Iata o intrebare pe care cred ca toti cei care au iesit din Sala Mare a Teatrului National „I.L. Caragiale” din Bucuresti si-au adresat-o. Bineinteles, cei care au iesit de acolo dupa o reprezentatie cu cea mai noua premiera a primei scene romanesti – „Padurea spanzuratilor”, dupa Liviu Rebreanu, in regia lui Radu Afrim. Asadar, in primul rand - cine este Apostol Bologa? Apostol Bologa nu mai este doar eroul romanului lui Rebreanu. El a devenit acum cu mult mai mult. El este poporul romanesc, neamul asta atat de rupt intre datorie si constiinta, intre „capul plecat sabia nu-l taie” si curajul de a-si asuma propria istorie si propriile greseli. Pentru ca de veacuri intregi noi, romanii, am reusit sa mentinem acest echilibru intre un soi de lasitate imbinata cu un puternic instinct de conservare si abilitatea de a iesi din orice mizerie si noroi cu capul semi-ridicat, dar senini. Si asta reuseste sa sublinieze intr-o anumita masura si viziunea afrimiana asupra uneia din capodoperele literaturii romanesti (si, poate, si universale). Pentru ca Bologa al lui Afrim este rupt in continuu, de-a lungul celor 4 ore de spectacol, intre o ciudata iubire a unei patrii careia nu-i apartine (Imperiul Habsburgic) si adevarata datorie si constiinta (aceea de a fi roman pana la capat si de a nu ceda unui fals patriotism). Sunt episoade de o forta si, in acelasi timp, duiosie duse la extrem de catre talentatul Alexandru Potocean care reuseste sa dea masura talentului sau, creand cel mai bun rol al carierei sale de pana acum. Poate anumiti spectatori mai conservatori ar putea constata aceste episoade de furie, de isterie patriotica drept exagerate, poate altora nu le vor placea momentele in care Apostol isi urla durerea de a lupta contra fratilor sai. Dar, cu toate astea, toti vor trebui sa fie de acord ca aceste extreme sunt necesare in constructia personajului lui Rebreanu si Afrim – caci prin acest spectacol, regizorul si-a depasit simpla conditie de a ghida textul si actorii si a devenit co-autor al operei. Cateva dintre aceste momente tensionate, de rupere a personajului in doua, sunt si mai bine subliniate de catre prezenta lui Marius Manole, unul din actorii-fetis ai lui Radu Afrim. Manole este Constiinta – Constiinta lui Apostol si, in cele din urma, Constiinta nationala, a poporului nostru greu incercat. Imaginea lui Bologa care se ia la tranta cu personajul lui Marius Manole este de-a dreptul antologica, subliniind inca o data luptele care se petrec in sufletul soldatului dezechilibrat de istoria pe care o traieste. Manole reuseste (din nou, pentru a cata oara) sa demonstreze ca este unul dintre cei mai (daca nu cel mai) complet si complex actor al generatiei sale, avand o versatilitate artistica uimitoare, imbinand replicile profunde, rostite cu gravitate, cu momentele subtil comice si, bineinteles, cu virtuozitatea fizica pe care o demonstreaza aproape la fiecare nou rol. Prezentele feminine sunt putine, dar puternice, in spectacolul lui Afrim. Ramane (din nou) antologica interpretarea Nataliei Calin (una din actritele preferate ale regizorului), in rolul Doamnei Bologa, mama lui Apostol. Episoadele de flash-back, scrisorile citite catre fiul sau, ultima aparitie fantomatica (in momentul ultimului drum, spre esafod, al lui Apostol) – toate acestea sunt conturate cu precizie, rafinament si mult sentiment de catre una din cele mai interesante si bune actrite pe care le are scena romaneasca. De la foarte asumatul accent ardelenesc pana la naturaletea pe care o afiseaza in timp ce deretica prin casa amintirii eroului titular, Natalia Calin releva dimensiunea tragi-comica a personajului sau, femeia cu putina scoala, dar cu mult bun-simt, prototip al romancei emancipate de la inceputul secolului trecut. De altfel, unul din textele proiectate pe ecranul gigantic de pe scena Salii Mari subliniaza tocmai aspectul acesta, al modernizarii femeii din Romania din pricina singuratatii la care a supus-o razboiul. Celelalte doua prezente principale feminine sunt demne de remarcat, nu atat prin lungimea rolurilor interpretate, cat prin forta si pasiunea pe care actritele o revarsa pe scena. In primul rand, este Ilona a Ralucai Aprodu, pe care actrita o contureaza cu finete si ne prezinta taranca fara carte, simpla, dar plina de iubire curata si adevar. Chiar daca nu pastreaza un accent specific unguresc, acest lucru nu deranjeaza, pentru ca, de fapt, Ilona nu vorbeste graiul nostru cu accent, ci este o unguroaica ce nu stie decat limba materna. Asadar, este un exercitiu de imaginatie pentru spectatori, pentru a-si inchipui ca Ilona graieste direct in maghiara. Si apoi vine naiva si flusturateca Marta Domsa, in eleganta si jucausa intepretare a Adei Gales – o foarte tanara actrita care reuseste sa se impuna prin naturalete si simplitate, cu care se joaca lejer si pe care le imbraca intr-o dictie remarcabila. Marta Adei Gales este copila sireata, fetiscana ce nu poate ramane fidela unui singur barbat pentru ca „asa-i acum” – dupa spusele Doamnei Bologa. De netrecut cu vederea sunt si performantele lui Richard Bovnoczki, Istvan Teglas, Ciprian Nicula si Emilian Marnea, fiecare dintre ei aducand-si farmecul propriu in constructia titanica a spectacolului afrimian. Sobrietatea si duiosia capitanului Klapca (Richard Bovnoczki), imaginea sumbra a generalului Karg care taraste dupa el un imens candelabru austriac (Istvan Teglas), simplitatea si hatrosenia omului de rand (Ciprian Nicula in rolul Petre si Emilian Marnea in rolul Caporalului) contureaza inca o data lumea pestrita surprinsa de condeiul lui Rebreanu si de imagistica lui Radu Afrim. Iar aducerea pe scena Teatrului National a celor doua interprete live – Teodora si Lenuta Purja – a fost acea sclipire de geniu atat de caracteristica regizorului. Cele doua cantarete sunt din comuna natala a lui Rebreanu si aduc, prin vocile lor puternice si tanguioase, acea dimensiune a autenticitatii nationale atat de necesara pentru un asemenea tablou urias care este spectacolul acesta. „Hora cu noduri” pe care o horeste (din tot sufletul – si acest lucru se aude si se simte) la inceput venerabila Teodora Purja, in timp ce pe fundalul sonor se aud copaci cazand la pamant in acorduri de drujba, va ramane mult timp in memoria auditiva si afectiva a celor prezenti in sala, caci zugraveste teribila actualitate in care ne daramam valorile, dar in care adevaratul spirit romanesc se agata cu tot dinadinsul si refuza sa dispara. Iar Lenuta Purja, fiica sus-mentionatei, se dovedeste a fi o demna continuatoare a folclorului mostenit de la mama sa si reuseste, prin aparitiile ei, sa redea taina dorului romanesc. Nu in ultimul rand, light designul (Mircea Mitroi), precum si spatiul scenografic construit de Cosmin Ardeleanu contribuie din plin la redare atmosferei cand apasatoare, cand melancolica, cand de-a dreptul terifianta pe care Afrim doreste sa o transmita publicului. Si pe care o reuseste prin imagini precum cea cu „cimitirul” din valizele soldatilor, drumul catre casa lui Apostol, flancat de maci, aproape semanand cu un vis, dar si uriasul cap insotit de imensele maini iesite din pamant, ce parca amintesc de iubitul nostru Brancusi. Ca sa nu mai vorbim despre un alt „tablou” antologic – statuia soldatului ce reciteste o scrisoare catre iubita sa, avand la baza soclului o sticla de Cola asezata de un tanar de azi ce danseaza isteric cu castile in urechi. Privind in urma, realizez ca am scris o cronica-fluviu si inca nu am acoperit tot ceea ce-mi doream. Si asta pentru ca un spectacol precum „Padurea spanzuratilor” realizat de Radu Afrim nu poate decat sa iste convorbiri si scrieri interminabile, datorita nenumaratelor simboluri, frumuseti si intelesuri pe care le cuprinde. Sper ca, asa cum si-a dorit regizorul, spectacolul Nationalului bucurestean sa-i faca pe cei tineri sa puna din nou mana pe cartea lui Rebreanu si, de asemenea, sa-i puna fata in fata cu istoria, ridicandu-le intrebare ce rasuna si acum: dupa 100 de ani, unde am ajuns si „Unde mergem?” Caci acum imi dau seama ca la intrebarea „Cine e Apostol Bologa”, raspunsul trebuie sa fie „Apostol Bologa suntem noi”, iar Constiinta adevarata va trebui sa infranga frazele patriotarde goale si sa ne trezeasca la realitate. Multumesc, Radu Afrim! Padurea spanzuratilor
dupa Liviu Rebreanu Regie: Radu Afrim Scenariu: Radu Afrim Univers sonor: Radu Afrim Scenografie: Cosmin Florea Coregrafie: Andrea Gavriliu Video Mapping: Andrei Cozlac Light design: Mircea Mitroi Sound design: Calin Topa Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Madalina Ciupitu Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu Asistent decor: Gabi Albu Regia tehnica: Costi Lupsa Apostol Bologa: Alexandru Potocean Constiinta: Marius Manole Klapka: Richard Bovnoczki Petre: Ciprian Nicula Ilona: Raluca Aprodu Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas Paul Vidor: Vitalie Bichir Doamna Bologa: Natalia Calin Marta, Taranca: Ada Gales Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Calbajos Preoteasa, Sora medicala: Alexandra Salceanu Caporal, Muzicant: Emilian Marnea Cervenco: Liviu Popa Colonelul Gross: Cristian Bota Palagiesu, Soldat: Alexandru Chindris Svoboda, Soldat: Octavian Voina Medic militar, Soldat: Andrei Atabay Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu Taranca, Soldat: Flavia Giurgiu Vasile, Soldat: George Olar Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache Ofiter: Bogdan Iacob Soldat - Poet: Vlad Ionut Popescu Interprete: Lenuta si Teodora Purja
1 Comment
Mircea
1/26/2021 07:45:28 pm
Exceptional articol! Iar spectacolul este o experienta unica!
Reply
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |