Despre fragilitatea sufletului uman

Noaptea lui Helver, de Ingmar Villqist
Regia: Matei Lucaci-Grünberg
Distribuție: Amalia Ciolan și Andrei Huțuleac
Scenografie: Gabi Albu
Ilustrație muzicală și sound design: Sever Bârzan
O producție Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București 2021

​De aproape 2 ani nu am mai păști în vreuna din sălile Naționalului bucureștean. Nu a fost alegerea mea, ci au ales alții pentru mine și pentru noi, iubitorii de teatru. Au ales să ne taie legătura aceasta aproape vitală pe care o avem cu scena și cu ceea ce se petrece acolo. Așa cum actorii au suferit cumplit pentru că li s-a luat cu japca obiectul ce le umple viața și le dă un sens, tot astfel ne-am simțit și noi, spectatorii, obligați timp de peste un an și jumătate să ne mulțumim a privi sticla laptopurilor și a calculatoarelor spre a ne „delecta” cu spectacole online. Cu toate că aplaud această găselniță modernă și necesară care sunt transmisiunile pe internet, nu pot să nu remarc faptul că de fiecare dată când mă așezam în fața PC-ului simțeam o strângere de inimă și un gol imens față de lipsa de energie binefăcătoare care în mod normal ar veni dinspre actori și pe care fiecare spectator o transmite, la rându-i, înapoi spre scena dătătoare de viață și de speranță. Ei bine, timp de aproape doi ani, acest licăr de speranță într-o lume tot mai întunecată ne-a fost luat, aproape pot spune că ne-a fost furat. Dar iată că, din fericire, totul are un sfârșit, chiar și lucrurile negative. Așa că pe 19 decembrie – deci, iată, ce cadou frumos de Crăciun am primit – am pășit cu emoție în Sala Atelier a Teatrului Național din București. Este unul din spațiile în care am crescut. Vorbesc de prima sală în care am văzut primul spectacol „de oameni mari”, pe vremea când eram de-o șchioapă – Dama cu camelii, excepționalul recital susținut de Maia Morgenstern, alături de Răzvan Mazilu (care semna, de altfel, regia și coregrafia acelui experiment teatral unic și de neuitat). Încă de atunci am fost impresionat de intimismul Sălii Atelier, de atmosfera aceea ușor lugubră, apăsătoare, dar totuși atât de primitoare. Cu timpul, am descoperit versatilitatea uriașă a acestui spațiu atât de special, în spectacole precum Comedie roșie, Un duel, Tectonica sentimentelor și câte și mai câte. În seara de 19 decembrie 2021, însă, am intrat în Sala Atelier de parcă aș fi venit pentru prima oară la teatru, atât de emoționat și bucuros m-am simțit. Iar cele 90 de minute ale spectacolului ce a urmat m-au convins că am avut dreptate să am asemenea stări și sentimente.

​Noaptea lui Helver se dovedește a fi unul din cele mai bine scrise texte dramatice contemporane din câte mi-a fost dat să citesc și să ascult. Nu e de mirare faptul că, citind despre opera dramaturgului Ingmar Villqist (pseudonim al scriitorului, istoricului de artă și profesorului universitar polonez Jarosław Świerszcz), am observat multe asemănări pe care critici le fac între acesta și marii clasici precum Ibsen și Strindberg. Prin spectacolul de la Teatrul Național din București, am înțeles de ce se poate cu ușurință alătura textul lui Villqist pieselor dramaturgilor sus-menționați. Are toate ingredientele necesare clasicizării – personaje tridimensionale, văzute printr-un ochi ce știe să sondeze cele mai ascunse profunzimi psihologice, cele mai adânci aspecte întunecate ale caracterelor umane; are și un subtil umor negru, necesar echilibrării acțiunii; are un subiect care nu va dispărea niciodată. Și mai are ceva – are un stil de scriitură foarte ușor de pus în gura actorilor, dar care nu este deloc nici vulgar, nici facil. Se pare că Ingmar Villqist a înțeles cu adevărat ce înseamnă un text autentic de teatru, unul care poate fi însușit cu ușurință de interpreți, dar pe care regizorii îl pot lua și îl pot cerceta și analiza spre a scoate din el multiple variante de spectacol. Iar cel de la Sala Atelier a TNB este una din aceste variante. Și încă una cât se poate de valoroasă și solidă. Nici nu mă miră, ținând cont că regia este semnată de Matei Lucaci-Grünberg, unul dintre cei mai interesanți, talentați și versatili regizori ai tinerei generații. Ceea ce a reușit el să facă din acest text a fost să scoată la iveală personalitățile complexe ale celor două personaje și să le pună în valoare prin talentul deosebit al celor doi actori cărora li le-a încredințat. Și a reușit și reversul – a valorificat personalitățile creatoare ale interpreților prin personajele pe care aceștia le-au primit. Și totul a fost posibil fără mari artificii regizorale, ci doar prin respectul pe care dirijorul nevăzut se vede că îl are față de cei care stau pe scenă în fața noastră. Nu prea mai vezi în spectacolele românești de astăzi această practică a regizorilor de a păși înapoi spre a pune în valoare actorul. Dar iată că Matei Lucaci-Grünberg este un astfel de exemplu. Și e bine că este pe una din scenele Naționalului bucureștean. Și este bine că și-a luat alături o echipă de creație pe măsură. Căci scenografia pe care o semnează Gabi Albu contribuie din plin la crearea atmosferei apăsătoare și la plasarea acțiunii din punct de vedere temporal. Micuța scenă de la Atelier se transformă, astfel, prin doar câteva elemente sugestive de decor într-o cameră modestă de la începutul anilor `30, în care personajele își vor juca destinele. Peretele care desparte scena de culise devine o chicinetă sărăcăcioasă, dar plină de căldură, dar și un loc în care se țin ascunse părți din viețile persoanelor pe care urmează să le vedem. O ingenioasă împărțire și organizare a spațiului scenic care nu face altceva decât să sublinieze caracterul celor cărora le vom descoperi povestea. Alături de scenografă, regizorul a adus și un sound designer de excepție – Sever Bârzan. De obicei, omul din spatele sunetului nu prea este amintit de nimeni (ceea ce mi se pare o mare eroare!). Dar pentru Noaptea lui Helver, spațiul sonor devine un univers în sine, un personaj aparte. Ilustrația muzicală aleasă de Sever Bârzan subliniază cu delicatețe perioada istorică în care se desfășoară tulburătoarea poveste imaginată de Villqist. În plus atmosfera din afara apartamentului pe care îl avem în față este foarte bine punctată de zgomotele tumultoase ale străzilor pline de huliganii naziști puși pe crime și haos social. Așadar, fără contribuția sound designerului, spectacolul de pe scena Sălii Atelier ar fi fost cu mult mai sărac și poate cu ceva mai puțin reușit.

 ​Cât despre interpreții celor două roluri ale piesei, nu pot aduce decât cuvinte de laudă. De altfel, s-a putut observa că și publicul a reacționat la fel de bine ca și mine, chemându-i pe actori în repetate rânduri la aplauze și ridicându-se în picioare în mod firesc și nu obligați de o proastă obișnuință ce începuse să acapareze spectatorii români (dar care acum văd cu bucurie că dă semne de dispariție). ​). Pe Amalia Ciolan o apreciez de foarte mult timp – cred că este una dintre cele mai bune actrițe românce din momentul de față. Are o ușurință de a trece de la o stare la alta, de a fi când foarte rațională, când foarte emoțională și empatică, construind niște contraste de la un rol la altul, de la o scenă la alta. Același lucru poate fi observat și în creionarea personajului Carla din Noaptea lui Helver. Tocmai când crezi că ai în față o persoană foarte rece și calculată, actrița îți răstoarnă toate gândurile și te uimește cu furia pe care o lasă să iasă la suprafață, dar și cu momentele dramatice, trăite și redate la o intensitate maximă. De la tremurul bărbiei, în clipele furibunde, până la privirea pierdută atunci când face gestul tragic din final, Amalia Ciolan are grijă să transpară din jocul ei cele mai ascunse simțăminte pe care personajul ei le poate avea. Și, alături de ea, Andrei Huțuleac nu face altceva decât să strălucească și să demonstreze că este unul dintre numele mari ale scenei românești, în ciuda vârstei încă fragede. Rolul titular al piesei și spectacolului, Helver, nu este unul care poate fi atacat cu ușurință de oricine. Însă tânărul actor român ia complexul și delicatul rol spre a și-l asuma până la identificare, realizând o încrengătură de trăiri, spaime, dorințe și vise redate publicului prin forță interpretativă și un adaos dramatism lipsit de orice urmă patetică. Helver al lui Andrei Huțuleac este un copil captiv în trupul unui bărbat. Inocența, naivitatea și candida sa credință într-un regim totalitar ucigaș fac din acest personaj unul ușor de iubit de public. În același timp, sensibilitatea pe care o simți din jocul subtil al lui Andrei Huțuleac parcă te face să te apropii și mai mult de Helver și să îți dorești să-l salvezi de existența sa fără viitor. Ei bine, când un actor reușește să te tragă alături de el atât de mult în poveste, când poți să devii una cu personajul, să îl înțelegi, înseamnă că misiunea lui a fost îndeplinită și că talentul atinge cote aproape maxime. Așa că nu mai pot adăuga altceva despre cei doi artiști desăvârșiți pe care i-am urmărit cu sufletul la gură pe scena Sălii Atelier.

Ce pot să adaug, însă, este că Noaptea lui Helver este genul acela de spectacol pe care trebuie să îl vezi și să îl revezi, nu doar pentru a înțelege mesajele ascunse printre rândurile textului, dar pur și simplu din dorința de a contopi iar și iar cu frumusețea piesei, cu complexitatea spectacolului și cu personalitățile frumoase ale actorilor ce redau una dintre cele mai emoționante și delicate povești scenice din câte mi-a fost dat să urmăresc în teatru. ​Nu am putut să nu mă gândesc după spectacol la faptul că, deși nu se mai află fizic alături de noi, Ion Caramitru continuă să ocrotească bunul mers al stagiunilor Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Drept dovadă stă atât spectacolul de la Sala Atelier, cât și tinerii actori care devin o obișnuință a scenelor acestei instituții uriașe și atât de importante pentru cultura românească. Sper doar ca moștenirea această vitală pentru teatrul autohton să fie preluată de cineva care va ști să o aprecieze la justa ei valoare, să o ducă mai departe și să o dezvolte în cel mai frumos mod cu putință. Căci, da, se poate trăi fără cultură. Dar chiar nu merită!

Surse foto: Florin Ghioca - fotograf oficial al Teatrului Național „I.L. Caragiale”, București; afișul este creat de Sorin Miron