Între întuneric și lumină. Un proces al conștiinței colective

Știți sentimentul acela când rămâi fără aer? Când nu mai poți respira? Când te sufoci, dar simți că vrei să continui să trăiești, dar te întrebi cum poți face asta? Ei bine, acestea sunt exact lucrurile pe care le-am simțit (și cred că nu numai eu) în timpul și în urma unuia dintre cele mai cutremurătoare și necesare spectacole de teatru din România din ultimul timp – Băieții de zinc, de la Teatrul Bulandra din București. Nu ai cum să nu ieși cu o mie de întrebări din sala de spectacol, întrebări la care te chinui zile întregi să găsești răspunsuri cât mai viabile și plauzibile. Căci vorbim despre o experiență teatrală care are de-a face cu fiecare dintre noi, privitorii.

Sigur că poate nu e ușor să te regăsești în hățișul de durere și suferință pe care personajele spectacolului le aduc în fața ta. Dar trebuie să nu te lași copleșit, să dai la o parte orice alt gând și să găsești propria ta vină legată de subiectul discutat – războiul și acțiunile „patriei” care își trimite pe câmpul de luptă fiii nevinovați pentru o cauză pe care ei nu o cunosc și la care nu aderă. Și atunci apare întrebarea (pe care, de altfel, o strigă și unul dintre tragicele personaje) – cine este responsabil pentru tot ce se întâmplă în timpul războiului? Cine răspunde, de fapt și de drept, pentru pornirea și desfășurarea unui război. De-a lungul timpului, meditând adeseori la semnificația acestor lupte dintre popoare și state (și uneori chiar din interiorul aceleiași țări), am ajuns la concluzia că războiul, ca idee și ca fapt concret, este ceva absolut inutil pentru populația așa-numită „de rând”. Niciodată și în nicio condiție nu voi putea să mă împac cu ideea că ar trebui să ne măcelărim între noi de dragul unor interese care nu au de-a face cu noi, care ne sunt impuse de conducătorii avizi de putere și de cucerirea a noi și noi teritorii. Iată, de fapt, despre ce vorbește spectacolul Băieții de zinc de la Teatrul Bulandra – despre tragedia unor evenimente, despre impactul pe care acestea le au asupra cetățenilor obișnuiți, despre cum mamele unor băieți tineri și cu potențial trebuie să târască după ele toată viața greutatea imposibil de dus de a-și fi pierdut copilul sau copiii pe un câmp de luptă pe care nimeni nu și l-a dorit și pe care acum toți îl blestemă.

Textul adaptat și montat exemplar de Yuri Kordonsky se bazează pe romanul premiat și apreciat pretutindeni al autoarei beloruse Svetlana Alexievici, una dintre cele mai puternice voci din zona romanului-documentar contemporan. De altfel, toate scrierile sale majore sunt preluate din realitatea imediată și contemporană. De la războiul afgano-sovietic la cumplita tragedie de la Cernobîl, textele Svetlanei Alexievici uimesc și tulbură tocmai prin fidelitatea redării tuturor detaliilor și elementelor care descriu și alcătuiesc respectivele evenimente. Ceea ce a făcut Kordonsky a fost să preia unul dintre cele mai cunoscute și citite romane ale autoarei, Soldații de zinc, publicat în 1991, și să aducă în fața publicului vocile a șapte femei – cinci mame, o asistentă, toate adunate sub glasul și prezența Svetlanei însăși. Mai mult, un asemenea demers teatral propus de regizor și de Bulandra își găsește de minune locul necesar în contextul istoric actual și, sper eu, își află sau își va afla și ecoul puternic în spiritul și conștiința tuturor celor care vor trece pragul sălii spre a fi martori la acest eveniment spectacologic unic. Trebuie să recunosc faptul că, vorbind și cu alți iubitori de teatru, am ajuns la concluzia că trăim din nou o perioadă foarte efervescentă din punct de vedere teatral, căci toți marii regizori și actori parcă s-au reîntors deodată în București pentru a se întrece în montări care mai de care mai interesante, mai tulburătoare, mai necesare. Deși deseori am afirmat că nu cred în sintagma „teatru necesar”, de data aceasta o folosesc, pentru că Băieții de zinc este un adevărat proces de conștiință pe care cu toții trebuie să îl parcurgem, la care toți suntem deopotrivă acuzați și acuzatori și care ar trebui să schimbe ceva în noi, pentru a schimba mai departe ceva în societate.

Pășind în sala semi-întunecată de la Grădina Icoanei – spectacolul având loc cu gradene, cu publicul direct pe scenă, creând astfel un cadru intim, de mult mai mare impact emoțional – nu ai cum să nu te simți aruncat direct în inima suferinței, cea care adeseori întunecă judecata. Scenografia austeră creată de Nina Brumușilă, amintind de sălile de judecată sau, și mai bine, de cele de interogatoriu din Rusia sovietică, plasează spectatorul cu și mai multă acuratețe și duritate în cadrul dramaturgic și dramatic pe care și-l dorește atât regizorul, cât și autoarea. Textul în sine, beneficiind de o excelentă și plastică traducere a Justinei Bandol, reușește să redea în detaliu fiecare aspect al războiului, în particular și în general, și ajunge cu siguranță la fiecare inimă a fiecărui privitor din sală.

Cât despre distribuție, aceasta este una deosebită, adunând actrițe ale Teatrului Bulandra din diferite generații care oferă nu mai puțin decât un recital de actorie cum rar am mai văzut în ultimii ani. De altfel, era una dintre așteptările cu care am purces către acest spectacol și care mi-a fost confirmată, ba chiar întrecută. Cele 7 actrițe preiau cu încredere rolurile pe care Yuri Kordonsky le-a pregătit cu minuțiozitate pentru fiecare dintre ele. Astfel, Mariana Mihuț devine, prin intonațiile și accentele bine controlate și plasate, prin privirile și pauzele din rostire, prin poziția și atitudinea corporale să domine scena întruchipând-o pe însăși Svetlana Alexievici. Intervențiile sale dau o greutate și mai mare spectacolul și prezintă, totodată, atât gândurile autoarei, cât și pe cele ale spectatorilor care ajung să își pună aceleași întrebări ca și ea. Dana Dogaru este prima dintre mamele care își rostește extrem de asumat și de natural tristețea de necuprins și nepătruns legată de pierderea pe front a fiilor săi. Nimic forțat, nimic patetic nu se regăsește în jocul conținut al actriței. Vocea sa inconfundabilă redă adevărurile cumplite ale unei asemenea experiențe, subliniind către finalul monologului său faptul că atât ea, cât și soțul ei sunt deja morți sufletește în urma evenimentului dramatic suferit. La polul complet opus, urmează Ana-Ioana Macaria, a cărei întruchipare a unei mame dintr-o pătură socială a oamenilor foarte simpli și modești, dar cinstiți și puri, nu are cum să nu te atingă. Bucuria pe care o citești în ochii și în glasul ei atunci când povestește despre fiul ei într-un mod expansiv m-a dus cu gândul că personajul are o oarecare doză de nebunie, dar lacrimile și țipetele acelea sfâșietoare pe care le controlează până în ultimul moment nu au făcut decât să îmi reconfirme talentul uriaș al acestei actrițe atât de speciale. Ușurința cu care trece de la emoție la alta, de la un ton la altul, făcând ca totul să pară atât de ușor, sentimentele pe care reușește să le transmită cu simplitate, dar forță, toate aceste aspecte fac din Ana-Ioana Macaria una dintre cele mai importante artiste ale generației sale și ale teatrului românesc.

Alături de ea stă și Rodica Lazăr, cea care dă viață unei asistente medicale care a activat în război, și care aduce cu sine o experiență cumplită și sângeroasă prin descrierile reale și crude pe care le oferă. Această asistentă, care povestește cum a fost pe rând mamă, soție, soră pentru soldații răniți, duce cu ea oroarea războiului văzută direct, nu povestită de alții. Iar actrița redă cu atâta patimă bine controlată, cu disperare, cu deznădejde experiența care a schimbat-o complet, încât spectatorul este transpus în lumea descrisă de personaj și nu poate decât să adauge încă un dram enorm de empatie față de situația tinerilor de pe front. Urmează apoi Mirela Gorea, o actriță tumultuoasă, care dă glas nenorocirilor unei mame al cărei fiu nu a ucis și nu a fost ucis pe câmpul de luptă, ci care s-a întors de acolo viu, dar cu sufletul și mintea schilodite, săvârșind un omor cu sânge rece în orașul natal. Poate o tragedie la fel de mare ca aceea a părinților care și-au pierdut copiii. Momentul Mirelei Gorea alternează între un patos deloc exagerat și o bucurie a povestirilor despre fiul ei din perioada de dinainte de război. Următorul monolog, cel al Profirei Serafim, a fost, pentru mine, cel mai emoționant  din întreg spectacolul. Am putut să văd o mamă sfâșiată de durere până la punctul în care nu mai are decât puterea să își frângă mâinile și să își depene suferința cu o voce blândă, dar traversată de unde înlăcrimate. Am redescoperit, astfel, o actriță deosebită, capabilă de stârnirea celor mai profunde emoții în sufletul spectatorilor – am simțit fiecare cuvânt, fiecare lacrimă căzută în tăcere, fiecare tremur al vocii, fiecare urlet dinspre finalul monologului. Un moment atât de cutremurător încât a fost nevoie de o scurtă pauză chiar și în rândul actrițelor.

Ultima, dar nu în cele din urmă mamă care a luat cuvântul a fost întruchipată de Camelia Maxim. De când am văzut-o pentru prima oară pe scenă, mi-a captat atenția și am urmărit-o în cât mai multe producții cu putință. O actriță cu calități speciale – o sensibilitate aparte, o delicatețe a rostirii, o ironie fină, atunci când este necesară – care au reieșit la suprafață și în Băieții de zinc. Al său a fost monologul în care am descoperit o femeie tulburată până la extreme de moartea fiului său, o mamă care își dedică fiecare moment liber din zi mormântului copilului ei, mergând la cimitir imediat cum iese de la serviciu, care trăiește doar pentru a-i fi alături în spirit lui, care nu mai vede, nu mai știe altceva. Teribilă este deschiderea acestui episod, în care actrița aduce poezia tragediei în fața spectatorilor, recunoscând legătura tainică dintre ea și feciorul pierdut, subliniind faptul că apariția ghioceilor este cadoul primăvăratec pe care el i-l face maicii sale. Un moment de neuitat, de luat cu tine și de meditat cu ajutorul său la viață, la moarte, la inutilitatea criminală a războiului.

Iată, așadar, un tablou al acestui recital actoricesc de excepție pe care Teatrul Bulandra ni-l oferă. O bucurie sufletească, în ciuda cruntelor povești ce ne sunt prezentate. Vorbim, deci, de acel tip de spectacol care apare și există la momentul potrivit, în locul potrivit, amintindu-ne că și noi trăim aceleași vremuri tulburi (deși cine s-ar mai fi gândit la un război de o așa amploare cum este cel dintre Rusia și Ucraina în secolul al XXI-lea?!), că pericolul pândește în fiecare clipă, că trebuie să contribuim și noi, măcar moral, la schimbarea acestor situații, fiecare prin ce și cât poate. Revin și afirm cu convingere că spectacolul de față este un pumn primit în plin în plex, dar și un teribil și necesar proces de conștiință de la care nimeni nu trebuie să-și întoarcă privirea, gândul și spiritul. De o visceralitate furibundă, cu atât mai mult cu cât tema războiului este exploatată pe filon feminin, Băieții de zinc este un eveniment teatral și social care nu trebuie ratat de niciun spectator, fie el tânăr sau nu. Un must see al acestei stagiuni și al celor ce vor veni!

Băieții de zinc

după SVETLANA ALEKSIEVICI
traducere JUSTINA BANDOL
dramatizare și adaptare scenică YURI KORDONSKY

MARIANA MIHUȚ (Svetlana)
DANA DOGARU (Prima mamă)
ANA IOANA MACARIA (A doua mamă)
RODICA LAZĂR (Asistenta medicală)
PROFIRA SERAFIM (A treia mamă)
MIRELA GOREA (A patra mamă)
CAMELIA MAXIM (A cincea mamă)

Regie YURI KORDONSKY
Scenografie NINA BRUMUȘILĂ
Asistent regie TAISIA ORJEHOVSCHI
Regie tehnică MIHAELA OANCE