Între ficțiune și realitate sau despre senzația onirică post-spectacol

Unde se termină teatrul și unde începe viața? Unde se termină realitatea și unde începe adevărul scenic? Trăim într-o societate virtuală? Ne ducem viețile precum Truman Burbank, fiind urmăriți în continuu de alți ochi scrutători? Ni se modifică existența de la un minut la altul și suntem puși în fața unor alegeri absurde? Sau totul este prestabilit?

Cred că acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care și le pune un spectator care merge la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București spre a vedea una din cele mai noi producții – Perplex de Marius von Mayenburg, în regia lui Ștefan Iordănescu. Vorbim despre un spectacol în care sunt aduse în discuție probleme grave, aspecte diverse ale vieții contemporane, situațiile trecând cu rapiditate de la o scenă la alta precum cadrele unui film. Da, vorbim despre un spectacol aproape cinematografic, având o putere de pătrundere în și de radiografiere a celor mai complexe sentimente și reacții umane. Tocmai de aceea este o montare cu care cred că poate relaționa marea majoritate a celor ce vor veni să o vadă. Trebuie, însă, ca toți spectatorii ce se vor perinda prin fața acestei realizări teatrale să își deschidă mintea și sufletul, căci vor întâlni o abordare diferită a acestor subiecte, una aflată la limita dintre teatrul absurdului și fantezia unui dramaturg genial secondată de cea a unui regizor și a unei scenografe pe potriva textului.

Da, și eu am rămas…PERPLEX. Dar nu pentru că nu aș fi înțeles. Dimpotrivă, pentru că am înțeles mult prea bine. Și pentru că a fost totul atât de frumos. Și pentru că am putut vedea legăturile dintre Mayenburg și Beckett și Ionesco și Pirandello și chiar Brecht (marii maeștrii ai teatrului absurdului, dar și ai ideii de distanțare, precum și ai celei de spargere a celui de-al patrulea perete – pentru că, da, personajele lui Mayenburg devin pe deplin conștiente că sunt privite în mod insistent de nenumărate perechi de ochi dintr-o sală de teatru, asemenea personajelor pirandelliene). Și pentru că e despre deconstrucție teatrală și virtuală, despre teatru post-post-modern, despre distanțare si dispariția celui de-al patrulea perete, așa cum deja am menționat mai sus. Pentru că e cu inside jokes și cu wink-wink despre lumea teatrului…din România și de pretutindeni. Pentru că este despre noi și slăbiciunile noastre, despre dependență, despre societate, despre ei, voi si noi toți. Pentru că e vorba despre mai mult decât un experiment teatral reușit. Pentru că avem de-a face cu un regizor care a știut si a înțeles textul, publicul, actorii și care a reușit să lege toate aceste fire și ingrediente pentru a ne lăsa perplecși. Și a făcut asta tocmai pentru că nimic nu te lasă mai perplex decât conștientizarea propriilor vini, frici, greșeli sau decât realizarea faptului că trăiești într-o lume strâmbă pe care nu ai cum să o schimbi, pentru că ești un fir de praf prea neînsemnat. Pentru că este cu o scenografie care există și apoi dispare sub ochii noștri, precum scenele care se derulează cu o rapiditate uluitoare (rămânând, totodată, bine impregnate în ochiul privitorilor) și care se inversează tot așa cum și evenimentele din viețile noastre se răstoarnă. Pentru că e PERPLEX, un spectacol despre arta care e realitate, despre realitatea care nu există (sau, oare, există – nici studiile de fizică cuantică nu mai știu exact ce e adevărat), deci…dacă arta este oglinda realității, atunci putem spune că textul lui Mayenburg și montarea lui Ștefan Iordănescu sunt despre arta care nu există? Sau e despre Platon și mitul peșterii? Ori e despre Darwin și teoria evoluționistă?

Pentru că e despre mine atunci și acum și mereu. Eu, ei, noi, oamenii - homo sapiens, această rasă crudă și incredibil de ingrată, dependent= de existența unui supraeu sau a unei divinități care e mereu cu ochii pe noi și de care suntem legați. Tot așa cum actorii sunt inevitabil dependenți de regizor și cum personajele sunt dependente de autor. Sau nu sunt?! Ce mai e real și ce e virtual? Ce e teatru și ce e magie? Ce e viață și ce e cruzime? Ce e societate și ce e teatru? PERPLEX de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București vă poate răspunde. Sau nu. Dar ce e sigur e că vă poate oferi șansa întâlnirii unui cvartet puternic actoricesc, ce formează un corp comun, dar care se evidențiază și ca individualități deosebite. Medeea Marinescu, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru și Petre Ancuța. Cele patru personaje în căutarea unui actor, cei patru actori care au sau nu nevoie de regizorul care poate a existat ori poate că a fost închipuire. Sau poate este mort. Dar noi știm că este și bine face că este bine Ștefan Iordănescu. Așa cum tot foarte bine este că există Dorothea Iordănescu, care a închipuit scenografia construită și deconstruită, dar și muzica auzită și simțită acut. Și mai e bine că este și Flavia Giurgiu care a pus culoarea mișcării scenice. Și e foarte bine că sunt Lucian Moga (lighting design) și Sebastian Hamburger (video design) ale căror creații sunt personaje ele însele, de sine stătătoare. Și niciunul dintre toți aceștia nu sunt perplecși. Dar sunt străluciți în acest spectacol PERPLEX care te lasă PERPLEX tocmai pentru că nu îți permite să respiri. Da, cam atât de bine este!
 
Mulțumesc, dragi cititori, că avurăți răbdare spre-a mă citi până aici și mă-nclin…(ne)perplex!

---

Perplex

de Marius von Mayenburg
Traducere: Elise Wilk
Regie:
Ștefan Iordănescu
Scenografie:
Dorothea Iordănescu
Muzica originală:
Dorothea Iordănescu
Video design:
Sebastian Hamburger
Mișcare scenică:
Flavia Giurgiu
Lighting design:
Lucian Moga
Regia tehnică:
Vlad Isăilă

Medeea: Medeea Marinescu, Alice: Alexandra Sălceanu
Giani: Gavril Pătru, Pit: Petre Ancuța

---

Credit foto: FLORIN GHIOCA