași personaj. Și, ca o continuitate a generațiilor, și mai interesantă a fost experiența de a-l urmări în rolul lui Artur pe Matei Constantin, nepotul lui George Constantin și fiul lui Mihai Constantin. Și, caz rar în teatru, ne putem bucura că talentul a fost moștenit în mod literal “din tată-n fiu”. Artur din montarea actuală se apropie de ideea unui Hamlet modern cel mai mult din tot ce am ascultat ori văzut până acum. Interogațiile continue asupra propriului destin și asupra alcătuirii lumești capătă prin rostirea lui Matei Constantin veridicitate și naturalețe. Sigur, este un text profund filosofic, dar avem de-a face cu o interpretare cât se poate de firească a unor replici care pot risca să sune fals și pompos, fără susținere logică. Nu este cazul și aici, unde vorbele tânărului Artur devin meditații reale și cât se poate de palpabile, care au ecou în gândul tuturor celor care măcar o dată în viață s-au răzvrătit împotrivă așa-zisei ordini a unei societăți. Rostirea clară și întreg caruselul de stări și emoții, alături de siguranța deosebită pe care Matei Constantin le demonstrează mă fac să repet că avem de-a face cu un foarte promițător talent care va duce mai departe moștenirea frumoasă ce i-a fost hărăzită. Emilia Popescu este una din bucuriile acestui spectacol. O actriță cu un farmec și o carismă aparte, tipul de artist complet și complex, în stare să își schimbe starea de la o secundă la alta, să treacă de la hohote de râs la hohote de plâns, în stare să te joace pe degete, pe tine spectatorule, știind să apese pe butoanele necesare ale sufletului ca să te poarte într-un iureș năvalnic al emoțiilor. Asta face și în minunatul rol al Eleonorei, unde ne lasă să descoperim Femeia-Artist, Femeia-Femeie și, în cele din urmă, Femeia-oarecum-Mamă, care își pune principiile (imitate, nu gândite, căci ideile proprii le-a uitat demult), arta, dorințele amoroase și carnale mai presus de propriul fiu. Emilia Popescu reușește din nou să fascineze printr-o prezență electrizantă, în care scenele de fulminantă pasiune alternează cu un puternic cinism față de orice considerent moral familial. Singurele două momente în care ni se permite să întrezărim umanitatea acestei Femei-Artă, Femei-Tango sunt cel în care se bucură pentru căsătoria fiului său și cel în care realizează (pentru doar o secundă) că mama ei este într-adevăr moartă. Și, ah, cu câtă eleganță și rapiditate trece de la aceste revelații pe care nu și le poate permite la revenirea în realitatea care o va strivi. Bunica Eugenia este unul din elementele comice, dar și cheie ale piesei lui Mrożek. Rodica Negrea a știut exact cât și cum să-și dozeze naivitatea candidă a acestui personaj misterios coborât parcă din piesele lui Beckett or Ionesco, arătându-ne-o pe Bătrâna-Prunc, pe bunica ce se copilărește în amurgul vieții, doar de teama pe care toți o au față de îmbătrânire și de moarte. Totodată, liniștea, ba chiar seninătatea cu care apare în cele din urmă în scenă și cu care se îndreaptă firesc spre catafalc ca să facă acel foarte normal gest de a muri, oferă una din cheile cu care se poate scăpa frumos dintr-o existență asuprită și asupritoare. De altfel, ghidușia cu care chicotește înainte de a muri este atât de simplă și de naturală, încât parcă iți vine și tie să zâmbești gândindu-te la normalitatea și frumusețea unui final demn și calm. Din nou, Rodica Negrea arată ce înseamnă să îți asumi un rol până în cel mai mic detaliu al ființei, jonglând ca un simpatic clovn trist cu viața și moartea personajului său. Unul din punctele forte ale spectacolului este prezența lui George Ivașcu în unchiul Eugen. Revăzându-l după o perioadă ceva mai lungă în care nu am mai reușit să ajung la un spectacol al său, am fost plăcut impresionat să redescopăr un actor cu o bucurie a jocului molipsitoare. Aproape că te face să te urci pe scenă spre a-i fi alături. Desigur, și personajul îi permite aceste giumbușlucuri artistice pe care le îndeplinește cu asupra de măsură, aducând în fața publicului acea tipologie care e simpatică până la proba contrarie, acel om care știe când și cum să se îndrepte “după cum bate vântul”, așa cum zice vechea vorbă bătrânească. Un jucăuș și o jucărie el însuși a puterii totalitare, Eugen al lui George Ivașcu devine pionul, fața demagogiei cu trăsături calde și atrăgătoare, numai bun pentru a întinde capcane, dar arătându-și dimensiunea de laș, atunci când dă bir cu fugiții după ce i se pune lui însuși pistolul la tâmplă. Emilian Oprea construiește la rându-i un Edek aparte. O prezență impunătoare încă de la primul contact, acest individ mereu prezent în casa familiei, dar care nu face parte deloc din familie, este expresia invadatorului care se insinuează delicat în sânul societății, se “dă bine” pe lângă cei slabi de înger, devine chiar slujitor al unei idei în care nu crede pentru că pur și simplu nu o înțelege și care, în cele din urmă, vă deveni tiranul violent care manevrează puterea după bunu-i plac. Șarmant în brutalitatea să, fermecător prin masculinitatea ce-i transpare din fiecare por, Emilian Oprea creează un balans binevenit cu personajul lui Matei Constantin, cei doi fiind la antipozi, completându-se și respingându-se reciproc, dar gravitând în jurul a două elemente - setea de putere și iubirea pentru Ala. Și acum ajungem la Ea, la Femeia-Fatalitate, la Femeia-Cheie, la cea din cauza căreia cade imperiul formelor și imperiul ideilor lui Artur și datorită căreia se clădește o nouă cetate - cea a forței primare a lui Edek. Ala este Cătălina Mihai în această seară și este foarte bine că este așa. Pentru că statura sa înaltă, dar filiformă reunește simbolurile puterii dominatoare a femininului asupra masculinului, dar și fragilitatea sexului frumos și a iubirii care poate construi sau distruge într-o clipă. Prima ei apariție de sub patul din cameră sugerează nașterea unui om nou, poate chiar speranța unui suflu proaspăt în această familie dezintegrată de anarhie și libertinaj. Se dovedește însă a fi doar o amăgire, căci Ala nu reușește decât să-l destrame pe Artur și, prin simpla ei existență, să ducă la instaurarea terorii lui Edek. Pe alocuri, jocul oniric și plutitor alternat cu stările de duritate ale Catalinei Mihai mi-au adus oarecum aminte de Nina Zarecinaia într-o combinație cu cinismul Mașei, ambele din “Pescărușul” lui Cehov. Și, ca să fac o altă paralelă cu celebrul text rus, voi aminti aici și scena din primul act în care Stomil își prezintă experimentul teatral despre Adam și Eva parcă parafrazând momentul monologului scris de Treplev și susținut de Zarecinaia, în care sunt prezentate noile forme de artă. Ca și în “Pescărușul”, și aici imaginea creată de regizor, cu toate personajele privind înmărmurite această efuziune așa-zis inovatoare a lui Stomil, devine un reper vizual al spectacolului de față. De asemenea, un alt detaliu original propus de Gabor Tompa și care subliniază actualitatea înfricoșătoare a textului este introducerea unui Fotograf (Florin Ghioca) care se ridică din sală, din mijlocul spectatorilor, pentru a surprinde ultimele imagini cu cadavrul lui Artur, dar care devine în cele din urmă prins în hora tangoului colectiv, tot așa cum presa din cadrul oricărui regim totalitar devina aservită Puterii. Scenografia realizată de Andrei Both este fidelă textului lui Mrożek, urmărind îndeaproape indicațiile proprii ale autorului, dar aduce o notă de originalitate, în special prin imaginile pictate pe pereții din fundal și din stânga scenei, amintindu-mi de frescele arabe din Palazzo dei Normanni din Palermo, dar și imaginea bine surprinsă și punctată în debaraua care se dezvăluie în spate, atunci când Artur îi descoperă pe membrii familiei lui jucând cărți cu Edek, în loc să se facă ordine în haosul căminului. De asemenea, costumele create de Angela Balogh Călin subliniază caracteristicile și caracterele fiecărui personaj prin elemente sugestive (perucile Eleonorei, pijamaua lui Stomil, costumul rigid al lui Artur, cămașa vaporoasa a Alei, toate venind în contrast cu costumele învechite și înțepenite în istorie din ultimul act). Poate că “Tango”ul lui Mrożek nu va fi un spectacol pe gustul tuturor. Nici nu ar avea cum să fie. Deși îmbrăcat într-o mantie de înșelător umor negru, vorbim totuși de o piesă profund filosofică și politică, foarte incomodă și deloc ușor de montat. Cu ocazia spectacolului de la Bulandra în urmă cu câțiva ani, afirmam că e nevoie de un curaj nebun să mai pui în scenă un asemenea text. Îmi mențin părerea, dar adaug și că spectacolul lui Gabor Tompa este un pariu câștigat, o realizare scenică reușită care sper să dăinuie în repertoriul Teatrului Național “I.L. Caragiale” cât mai multe stagiuni spre a trage vălul de pe ochii cât mai multor spectatori. Tango de Sławomir Mroźek Traducere: Irina Pîslaru-Lukacsik Regie: Gábor Tompa Decor: Andrei Both Costume: Angela Balogh Călin Coregrafie: Florin Fieroiu Asistent regie: Patricia Katona Light design: Cristian Șimon Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Theodor Radu Asistent lighting design: Gabriela Ciubotariu, Daniel Tiuntiuc Distribuție: Eugenia: Rodica Negrea Edek: Emilian Oprea Eugen: George Ivașcu Arthur: Matei Constantin Eleonora: Emilia Popescu Stomil: Mihai Constantin Ala: Cătălina Mihai/Maruca Băiașu Fotograful: Florin Ghioca Credit foto: Florin Ghioca
0 Comments
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |