Astăzi, în plină vacanță și arșiță de vară, vă propun să ne răcorim și să ne bucurăm sufletele prin întâlnirea cu o actriță tânără și extrem de talentată care duce faima țării cu onoare și mândrie peste hotare - Elena Lozonschi. Elena este din Iași și est stabilită în New York din 2017. A fost crescută într-un mediu artistic, și a început să studieze pianul de la vârsta de patru ani, luând cursuri de voce cu Ozana Barabancea. Pasiunea ei pentru actorie a determinat-o să se mute la New York, unde a studiat la New York Film Academy și la Academia Stella Adler. A colaborat cu dramaturgul și autoarea de origine română Cătălina Florescu la
piesele "Verde Crud" și "Cățelul sinucigaș și Laika". Printre alte proiecte notabile ale sale se numără "A Sketch of New York" și colaborările cu teatrul radiofonic Living Radio pentru piesele "5 Beats per Minute and Thirty Five Degrees Fahrenheit" și "Inn-ception".

Vă las să o descoperiți pe această fascinantă actriță în interviul de mai jos, pe care am avut plăcerea să-l obțin în exclusivitate pentru Republika Kritica.

Este unul dintre cei mai de seamă și remarcabili baritoni români. O voce impresionantă, o statură nobilă, elegantă, impunătoare, o jovialitate molipsitoare și o personalitate aparte. Sunt doar câteva dintre caracteristicile acestui prim-solist român care  ne încântă în atâtea roluri și spectacole deosbite la București, Iași, Brașov și nu numai. Astăzi îl am invitat la „De vorbă cu...” pe baritonul ADRIAN MĂRCAN.

Astăzi, la rubrica „De vorbă cu...” am bucuria de a-l avea invitat pe managerul interimar al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, din București. Domnia sa mi-a făcut onoarea de a-mi răspunde la câteva întrebări, în urma cărora veți descoperi un pasionat de artă, dedicat întru totul muzicii (a cărui iubire o datorează și tatălui său) precum și instituției pe care o conduce, un inspirat leader și un îndrăgostit al...artei culinare. Vă las să-l descoperiți în rândurile de mai jos pe RADU PETROVICI.

Este una dintre cele mai dăruite, versatile, complexe și pasionale actrițe românce. Rămâne atât în topul meu, cât și al altor iubitori de teatru. Este - lucru nu foarte des întâlnit în lumea artei de pretutindeni - un om frumos, generos, un suflet darnic și prietenos, care împarte mereu bucurie, dar și lecții de teatru și de viață cu toți cei ce-i sunt apropiați. Femeie, mamă, actriță și profesoară, astăzi vă propun să (re)descoperiți toate aceste valențe și fațete ale omului Anamaria Pîslaru.

Este una dintre cele mai fascinante și versatile actrițe românce. Cu un farmec aparte,  cu o candoare îmbinată cu o forță interpretativă desăvârșită, dar și cu un simț artistic și estetic deosebit, astăzi vreau să vă prezint una dintre actrițele față de care am un atașament special, datorită talentului său, precum și generozității și umanității sale, care o fac o persoană cu totul și cu totul specială. Permite-ți-mi să vă fac cunoștință cu ANTOANETA COJOCARU.

Tudor Sicomaș: Fiecare interviu pe care îl fac, începe cu o întrebare standard, pe care ți-o adresez și ție, pentru că vreau ca cititorii să te cunoască mai îndeaproape. Așadar, cine este omul Raluca Bădoiu?

Raluca Bădoiu: Omul Raluca este mereu curios și în căutare de sine. Îi place să scrie, îi place arta și ca orice căutător își dorește să călătorească mult. Dacă ar avea o super putere probabil că ar face ca toți copii din lume să nu mai sufere, fie din cauza bolilor nemiloase, fie din pricina neajunsurilor de tot felul. Raluca pe care o cunosc acum le este recunoscătoare tuturor celor dragi, care aduc în viața ei liniștea și împlinirea ce îi sunt atât de necesare ca să funcționeze într-o lume nu tocmai roz.

T.S.: Cum a ajuns omul Raluca Bădoiu să fie specialistul în PR Raluca Bădoiu?

R.B.: Nu m-am imaginat neapărat un specialist în relații publice încă de la bun început. Dar am știut din adolescență că profesia pe care o voi alege în viață trebuie să fie strâns legată de domeniul comunicării. Bineînțeles, am cochetat și cu teatrul, ideea de a urma cursurile artei actorului a fost o tentație căreia i-am rezistat, iar acum sunt fericită că nu am mers pe această  cale. Mi s-a spus des în anii de școală faptul că scriu bine. Moștenindu-l probabil pe unchiul meu care a fost jurnalist de investigație în provincie. Nu pot să definesc concret momentul în timp când am decis să urmez cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București, dar știu că am luat această decizie cu doar câteva luni înaintea examenului de admitere și că mai toți din familie, mai puțin eu, erau emoționați dacă voi intra pe locurile de la buget. Fapt care s-a și întâmplat. Au urmat studiile de licență în jurnalism, apoi un master în managementul instituțiilor mass-media. Multă practică, ceva colaborări la site-uri mici, unele dintre ele nici nu mai există în prezent, altele da, iar primul job serios cu carte de muncă, și nu cu contract de colaborare, a fost de redactor în cadrul agenției de presă Mediafax. În acel moment am realizat că pot să mă descurc în viață pe propriile forțe.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, personalitate)?

R.B.: Cred că fiecare dintre noi avem profesori preferați, și mai cred că este bine să găsim un mentor în facultate, cineva de care să ne simțim apropiat, care să ne ajute să înțelegem care dintre specializările pe care le oferă facultatea ni s-ar potrivi mai bine. Eu am fost o norocoasă în acest sens, pentru că am ajuns destul de repede să cunosc această persoană, încă de când am început studiile. Este vorba despre doamna Mădălina Bălășescu, mi-a fost profesor la cursuri precum tehnici de lucru în audiovizual, producție în televiziune sau strategii de comunicare în organizația media și care pentru mine a fost mai mult un părinte decât un profesor și omul care mi-a coordonat atât lucrarea de licență, cât și pe cea de disertație.
Îmi pare rău că în ultima vreme facultatea pe care am absolvit-o este măcinată de scandaluri, dar cred tare că libertatea de exprimare ar trebui să fie susținută mai ales de viitorii jurnaliști și experți în comunicare, relații publice și publicitate. Și mai cred că abuzul și hărțuirea sexuală, venite din partea celor care ar trebui să te învețe și să îți fie model de profesionalism, sunt aspecte extrem de importante, peste care nu ar trebui să trecem, pe care trebuie să le expunem public și cărora trebuie să le găsim rezolvare, indiferent de cât de drastice și radicale vor fi repercusiunile pentru abuzator. Într- o societate în care, din păcate, am fost învățați să tăcem și să îndurăm, îi felicit sincer și îi susțin pe toți cei care au avut curajul să vorbească în acest sens, în nume propriu sau sub anonimat.

T.S.: De ce jurnalism, comunicare și, apoi, PR? A existat întotdeauna o pasiune legată de scris și de relaționarea cu oamenii?

R.B.: Așa cum am povestit mai sus, da, a existat încă din adolescență o pasiune pentru scris, m-a ajutat să o descopăr profesorul de limba și literatura română din perioada respectivă. Există și o pasiune pentru public speaking, pe care am cunoscut-o prin teatru, atunci când, în liceu am luat parte la două spectacole realizate sub îndrumarea unui mare actor pe care îl are Naționalul din București, Claudiu Bleonț. Și care a știut să dea sens și valoare timpului liber al unor adolescenți care ar fi putut foarte ușor să cadă pradă tentațiilor vârstei.

T.S.: Ai vreo personalitate din domeniul jurnalismului sau al comunicării pe care să o fi luat drept model?

R.B.: Știu, din proprie experiență, că nu este neapărat sănătos să ai idoli. Pentru că și ei sunt oameni, iar atunci când vor greși într-un fel sau altul, s-ar putea să trăiești o dezamăgire ireală, a unor așteptări pe care le-ai proiectat de unul singur la tine în „film”. Așa că am încercat să mă țin departe de ideea de „a ciopli” statui. Bineînțeles că sunt jurnaliști a căror activitate o urmăresc îndeaproape și pe care îi apreciez, aici se numără Florin Negruțiu, Cătălin Tolontan, Emilia Șercan, Alex Dima, Paula Herlo, Rareș Năstase, Alex Nedea, Răzvan Luțac, și lista poate continua. 

T.S.: Ești Head of PR la Opera Națională București, prima scenă lirică a țării și una din cele mai importante instituții de cultură din România. Care a fost parcursul până aici și cum ai ales să faci parte din echipa ONB?

R.B.: Pentru că teatrul a rămas prima mare iubire și știm cu toții că prima iubire nu se uită niciodată, am vrut ca în timpul liber să realizez materiale pe subiecte culturale, iar colegii din redacția Mediafax au fost deschiși și m-au susținut în acest sens. Așa am ajuns să aflu că regizorul Andrei Șerban punea în scenă la Opera Națională București spectacolul de operetă „Văduva veselă” și mi-am dorit tare să am ocazia să îi pot lua un interviu. Iar pentru a primi acordul de a realiza un material în operă, am mers la managerul general de atunci, doamna Beatrice Rancea cu această propunere. Și așa m-am trezit în biroul dânsei. Eu, cu intenția de a înainta o propunere de interviu, iar doamna Rancea, căutând la acel moment specialiști în comunicare alături de care să își poată forma o echipă la opera din București. Țin foarte bine minte cum am ieșit pe ușă cu task-ul de a găsi câteva nume pe care să i le recomand, ceea ce pentru mine mereu a fost o reală misiune, dar și cu propunerea de a mă alătura echipei. Nu am dat un răspuns ferm atunci, pentru că îmi plăcea foarte tare ceea ce făceam la Mediafax. O săptămână mai târziu am primit un telefon din partea managerului operei în care am fost întrebată dacă pot să vin să ajut cu promovarea premierei „Văduva veselă” și dacă mai pot recomanda pe cineva care ni se poată alătura în acest proiect. Așadar, ceea ce a pornit ca un interviu pe teme culturale pe care doream să îl realizez, s-a concretizat într-o colaborare de domeniul relațiilor publice în cadrul primei scene lirice a României. Au fost șase luni în care am rămas colaborator al ONB și, în același timp, redactor la Mediafax. Doar că să lucrezi de la 06:00 a.m. și până la 23:00 p.m. în fiecare zi din săptămână nu este o alternativă pe termen lung. Atunci când oboseala și-a spus cu adevărat cuvântul, m-am simțit nevoită să aleg, decizia nu a fost ușoară, dar a fost luată cu inima, nicidecum una pur rațională. Pentru că mereu am fost atrasă de cultură, de artă și de frumos, bănuiesc că intuiți ce am ales. Așa am ajuns să fiu în prezent PR-ul Operei Naționale București și sunt recunoscătoare fiecărui om care a avut încredere în mine, care mi-a acordat șanse pe acest drum lung și, uneori, anevoios și de la care am învățat alte lucruri valoroase față de ce m-au învățat cei cinci ani de studii superioare. În decursul a aproape 8 ani petrecuți în această poziție pot spune că am avut șansa de a colabora bine cu toți managerii generali ai instituției, prilej cu care le mulțumesc și le sunt recunoscătoare pentru încredere și colaborare. Iar acest aspect este unul important în profesia specialistului în relații publice, pentru că persoana care se ocupă de imaginea instituției, de relația cu presa și cu criticii, trebuie să fie în strânsă legătură cu managementul general, pentru a înțelege foarte bine viziunea mandatului în exercițiu și a reuși să o transmită către public. Bineînțeles că un mare aport în tot acest parcurs al meu l-a avut doamna Beatrice Rancea, pentru faptul că a îndrăznit să ia un tânăr jurnalist și să îi dea aripi, a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat destinul, eu așa am simțit, și pentru acest lucru am să îi fiu veșnic recunoscătoare. 

T.S.: La momentul actual, ONB are una din cele mai frumoase și bine construite imagini din țară. Totodată, ați creat și construit o rețea de legături atât cu sponsori, cat și cu personalități românești și din străinătate. Care este, în mare, o strategie de PR de succes pentru o instituție culturală de asemenea anvergură?

R.B.: Din programul de masterat în managementul instituțiilor mass-media pe care l-am urmat, am deprins suficient de multe generalități despre management. Consider că este foarte important ca un manager bun să aibă o strategie clar definită pe termen scurt, mediu și lung, pe care să o împărtășească cu echipa de comunicare și căreia să știe să îi transmită ce anume își dorește să scoată în evidență cu precădere din acel plan. Abia mai apoi echipa de PR alături de cea de marketing pot pune la punct o strategie promovare către public. Atunci când managementul este la un nivel înalt, așa cum se întâmplă în prezent la ONB, acest lucru se transmite automat și în exterior. Din punct de vedere al strategiei de comunicare pașii sunt identici indiferent de cine deține mandatul de management. Practic, specialistul în relații publice face tot ceea ce a învățat că scrie la carte (plan și strategie, comunicate de presă țintite pe evenimente, comunicate de presă generale, parteneriate media, comunicare în social media, interviuri, menține relația cu presa și cronicarii, conferințe de presă etc). Toate cele enumerate fac parte din ABC-ul activității de PR, nu am inventat apa caldă, nici nu îmi doresc să o fac, ci doar îmi doresc să excelez în domeniul meu de activitate, sunt o persoană consecventă, conștiincioasă și devotată profesiei.  
Dar dacă în exterior arată bine, suntem vizibili prin evenimente interesante și cu caracter de unicitate, asta este în mare măsură meritul managerului. Nu spun că nu este multă muncă în spatele acestui succes, este un efort de echipă, una de profesioniști (comunicare, marketing, tehnicieni de scenă, artiști, echipă de creație, producători, oamenii de la atelierele de producție, economicul etc.) care își sacrifică de cele mai multe ori timpul liber (weekend-uri sau seri/nopți), dar spun că mereu sunt doi vectori importanți: managerul – responsabil să vină cu idei de produse (spectacole, evenimente și invitați în cazul de față) și echipa de profesioniști – responsabilă să livreze un produs cât mai bun.

T.S.: ONB a trecut prin perioade mai mult sau mai puțin bune în ultimii ani, dar de ceva timp se află pe un drum din ce în ce mai strălucitor. Cum crezi ca influențează activitatea de PR acest traseu ascendent?

R.B.: Dincolo de strategia de PR, cred că cel mai bun lucru care i s-a întâmplat ONB-ului în ultimii zece ani a fost un mandat de management câștigat prin concurs. Certitudinea stabilității a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat. Atunci când ai stabilitate poți planifica și poți aduce liniște și siguranță. Bineînțeles că îmi dedic întreaga capacitate profesională în vederea obținerii unor rezultate concrete cât mai performante pentru partea de comunicare a ONB, întreaga echipă din care fac parte este una dedicată. Le mulțumesc colegilor că suntem un grup omogen și unit, aproape la bine, dar mai ales la greu. De multe ori, îți pui la bătaie propriile relații personale, de cele mai multe ori prietenii vechi, care nu au nicio obligație contractuală cu instituția la care lucrez și care nu datorează nimic instituției. Mă refer la oameni din media care ne ajută în a obține o inserție într-un tronson de știri sau într-o emisiune. În mod normal, ajungi acolo printr-un contract sau printr-o agenție, pârghii pe care o instituție a statului nu le are la dispoziție, atât din pricina unui buget mic, aproape inexistent pentru promovare, cât și din cauza legislației în vigoare care nu este gândită în acest scop. 

T.S.: Vedem în ultimul timp tot felul de tipuri de jurnalism slab. Ce înseamnă, de fapt, ce este jurnalismul de calitate? Și cum ar trebui un jurnalist să abordeze o știre în mod corect și deontologic?

R.B.: Sunt mai bine de 7 ani de când nu mai activez în jurnalism, dar majoritatea cunoștințelor mele sunt în domeniu, am foști colegi care încă lucrează în presă. Nu cred că are sens să intru în teoria pe care am învățat-o în facultate despre deontologia profesiei, despre etica jurnalistică, pentru că o cunoaștem cu toții. Dar cred cu tărie într-una dintre regulile de căpătâi ale jurnalismului, regulă pe care o aplic și în viața mea de zi cu zi, fie ea profesională sau personală, și anume: verifică-ți informația din cel puțin 3 surse credibile până să o faci publică sau să o iei de bună. Cred că dacă am face asta cu toții lucrurile ar fi mult mai simple în existența noastră planetară, nu ar mai exista atâtea drame, bârfe, zvonuri care ne fac mult rău, la fel cum nu ar mai exista atât de mult fake news. Dar cred că găsim în continuare jurnalism de calitate, mă uit cu drag la investigații precum cele de la „România, te iubesc!”.

T.S.: Care sunt cele mai mari pasiuni ale tale?

R.B.: Îmi place mult să scriu, cândva aveam mai mult timp să o fac și doar pentru „pofta inimii”. Îmi place să descopăr locuri noi, să călătoresc și îmi place mult să merg la spectacole de teatru și la film.

T.S.: Ce ți-ai fi dorit să faci în viața, să devii dacă nu ai fi ales acest drum pe care te afli acum?

R.B.: Nu mă văd făcând altceva care să mă împlinească mai tare, dar sunt convinsă că dacă ar trebui să aleg musai altă profesie, ne-am învârti tot în sfera comunicării. Poate, de ce nu, om de radio.

T.S.: Știu că ești o pasionată de călătorii, așa cum ai și menționat de câteva ori în acest interviu. Care este orașul sau locul preferat din călătoriile tale?

R.B.: Oooh, da. Din câte am văzut, pentru că sunt încă foarte multe locuri pe care nu le-am văzut, cel mai mult îmi place Parisul. Are acel ceva care mă face să mă simt binevenită, mereu acasă, deși nu cunosc pe nimeni acolo, nu vorbesc limba și cu toate acestea, atunci când îl revizitez, simt că aparțin locului, că am fost acolo dintotdeauna.
În ceea ce privește destinațiile în care încă nu am ajuns, cred că mi-ar plăcea tare o țară exotică, dar neapărat cu câteva zile petrecute pe o plajă paradisiacă cu nisip alb și mare turcoaz. 

T.S.: Trebuie să te întreb asta - ai vreo operă preferată? Și există și vreunul (sau mai multe) spectacol(e) din repertoriul ONB de care te simți mai atrasă, mai legată?

R.B.: Da, am, o spun fără să stau prea mult pe gânduri. Îmi place cu toată ființa mea „Lucia di Lammermoor”, montarea în regia lui Andrei Șerban, pe care o puteți vedea în repertoriul nostru curent, dar și la Opera Bastille din Paris. Și îmi plac și spectacolele de balet, „Romeo și Julieta” de pe scena ONB este unul dintre preferate.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii noștri. Așa că te invit și pe tine să împărtășesti același lucru cu cititorii noștri.

R.B.: Dacă ar fi să dau un sfat unui om pe care îl văd pentru prima și ultima dată în viață, acela ar fi să fie cinstit cu el, să rămână autentic și loial sufletului său și valorilor sale. Toate celelalte sunt trecătoare, dar e greu să trăiești o viață plină de regrete și cu un sine nemulțumit de propriile alegeri și convingeri.

O cunoașteti atât de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, din București, unde interpretează cu forță și eleganță rolul „Eu” din musicalul „Rebecca”, dar și de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, din spectacolul de variété„Asta la revista!”. Este una dintre cele mai frumoase și complexe voci din muzica românească, este tânără, frumoasă și plină de vervă și ambiție. Astăzi, Republika Kritica stă de vorbă cu...Alexandra Crăescu.

Astăzi, în cea mai nouă rubrică a Republicii Kritice stăm de vorbă cu o actriță, un manager de asociație, un om extrem de interesant, generos și călduros - Iulia Cristescu. Vă invit să-i descoperiți personalitatea intrigantă în interviul de mai jos!

Inaugurăm noua secțiune de interviuri cu o discuție foarte plăcută și plină de suflu artistic pe care am purtat-o cu unul dintre cei mai fermecători și interesanți soliști vocali români - tenorul Ștefan von Korch.