T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?​

I.N.: A fost o perioadă intensă, cu suișuri și coborâșuri, dar extrem de formativă. Am întâlnit profesori care mi-au oferit atât provocări, cât și sprijin. Dar, dincolo de orice, Alexandru Darie a fost cel care m-a influențat profund, mai ales prin lucrul la Coriolanus – acolo am învățat ce înseamnă rigoarea, libertatea și generozitatea în artă.


T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ai plecat din facultate?

I.N.: Cred că facultatea mi-a oferit un simț al responsabilității față de public și față de fiecare personaj pe care îl primesc. Am avut și norocul de a avea profesori precum Dan Tudor și Adela Mărculescu care ne-au educat și format foarte bine.

T.S.: Noi ne cunoaștem de ceva vreme. Însă de curând te-am redescoperit într-un mod cât se poate de frumos în rolul Kyra din „Tavanul de sticlă” („Skylight”) după David Hare, la Teatrul Nou. Povestește-mi puțin, în primul rând, despre acest text, acest proiect. Cum a apărut, cum s-a legat și de ce la Teatrul Nou?​

I.N.: E un text care arde tăcut, care vorbește despre iubiri ce nu mor, doar se transformă. M-a atras prin onestitatea lui crudă și profunzimea emoțională, dar îmi și place foarte mult umorul britanic. Tavanul de sticlă e o disecție fină a unei iubiri care încearcă să supraviețuiască într-o lume care se prăbușește. Proiectul a apărut firesc, la propunerea regizorului Andrei Ionuț Maierean, într-un moment în care simțeam nevoia să spun o poveste, vie, împreună cu parteneri în care am încredere. Am avut foarte multe de învățat de la colegii mei, și sunt bucuroasă că împart scena cu niște actori darnici și talentați precum : Karl Baker, Cristian Ioniță, Emilia Luculescu, Luca Udățeanu și Cristian Măciucă. Și evident, Teatrul Nou a oferit spațiul perfect pentru acest proiect – deschis, liber și curajos.


T.S.:  Te pot ruga să ne oferi și un „insight” în personajul Kyra? Întreb pentru că nu cred că sunt singurul fascinat atât de tine în acest rol, cât și de personaj în sine.

I.N.: Kyra este o femeie care a ales să trăiască cu adevărul ei, oricât de dureros sau inconfortabil ar fi. Trăiește în fisură. lubește și luptă cu aceeași forță. Are o forță interioară rară, deși e fragilă. Ce iubesc la acest personaj este că nu caută să placă, ci să înțeleagă. M-a obligat să fiu sinceră până la os cu mine însămi. Mai mult de atât n-aș vrea să spun, pentru că nu vreau să dau vreun “spoiler”.

T.S.: Ești o actriță cu multe fațete interpretative. Ce tip de roluri te atrag cel mai mult și cum reușești să te transpui și să schimbi între ele aceste straie interioare ale unor personaje atât de diferite?​

I.N.: Mă atrag personajele care vin cu o fisură – o rană, o întrebare nerezolvată. Cele care mă forțează să mă reinventez. Trecerea de la un personaj la altul nu e mereu ușoară, dar îmi iau timp să ascult, să observ, să las fiecare rol să îmi contamineze viața o vreme.


T.S.: Joci foarte mult în zona teatrului independent. Care crezi tu că sunt avantajele, dar și dezavantajele acestui mediu care nu aparține de stat?

I.N.: Avantajul cel mai mare e libertatea – poți explora, greși, experimenta. Dezavantajul e instabilitatea financiară și lipsa de sprijin instituțional, dar cred că tocmai din lipsuri se nasc uneori cele mai autentice forme de expresie.


T.S.:  Faci și film, așa că îmi permit să te întreb – ce preferi: scena sau camera de filmat? Și de ce una sau alta?

I.N.: Ambele au farmecul lor. Scena îți oferă acel „acum” irepetabil, acea relație cu publicul. Filmul îți permite nuanțe intime, detalii aproape invizibile. E greu să aleg – dar poate scena are un pas înainte, pentru că m-a format.

T.S.: Dacă nu ai fi fost actriță, ce al drum ai fi ales?​

I.N.: Probabil aș fi fost psiholog. Când m-am înscris la Facultatea de Teatru, m-am înscris și la cea de Psihologie. Am fost admisă la ambele, iar decizia de a renunța la cea de psihologie a venit destul de rapid. Tot în zona poveștilor, a introspecției și a lucrului cu emoțiile.


T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar ai vreun personaj preferat? Și ai vreun dramaturg de suflet?

I.N.: Nu am un personaj preferat. Dar am mulți dramaturgi care îmi plac : Albert Camus, Jon Fosse, Ivan Vîrîpaev, Henrik Ibsen.


T.S.: Dacă ne poți spune, ce proiecte și surprize există în tolba Iuliei Neacșu  în viitorul apropiat?

I.N.: În momentul acesta, sunt un pic prinsă cu câteva producții cinematografice. Dar în paralel, repet la “O noapte furtunoasă” în regia lui Daniel Bucur, ce va avea premiera în luna Septembrie. Și de asemenea, voi începe să lucrez și la un spectacol în regia lui Sorin Militaru. Ca inside, piesa este scrisă de unul dintre dramaturgii de mai sus.


T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul sau interlocutoarea să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa ca te invit și pe tine să împărtășești același lucru cu cititorii noștri.

I.N.: Vă mulțumesc că ne priviți, ne ascultați și ne oferiți sens. Teatrul e viu doar împreună cu voi. Nu încetați să vă puneți întrebări și să căutați răspunsuri în artă – uneori e singurul loc în care adevărul are curajul să se arate.

Tudor Sicomaș: Ca de obicei, îmi încep interviul cu două întrebări. Prima ar fi cine este omul Florin Budnaru? Iar a doua  - cum a ajuns omul Florin Budnaru să fie artistul/cântărețul/solistul?
Florin Budnaru: Cine este omul Florin… Cred că o să-ți răspund  la a doua întrebare. Am început de mic muzică, am studiat câteva instrumente . La  4 ani voiam sa joc fotbal și venea domn profesor să mă ia la muzică. Am făcut 4 ani de vioară, 8 ani de violoncel, școală de muzică, liceul de muzică, apoi Conservatorul. Am avut și o șansă: cei de la operetă făceau un fel de scouting în facultate. Au venit încă din anul 2, au vrut să mă angajeze, însă am reușit asta abia din anul 4. Așadar, am fost angajat la operetă și am debutat în Vânzătorul de păsări. Asta a fost șansa mea. Am cântat în cor, am cântat în orchestră, am învățat să cânt singur și la chitară, am avut o trupă punk, cântam muzică pop (sau ce era pe atunci). Doar că pe vremea aia nu existau negative și cântam cu trupă și era foarte interesant. Și mi-a plăcut. Deci, am cântat de toate – operetă, operă, musical, puțin vocal simfonic, lied. Dar dragostea mea rămâne musicalul, clar. Mă regăsesc întru totul în acest gen și simt că timpul stă în loc, nu știu să-ți explic exact. Am făcut și niște cursuri de musical - am avut șansa asta, au plătit cei din Budapesta când am colaborat pentru Rebecca. Am fost la Academia de Musical din Munchen, era un castel așa în mijlocul unui parc. A fost-foarte interesant, mi-a deschis ochii. Dar primul mare contact a fost castingul pentru Rebecca cu Attila Béres. Acolo am învățat că lucrurile se fac și altfel.
T.S.: Și s-a văzut, se vede în fiecare spectacol.
F.B.: Da mega, mega, mega regizor, a fost o mega echipă, cum este și acum. Și acum o să-ți spun un secret: eu n-am participat când a fost primul casting fiindcă văzusem spectacolul cu 2 ani înainte la Budapesta și am zis ca seamănă prea mult cu viața mea și că n-o sa pot, nu merge. Și au venit s-a dat castingul, n-au fost mulțumiți și atunci au mai dat odată. Atunci m-au sunat pe mine și în momentul când am început sa cânt atunci am și luat, a fost extraordinar. De atunci mi s-a schimbat viața, artistic vorbind. Super-super tare a fost, cred că o lună-jumate, două am făcut repetiții pentru acest proiect care mi-a adus cele mai mari satisfacții. A fost spectacolul anului, solistul anului, debutul anului, regizorul anului, au fost atât de multe lucruri frumoase care s-au întâmplat. Și uite că l-am refăcut aici, acum după 11 ani. Și cu aceeași plăcere. Ba mai mult, în cazul Rebeccăi cred că n-a fost punct, a fost punct și de la capăt. Și îmi place și mai mult. Acum este și mai incitant, și mai captivant, energia este și mai mare, fiecare spectacol este o premieră.

T.S.:  Așa este, am simțit și eu asta la fiecare nouă reprezentație.
F.B.: Îți spun sincer, e chatarsis, a fost mega-mega energie pe scenă, dar și în public. După ce am terminat de cântat duetul spre finalul actului doi s-a rupt sala - au fost 5 minute de aplauze, a fost incredibil. A fost ceva cu adevărat incredibil. Probabil că tot ce se întâmplă în viața mea, în viața colegilor mei ... așa s-au aliniat astrele și este un mare succes și mă bucur pentru asta.
T.S.: Chiar asta era o întrebare: cum e să reiei un spectacol  - spectacolul ăsta, de fapt, la o diferență de atâția ani - ca a avut atâția ani de pauză până la urmă?
F.B.: Lumea și-a dorit foarte mult, toți sufereau (eu primul – râde). Era o poveste neterminată, un capitol care nu a spus tot ce avea de spus și cred că vom mai  spune multe cu acest spectacol, este unul dintre cele mai bune care au fost vreodată în România. Muzica – totuși, compozitorul are 2 premii Grammy – povestea e super tare! Totul e așa. Când joc mă pregătesc cu zile înainte - timpul stă în loc, se oprește - nu mai sunt Florin, sunt Maxim. Îți dai seama, i-am pus numele fiului meu după spectacolul asta. Și asta spune multe despre ce simt pentru el. Ah, și am uitat să spun: am luat și un premiu internațional de musical cântând în finală aria lui Maxim și chiar Silvester Levay (n.b. – compozitorul) mi-a dat trofeul. Am cunoscut primul cast mondial când am fost la Stuttgart și am cântat. Au fost o sumedenie de întâmplări fericite care m-au schimbat, mi-au schimbat percepția asupra actului artistic, asupra musicalului chiar și asupra vieții.
T.S.: Da, este o experiență de viață până la urmă.
F.B.: Trebuie să arzi când trebuie.

T.S.: O, da, într-adevăr. Făcând o paralelă, deși are și nu are legătură, cu celălalt musical Jack. Între dragoste și nebunie care e mai recent decât Rebecca - după părerea mea este și nu este cu totul altceva.
F.B.: (râde) Legătura sunt eu.
T.S.: Rolul, vreau să zic.
F.B.: Acolo am dublă personalitate, e puțin altfel. Și acolo sunt criminal. Aici omor oarecum prin imprudență, în Jack până la urma sunt criminal - una dintre cele mai vechi legende urbane. Omul  existat cu adevărat, nici acum nu a fost elucidat misterul, sunt tot felul de presupuneri, s-au făcut și acolo cărți, filme, cu viața victimelor, cred că anul trecut a apărut cea mai recentă carte. La Jack vorbim de o boală până la urmă, e o altfel de trăire, altceva. Ce consider eu este că dacă nu găsești ceva bun în acel rol negativ, atunci nu reușești sa te conectezi cu oamenii. Trebuie sa găsești ceva bun și atunci să-i prinzi pe oameni sa empatizeze cu tine. Asta e foarte important.
T.S.: Da, asta am observat, ca lumea empatizează cu Jack.
F.B.: Da. El povestește, la sfârșit de ce a făcut ce a făcut. E foarte interesant.
T.S.: Da, omul venea oricum cu un trecut și cu niște probleme.
F.B.: Clar, clar. Trebuie să adaug că sunt foarte mulți spectatori care nu știu, nu își dau seama că eu sunt același personaj ca și George. Foarte bună găselnița cu masca. Pentru că nu se așteaptă. Este foarte dificil, e un rol aproape imposibil, să cânt cu două voci diferite, două culori diferite, două stiluri diferite, să interpretez diferit. Dar asta îmi place și mereu găsesc alte culori ale personajului.
T.S.: Da, un spectacol și un rol apreciate de lume. Culmea este că nu mă așteptam la publicul român să reacționeze atât de bine la un spectacol precum Jack.
F.B.: Și mie îmi place. Unul dintre colegi a zis ca e Maxim reloaded. Acuma nu știu…
T.S.: Da, are niște mici lucruri în comun cu Maxim, dar e altceva totuși.
F.B.: Da, e tot durerea mea. Doar că în alta zonă.

T.S.: Și acum despre un al treilea rol, al treilea spectacol al tău. Deși nu este din aceeași zonă - Meșterul Manole, care a avut premiera și mai de curând. Am putea zice că este tot un fel de criminal, dar în cu totul altă zonă.
F.B.: Corect. Aici este mitul jertfei pentru creație. Este altceva. Nu este un musical, e o operă rock. A fost scrisă în anii ’70 și ceva. E foarte interesant că și acolo sunt câteva momente în care mă conectez cu Dumnezeu, cu divinitatea ca să zic așa. Cu și prin trăirile și suferințele mele, dar e altfel. În primul rând două ore, nu trei ore și jumătate. Muzica. Sunt influențe rock - Pheonix - influențe de muzica bisericească, populară, geampara, și foarte mult stil vocal simfonic de a cânta. Și acolo trebuie sa găsesc un balans de emisie că nu poți cântă nici clasic și nici modern. Dar asta mă atrage, rolurile imposibile se pare.
T.S.: Si îți vin și bine.
F.B.: Da, da. (râde) Jesus Christ daca mai prind,  Doctor Jekyll.
T.S.: Ei, și de asta voiam sa mă leg – dacă și ce roluri ai mai vrea să abordezi?
F.B.: Păi, da. Astea –  Jesus Christ , Doctor Jekyll și Mizerabilii mi-aș dori să fac, adică Jean Valjean. Chiar am o poză, unde chiar semăn cu personajul, dacă stai și te uiți puțin mai atent.
T.S.: Chiar, Valjean (ca și Jesus Christ) chiar e un rol care nu seamănă cu zona asta de criminali muzicali (râde) pe care ai abordat-o până acum. Dimpotrivă, e un tip foarte generos. Ar fi frumos să se monteze și la noi.
F.B.: Da, știi, de obicei prevăd lucrurile - am darul ăsta și cred că e posibil.
T.S.: Sunt șanse?
F.B.: Eu așa cred. Am crezut mereu că se va repune Rebecca. Mai devreme sau mai târziu. Eu am văzut  Mizerabilii la Londra, așa că mi-ar plăcea - mi-ar face mare plăcere.

T.S: Ca să mă reîntorc la începutul interviului, hai să vedem cine este omul Florin Budnaru?
F.B.: Cine sunt? Sunt un om normal - tată, prieten, frate (am o soră care e comisar se ocupă de psihologie - psihiatrie). În primul rând, sunt Om. Ajut pe cine pot. Îmi plac oamenii corecți, cinstiți - care nu mint, care își țin cuvântul. Nu-mi place trădarea.  Dar e un accent minor (n.b.: termen muzical) -  eu nu sunt o persoană expansivă, sunt mai degrabă introvertit, cred că de aia mi se și potrivesc rolurile triste. Recunosc. Și până la urmă trebuie sa fac ceea ce mă vinde mai bine. Am făcut și operetă, și operă, dar cum am spus deja, cel mai mult mă regăsesc în musical. Normal, când am început drumul muzical toți ne doream – Scala, Viena, Metropolitan, cele mai mari scene de operă. Dar viața te îndrumă unde trebuie. Și crede-mă - opereta mi-a fost a doua casă (de cele mai multe ori a  fost chiar prima casă) și dacă ar fi să o iau de la început, tot aici aș veni. Suntem o familie. Ca orice familie - imperfecți, dar ei sunt familia mea și le datorez tot ce mi se întâmplă bun. Și chiar le datorez asta, să știi. Au mai fost vremuri complicate și vor mai fi, dar aici sunt acasă.
T.S.: Și se simte. Și pe scenă se simte. Apropos – mă întorc puțin în timp și, legat de facultate - au existat profesori care te-au influențat? Sau anumite personalități marcante cu care ai interacționat?
F.B.: Profesorul corepetitor Andreiana Roșca, profesorul Ionel Voineag, Dumitru Trandafir; m-am înțeles extraordinar cu fratele lui Horia Brenciu, Marius Brenciu, una dintre cele mai frumoase voci de tenor - l-am admirat, a fost cumva idolul meu. Și încă este. În primul rând ca om. M-a inspirat. Un om extraordinar. Regizorii Hero Lupescu, domnul Zaharescu; cu ei m-am înțeles extraordinar în Conservator.

T.S.: Spuneai înainte să începem că nu avem o școală de musical, din păcate. Și totuși, există tineri pe care îi văd și în UNATC, care au și har și și-ar dori să se apropie de domeniu ăsta, de musical. Cam ce i-ai sfătui din punct de vedere al omului care face asta și căruia îi place asta?
F.B.: În primul rând, să vadă spectacole și în străinătate. Mergeam în câte un city-break și vedeam câte 4-6 spectacole . În străinătate se joacă câte 2 pe zi. Ca să înțelegi nivelul. Și în România a început să se joace, ia amploare, este un public dornic de musical, ceea ce este remarcabil. Trebuie să știi sa cânți, să știi să și dansezi, există și partea de teatralitate care este foarte importantă. Dar la urma urmei, fiecare are drumul lui. Cu cât mai multe spectacole realizate, cu atât vor progresa oamenii, vor învăța, vor participa la casting-uri. Am văzut de exemplu la Budapesta acum 10 ani, montarea Romeo și Julieta cu elevi care au terminat Academia lor de muzica și mi s-au părut remarcabili. Au deja următoarea generație pregătită. Ca să vezi ce înseamnă școala, cât este de importantă! Se fac cursuri de actorie, de step, de dans. Sunt proiecte în care ai nevoie de tot. Uite, cum a fost Kiss me, Kate! la noi la operetă. Există acel musical, Billy Elliot, în care băiatul trebuie să știe să cânte, să danseze, să bată step, are momente de circ, de karate. Și, ca să-ți imaginezi, poți da casting și un an – doi la rând pentru un rol. Dar și în momentul în care reușești este fantastic, nu se compară cu nimic. Eu sunt un simplu om, căruia îi place ce face și așa a fost, întâmplător m-am apucat de musical, a fost o chestie de destin, de șansă. Dar mă bucur că este un gen dorit în România, că sunt din ce în ce mai multe proiecte extraordinare și nu vreau să dau nume pentru a nu omite pe cineva. Dar am văzut că și la nivel de copii spectacole foarte bune și crește, crește nivelul, ceea ce este foarte bine.

T.S.: Chiar, cum ai început cu musicalul?
F.B.: Primul proiect a fost a fost Broadway-București, unde am cântat niște fragmente de musical. Și de acolo a fost declic-ul. Apoi a urmat primul proiect mare, Romeo și Julieta, tot aici la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, unde mi-am descoperit și mai mult pasiunea pentru genul ăsta și posibilitatea vocală de a-l aborda. Și știi cum e – când ți se deschide ușa, trebuie să fii pregătit.
T.S.: În legătură cu publicul și cu ce spuneai mai devreme – neavând o școală axată pe acest gen până acum câțiva ani, nu erau asemenea spectacole ca acum. Așa că te întreb – cum se simte de pe scenă publicul?
F.B.: Este mai liber. Față de alte proiecte, la musical publicul este mult mai generos și mai zgomotos, ca să zic așa (râde). Dar mie așa îmi place. Să văd reacția. Oricum, o oră după spectacol, rămân așa în transă și uneori merg acasă și pe jos, fiindcă am nevoie sa mă gândesc la ce am făcut bine, ce am făcut rău, ce mai este de îmbunătățit. Eu așa văd lucrurile, mereu e o premieră. Următorul spectacol e o premieră și trebuie să mai pun ceva.
T.S.: Da, pentru că, de fapt, niciun spectacol nu e la fel cu celălalt.
F.B.: Clar, niciodată nu va fi la fel.
T.S.:  Pentru a încheia într-o notă optimistă, plină de speranță pentru viitor – există proiecte, surprize din partea ta legate de musical?
F.B.: Ți-am zis ce mi-aș dori să fac, dar francizele mari costă mult. Nu știu, nu știu nimic încă. Momentan rămân cu Rebecca, Manole și Jack și vedem ce mai apare. Sunt deschis.
T.S.: Îți țin și îți ținem pumnii. În final, pentru cititorii noștri: poate unii sunt spectatori, poate unii încă nu sunt, da vor fi – cum îi îndemni sa vină la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”? Ce gânduri ai pentru oamenii care vin sau cei care nu au pășit încă în această sală și în această lume?
F.B.: Dacă vor să uite trei ore de problemele de zi cu zi, aici este locul potrivit. Să râdă, să plângă,  să aplaude…aici este locul potrivit, la noi, la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Este o energie frumoasă și tot ceea ce facem, facem pentru ei. Pentru oameni.

Astăzi, în plină vacanță și arșiță de vară, vă propun să ne răcorim și să ne bucurăm sufletele prin întâlnirea cu o actriță tânără și extrem de talentată care duce faima țării cu onoare și mândrie peste hotare - Elena Lozonschi. Elena este din Iași și est stabilită în New York din 2017. A fost crescută într-un mediu artistic, și a început să studieze pianul de la vârsta de patru ani, luând cursuri de voce cu Ozana Barabancea. Pasiunea ei pentru actorie a determinat-o să se mute la New York, unde a studiat la New York Film Academy și la Academia Stella Adler. A colaborat cu dramaturgul și autoarea de origine română Cătălina Florescu la
piesele "Verde Crud" și "Cățelul sinucigaș și Laika". Printre alte proiecte notabile ale sale se numără "A Sketch of New York" și colaborările cu teatrul radiofonic Living Radio pentru piesele "5 Beats per Minute and Thirty Five Degrees Fahrenheit" și "Inn-ception".

Vă las să o descoperiți pe această fascinantă actriță în interviul de mai jos, pe care am avut plăcerea să-l obțin în exclusivitate pentru Republika Kritica.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Elena Lozonschi?

Elena Lozonschi: Elena este o poveste despre pasiune, curaj și descoperire de sine. Sunt o exploratoare a artei, o călătoare pe drumul descoperirii de sine și o voce care își caută mereu echilibrul între provocările vieții și bucuriile scenei.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?

E.L.: Anii de școală au fost o perioadă de descoperire și transformare profundă pentru mine, plini de momente intense și experiențe definitorii. Studiile la New York Film Academy și Academia Stella Adler au fost adevărate incubatoare de talent, unde profesori remarcabili m-au provocat să mă autodepășesc. Am fost norocoasă să fiu înconjurată de mentori care m-au inspirat in mod constant și susținută de colegi și familie. Am avut plăcerea de a colabora cu numeroși artiști talentați, iar cea mai recentă experiență a fost la festivalul PhysFest, alături de Gal Yosepov. L-am redescoperit cu încântare după zilele petrecute la Academia Stella Adler, urmărindu-i evoluția în spectacole precum „Merry Sketchmas” și „A Night of Friends and Strangers”, unde a strălucit în arta improvizației și a comediei. Energia și creativitatea sa m-au inspirat să explorez și eu mai îndrăzneț această direcție artistică. Privind înapoi, realizez că acești ani au fost fundația carierei și identității mele artistice, transformându-mă în actrița de azi, mereu dornică să exploreze noi orizonturi și să împărtășească emoții autentice cu publicul.

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ai plecat din facultate?

E.L.: Fiecare experiență și persoană întâlnită de-a lungul acelor ani și-au lăsat amprenta asupra dezvoltării mele profesionale și personale. Repetițiile lungi și intense alături de colegi, pline de râsete, lacrimi și creștere, au creat legături de neuitat. Teatrul, prin natura sa de efort de echipă, m-a învățat colaborarea, ascultarea și respectul pentru contribuțiile fiecărui membru. Fiecare proiect aduce provocări noi și lecții de adaptabilitate. Drumul către succes în actorie este întotdeauna lin, dar fiecare obstacol este o oportunitate de a învăța și de a crește, consolidându-mi motivația și determinarea.

T.S.: Care a fost primul tău rol important, primul spectacol mare și ce amintiri porți de atunci?

E.L.: Un moment cu adevărat special în cariera mea a fost participarea în producția multilingvă a "Livezii cu Vișini" de Anton Cehov, regizată de Frank Pagliaro. Spectacolul a adunat opt limbi diferite pe scenă, cu supra titrare în limba engleză, oferindu-mi șansa de a colabora cu artiști din diverse colțuri ale lumii și de a interpreta rolul principal, Liubov Andreevna, în limba română. Poate si datorita faptului ca am jucat in limba maternă, am simțit o legătură profundă cu personajul, o combinație fascinantă de forță și sensibilitate, unde suferința ei ascunsă sub o aparență de nepăsare devine vizibilă pe măsură ce povestea avansează. Totodată, am avut onoarea de a lucra cu Joe Staton, care a interpretat rolul lui Simeonov Pișcik, aducând un contrast fermecător și indispensabil. În timp ce Liubov se confrunta cu frământările sale interioare, Simeonov Pișcik aducea energia și umorul, creând un echilibru vibrant care a intensificat legăturile dintre personaje. Îmi amintesc cu drag acele momente, pline de râsete și lacrimi, într-o atmosferă familială de neuitat.

T.S.: Cum ai ajuns să pleci în SUA? Ce te-a mânat acolo?

E.L.: Plecarea în Statele Unite a fost o călătorie marcată de provocări și oportunități extraordinare. Am decis să mă extind și să mă dezvolt atât profesional, cât și personal, fiind atrasă de educația continuă și posibilitatea de a învăța de la cei mai buni în domeniul actoriei. SUA oferă programe de formare de prestigiu, cu mentori recunoscuți la nivel global, ceea ce m-a motivat să explorez noi perspective și să-mi îmbunătățesc abilitățile artistice. Dorința de a participa la proiecte internaționale și de a construi o carieră pe o scenă globală m-a inspirat profund, alături de exemplele de succes din industria artistică americană. Sprijinul puternic al mentorilor și al familiei a fost crucial în această decizie curajoasă de a urma visurile mele într-un mediu plin de provocări și promisiuni.

T.S.: Cum se deosebește școala de teatru din România de cea din SUA?

E.L.: Școlile de teatru din România și SUA oferă abordări distincte și complementare în formarea actorilor. În timp ce România se concentrează pe tradițiile teatrale clasice și o pregătire riguroasă, în SUA se promovează inovația, flexibilitatea și conexiunile directe cu industria contemporană. Aici, se cultivă un echilibru delicat între colaborare și competiție sănătoasă, încurajându-se atât munca în echipă, cât și dezvoltarea individualității, stimulând astfel inovația și progresul personal. Curriculumul flexibil permite studenților să-și personalizeze educația, specializându-se în mai multe domenii, teatru, film, televiziune sau chiar producție și regie.

T.S.: Care sunt cele mai importante proiecte de teatru pe care le-ai realizate în State?

E.L.: Am avut ocazia să lucrez la două proiecte deosebit de dragi pentru Living Radio. Spectacolele radiofonice "Five Beats Per Minute and Thirty-Five Degrees Fahrenheit" și "Inn-Ception" m-au introdus în lumea comediei și a teatrului radiofonic, oferindu-mi o experiență captivantă și nouă. Complexitatea de a juca în direct pe scenă și la radio a fost o provocare fascinantă, dar și o satisfacție imensă de a aduce o experiență similară audienței, indiferent de mediul în care se află. Un alt spectacol care mi-a deschis orizonturile către comedie este "A Sketch of New York," o colecție de schițe ce ilustrează viața artiștilor din New York, cu momente amuzante și uneori stranii. Am avut privilegiul de a lucra cu Joe DiNozzi, o profesionistă minunată cu experiență pe Broadway. Colaborarea cu cineva familiarizat cu marile scene a fost extrem de interesantă și mi-a oferit o perspectivă nouă asupra teatrului. Realizarea mea de referință a fost spectacolul solo Girls & Boys de Dennis Kelly, jucat în inima districtului teatral din Manhattan. Pe parcursul producției, mă loveam constant de un obstacol și am realizat că aveam nevoie de un expert în arta de a portretiza „răufăcători plăcuți”. Există un actor incredibil de talentat, activ în prezent în NYC, care este specialist în astfel de personaje; Hraban Luyat. El a abordat acest stil în rolul lui Thomas în „Bull” anul trecut, dar interpretarea sa a unui rege Charles al-VI-lea adorabil și confuz în „Henry V” a demonstrat importanța acestui ingredient în teatrul de calitate. Nu numai că a adus varietate interpretării acestui personaj, dar cel mai important, fiindcă a abordat un stil shakespearian notoriu de dificil – un spectacol întreg care a fost pus în picioare cu numai două repetiții. Dacă a funcționat acolo, va funcționa oriunde!  A fost o întâmplare fericită să fie disponibil pentru a colabora și s-a dovedit a fi esențial în descoperirea unei laturi mai blânde a personajului negativ din această poveste. Împreună, aTm transformat piesa dintr-o polemică vehementă banală într-o epopee brută și sfâșietoare despre iubire și durere. Eforturile noastre comune au făcut ca spectacolul să strălucească, marcând una dintre culmile carierei mele în teatrul american.

T.S.: Povestește-ne despre pasiunea ta pentru muzică și despre perioada de pregătire la pian, dar și cea de pregătire vocală cu Ozana Barabancea. Ce influență au avut aceste două aspecte în viața ta artistică din SUA?

E.L.: Pasiunea mea timpurie pentru muzică a evoluat într-o căutare intensă pentru o formă de expresie artistică care să îmi satisfacă dorințele creative. În România, studiul dedicat al pianului m-a învățat disciplina și perseverența, dar am simțit că îmi doresc să mă îndrept către ceva mai mult decât interpretarea clasică. Căutarea mea m-a dus către Ozana Barabancea, care m-a antrenat vocal și mi-a deschis ochii către o lume plină de posibilități artistice. Ea a fost cea care m-a încurajat să aplic la New York Film Academy la secția de musical, unde am explorat actoria și performanța scenică într-un mediu care îmbină muzica, teatrul și dansul. Astfel, am dezvoltat o versatilitate care m-a adus în fața unor noi și provocatoare proiecte artistice în Statele Unite.

T.S: Care sunt cele mai actuale teme ale dramaturgiei în spațiul american și cum te raportezi tu la acestea?

E.L.: Temele contemporane din dramaturgia americană reflectă complexitatea peisajului social, politic și cultural al țării, abordând rasismul sistemic, mișcarea #MeToo, drepturile LGBTQ+ și lupta pentru egalitate și justiție socială. Poveștile despre imigranți și căutarea identității aduc în prim-plan teme despre apartenență, conflicte culturale și Visul American. În munca mea, mă implic profund în aceste teme prin povești autentice și provocatoare. De exemplu, am un nou proiect unde îmbinăm tehnologia și interacțiunea directă cu publicul pentru a revitaliza clasicul "Macbeth", iar în "Girls & Boys" am explorat sănătatea mintală și violența familială. Cred că teatrul poate reflecta și contesta percepțiile sociale, inspirând schimbări fundamentale, și sunt dedicată să explorez aceste teme în munca mea artistică.

T.S.: Dacă nu ai fi fost actriță, ce alt drum ai fi ales?

E.L.: E o întrebare bună, care mereu mă blochează pentru că odată ce am pornit pe acest drum, nu m-am mai gândit la alte opțiuni. Probabil aș fi ales tot ceva creativ, deoarece sunt dependentă de procesul de creație. Mintea mea este mereu plină de idei care așteaptă să fie transformate în realitate. Producția este o parte esențială a vieții mele, așa că, pe lângă actorie, îmi doresc să îmi deschid propria companie de teatru. Cred că, dacă nu aș fi fost actriță, aș fi urmat acest drum oricum. Sau, cine știe, poate aș fi devenit detectiv, fascinată de misterele și poveștile nerezolvate ale vieții.

T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar ai vreun personaj preferat? Și ai vreun dramaturg de suflet?

E.L.: Un dramaturg drag sufletului meu este și va rămâne mereu Anton Cehov. Finețea cu care recreează ființele umane – modul în care gândesc, simt și adesea spun una dar trăiesc alta – este absolut remarcabilă. Mă fascinează în special dramaturgii care mă fac să reflectez și să îmi pun întrebări existențiale, iar Cehov este un adevărat geniu în acest sens. Unul dintre personajele mele preferate este Yelena din "Unchiul Vanya", un rol pe care sper să am ocazia să îl joc în curând.

T.S.: Dacă ne poți spune, ce proiecte și surprize există în tolba minunată a Elenei Lozonschi în viitorul apropiat?

E.L.: Urmează o perioadă dedicată lumii lui Shakespeare până la sfârșitul anului, cu proiecte precum reinterpretarea operei "Macbeth", „Comedia Erorilor” și „Visul Unei Nopți De Vară”. Voi adăuga update-uri pe website-ul meu www.elenalozonschi.com, așa că țineți aproape!

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa ca te invit și pe tine să împărtășești același lucru cu cititorii noștri.

E.L.: Continuați să mergeți la teatru și să fiți deschiși către noi perspective. Dați o șansă teatrului experimental și sprijiniți artiștii la început de drum, care vin cu idei noi și dorința de a crea. Nu căutați întotdeauna perfecțiunea, ci bucurați-vă de frumusețea din experiențele imperfecte. Fiecare artist care reușește să meargă împotriva curentului merită aprecierea și susținerea voastră. Vă mulțumesc pentru sprijinul vostru continuu și pentru că faceți parte din această minunată călătorie artistică!

Este unul dintre cei mai de seamă și remarcabili baritoni români. O voce impresionantă, o statură nobilă, elegantă, impunătoare, o jovialitate molipsitoare și o personalitate aparte. Sunt doar câteva dintre caracteristicile acestui prim-solist român care  ne încântă în atâtea roluri și spectacole deosbite la București, Iași, Brașov și nu numai. Astăzi îl am invitat la „De vorbă cu...” pe baritonul ADRIAN MĂRCAN.

Tudor Sicomaș: Să începem cu începutul, nu? Cine este omul Adrian Mărcan și care a fost parcursul său spre devenirea baritonului Adrian Mărcan.

Adrian Mărcan: Un fiu de țăran care a ajuns pe prima scenă lirică a țării, prin munca, disciplină, sacrificii  și voia lui Dumnezeu. După terminarea liceului de muzică la violoncel ( în Cluj), am urmat cursurile Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”  Cluj, la secția canto. Am fost inspirat de baritonul Dan Serbac, pe care l-am urmărit și l-am apreciat atât ca și bariton, dar și ca actor. Încă din timpul liceului am fost selecționat de către dirijorul Constantin Râpă în corul studențesc „Antifonia”, unde am avut primul contact cu vocalitatea. Am început apoi cursurile de  canto îndrumat de Gheorghe Roșu, care m-a ajutat foarte mult în parcursul meu artistic, dar și academic, predând ulterior 8 ani de zile la Facultatea de Muzică din Brașov.

T.S.: Cum au fost pentru dumneavoastră anii de facultate și cine a fost sau au fost persoana ori persoanele care v-au influențat cel mai mult în acea perioadă?

A.M.: Pe lângă faptul că eram student, am avut oportunitatea de a fi angajat în Corurile Operei și al Filarmonicii, de unde am câștigat experiență și încredere. Anii facultății au fost intenși, dar minunați,  reușind să acumulez multă informație atât de la cursuri, cât și de la maeștrii dirijori cu care am avut onoarea să colaborez. Clasa de operă se completa cu scena Operei din Cluj, având deja contact cu actul artistic din primul an de facultate, urmărind din culise toți marii artiști care s-au perindat la Cluj.
După cum deja am spus, Dan Serbac este primul meu model, apoi țin să îi menționez pe: regizorii Alexandru Farcaș, Emil Strugaru; actorii Anton Tauf, Marius Bodochi; maeștrii dirijori Victor Dumănescu, Emil Maxim.

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ați plecat din facultate?

A.M.: Lecția muncii și a perseverenței. Am plecat din facultate cu 5 roluri importante: Malatesta din “Don Pasquale”, Belcore din “L'Elisir d’Amore” și Marcello din “La Bohème”, Ben din “The Telephone” de Menotti și Povestitorul din “Moartea lui Gelu” de Nicolae Bretan. Pe lângă facultate amintirile mele se leagă și de concertele și turneele Filarmonicii din Cluj, unde am fost îndrumat de maestrul Cornel Groza de la care am învățat să cânt curat și să respect pătrimea cu punct urmată de optime.

T.S.: De ce Opera din Brașov după absolvirea Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj?

A.M.: A fost o decizie dificilă, cea de a rămâne în cor sau de a deveni solist. Încă din anul V de facultate am dat un concurs de solist la Opera din Brașov, în urma căruia am fost angajat, deși o parte din sufletul meu dorea să rămână la Cluj în cor, alături de colegii mei și de bunul meu prieten, basul Petry Burcă. Profesorul Gheorghe Roșu mi-a propus să îi fiu asistent la Facultatea de Muzică din  Brașov și acesta fiind un factor important în decizia mea de a mă muta.

T.S.: Cum au fost primii pași ca prim-solist de operă? Care au fost primele roluri importante și cum v-ați apropiat de ele?

A.M.: Primul rol solistic de la Brașov a fost Fiorello din “Il Barbiere di Siviglia”, apoi crescând treptat și negrăbind procesul în roluri mai importante, cum ar fi mozartienele Contele Almaviva din “Le Nozze di Figaro”, Don Giovanni din opera omonimă, alături de rolurile deja studiate în facultate. Un salt destul de important în cariera mea a fost momentul în care am abordat rolul Figaro din “Il Barbiere di Siviglia”, dar și Ford din “Falstaff”.

T.S.: Unul din primele roluri în care v-am ascultat și urmărit a fost Enrico din “Lucia di Lammermoor”, chiar în spectacolul regizat de Andrei Șerban, la Opera Națională Română din Iași. Deci, belcanto. De altfel, un repertoriu care vă vine de minune și în care ați realizat câteva roluri de neuitat. În primul rând, am fost mereu curios - de ce sunt atât de mulți cântăreți apropiați și îndrăgostiți de belcanto? E mai ușor de abordat acest gen?

A.M.: Încă din timpul facultății am urmărit această arie a lui Enrico, deoarece este foarte complexă. Recunosc ca prefer partea a doua a ariei, stretta, care  mă provoacă să arăt latura dura a acestui personaj.
Belcanto-ul în general este o perioadă stilistică extrem de favorizantă pentru cântăreți. Presupune măestria vocalității și a expresivității muzicale, iar prin scrierea în sine, te conduce ca și cântăreț spre dezvoltarea și îmbunătățirea tehnicii vocale. De la începutul studiilor mele am crescut cu belcanto și cu siguranța că va fi mereu în repertoriul meu.

T.S.: Legat de rolul Enrico și de spectacolul lui Andrei Șerban - cum ați construit acest personaj în viziunea acestui mare regizor de teatru și operă?

A.M.: Primul contact cu maestrul Andrei Șerban a fost chiar la premiera acestui spectacol, în anul 2015, la Opera Națională Română Iași. A fost o provocare, determinându-mă să privesc rolul din altă perspectivă, deși pentru mine nu era un debut,  deoarece îl interpretasem în regia domnului Cristian Mihăilescu la Opera din Brașov. M-am acomodat cu stilul de munca teatral și profund din punct de vederea al analizei psihologice a personajelor, drept urmare am colaborat ulterior în mai multe producții ale lui Andrei Șerban, atât la Iași, cât și la Opera Națională București: “Don Giovanni” de W. A. Mozart și “Văduva Veselă” de F. Lehar.
A fost un proces de acomodare cu stilul de lucru, deoarece am fost obișnuit cu maniera clasică a regiei de operă, în care fiecare gest este gândit și plasat pe fraza muzicală, diferit față de conceptul teatral care lasă loc și de improvizație, astfel creându-se spectaculozitatea acestor producții ieșite din rigorile clasicului. Andrei Șerban poate lăsa interpretul sa își dea frâu liber imaginației si trăirilor însă în cele din urmă, după o analiză profundă, aduce în final personajul la ceea ce a gândit el că trebuie să exprime! De asemenea, trebuie să spun căci are abilitatea de a schimba înainte de o premieră sau chiar între acte, unele intenții sau chiar concepția personajului ceea ce pentru solist este foarte dificil dar cu atât mai provocator! Personal, m-am simițit destul de confortabil să lucrez cu domnia sa, am avut aceea alchimie care duce în final la succes fiind și din aceeași zodie creatoare a gemenilor!

T.S.: Unul din marile roluri ale dvs este Figaro din “Bărbierul din Sevilla” (un personaj râvnit de multi baritoni ai lumii). Un rol în care se vede că vă simțiți în largul dvs. Cum abordați dvs un personaj atât de comic și efervescent precum Figaro și cum se diferențiază de alte personaje dramatice?

A.M.: Este un rol de suflet care m- a dezvoltat foarte mult din punct de vedere vocal și care mă tine fresh în continuare, este ca o terapie vocală pentru mine. L-am așteptat cu nerăbdare mulți ani pentru că nu eram încă dezvoltat suficient pentru a-l aborda. Îmi place foarte mult să mă joc pe el, atât regizoral, cât și vocal, ținând cont de fiecare coloratură și notă. Comparativ cu rolurile dramatice din repertoriul meu, mă simt mult mai confortabil în acest rol liric-lejer probabil și pentru că se mulează pe personalitatea mea, fiind o fire veselă, jucăușă și descurcăreață.

T.S.: Aveți în repertoriu și titluri de operetă. Chiar eu v-am admirat și aplaudat în Danilo din “Văduva Veselă”, în regia aceluiași Andrei Șerban. Trebuie să vă întreb - cum priviți dvs diferența dintre operă și operetă? Este dificil pentru un solist vocal să facă trecerea de la cântat la partea vorbită? Și ce este mai aproape de sufletul dvs - opera sau opereta? Este opereta un gen care să fie luat mai puțin în serios?

A.M.: Opereta o consider mai greu de interpretat decât opera, fiind la granița dintre teatrul dramatic și cel liric. Pe lângă abilitățile vocale care nu trebuie să fie mai prejos decât cele folosite în operă, partea actoricească trebuie să exceleze, alături de coregrafie și de o energie  debordantă. Pentru mine a fost o provocare uriașă rolul Danilo, însă am fost încurajat de maestrul Andrei Șerban și de Beatrice Rancea care mi-au ghidat pașii și m-au ambiționat în întregul proces creator. Am luat parte din nou într-o producție  modernă care a presupus să îmi îmbunătățesc condiția fizică, să mă antrenez la sală, să fiu expus în costum de baie pe scenă, lucruri pe care le-am realizat cu multă susținere. Producția a fost una extrem de interesantă, cântându-se în cinci limbi: română, engleză, franceză, germană și maghiară.
Opereta este un gen superb, dificil, însă mai aproape de sufletul meu rămâne tot opera.

T.S.: Pe 29 martie veți fi pe scena Sălii Dalles, într-unul din concertele desfășurate în cadrul proiectului “Musical Extravaganza”. Cum a apărut această colaborare și ce gânduri ați dori să transmiteți publicului legat de acest frumos proiect?

A.M.: Concertul “O sole mio”, fiind în luna martie, l-am gândit ca un spectacol dedicat doamnelor și domnișoarelor. La invitația prietenului și colegului meu Ștefan von Korch am răspuns cu bucurie și am stabilit împreună un repertoriu de canzonette, zarzuelle, arii și duete care să bucure și să umple publicul cu voie bună și energie.
Astfel invit publicul la un concert care o să vă umple sufletul de bucuria sosirii primăverii, alături de un pianist genial cum este Alexandru Burcă, un tenor și un bariton care sunt dornici să vă prezinte un repertoriu complex și deosebit.

T.S.: Între a fi pe scena de operă și a interpreta un repertoriu vocal-simfonic, ce ați alege și de ce?

A.M.: Fără niciun dubiu aleg opera, fiind zona în care mă simt în largul meu și mă pot exprima liber și natural. Repertoriul vocal-simfonic presupune mai multe rigori, iar eu fiind o fire liberă,  mă exprim mai bine în operă.

T.S.: Precis există roluri pe care încă nu le-ați abordat, dar pe care vi le-ați dori? Care ar fi acestea și de ce?

A.M.: Îmi doresc să abordez rolurile care vin natural pe tipologia mea de voce, cum ar fi Don Carlo di Vargas din “La Forza del Destino”, Rigoletto, când vocea îmi va permite și de ce nu, Iago din “Otello”, toate făcând parte din repertoriul verdian. De-a lungul timpului am încercat să abordez și alte roluri, însă, dacă am simțit că nu mi se potrivesc, le-am lăsat deoparte pentru a nu forța natura vocii mele. Vom vedea ce îmi rezerva viitorul și ce alte provocări apar.

T.S.: Aveți vreun compozitor preferat și, de asemenea, un rol mai apropiat de suflet?

A.M.: Marcello și Rodrigo di Posa le simt aproape de sufletul meu, atât datorită muzicii, cât și caracterelor acestora. Astfel, pot spune Puccini și Verdi.

T.S.: O întrebare poate mai puțin obișnuită – Verdi, Puccini sau Donizetti și Rossini?

A.M.: Este foarte greu să aleg. Verdi și Puccini reprezintă partea dramatică a repertoriului meu, Rodrigo di Posa și Marcello fiind apropiate sufletului meu. Primul este un rol pe care l-am studiat la maturitate și care se potrivește mănușă pe caracterul meu, iar cel de al doilea mi- a fost alături din tinerețe și m-a ghidat vocal, ajutându-mă să mă dezvolt. În polul opus se află repertoriul de belcanto, cu Figaro care îmi este atât de drag și Enrico, Belcore și Malatesta.

T.S.: Ce sfat ați da unor tineri care ar dori să pornească pe acest drum al operei, al canto-ului?

A.M.: Să fie mai interesați de ceea ce înseamnă meseria aceasta, să fie mult mai receptivi, să studieze fără a se baza doar pe talent, să recunoască și să aprecieze pe cei care au fost înaintea lor. Ei au mult mai multe posibilități în a acumula informații, așa că îi îndemn să profite de acest avantaj, să participe la concursuri, la masterclass-uri, să se perfecționeze.

T.S.: Dacă ar trebui să plecați într-un alt univers, ce operă, ce arie, ce lied și ce compozitor ați lua cu dvs?

A.M.: Cel mai probabil aș lua un CD cu Queen, Beatles, Elvis Presley și Metallica.

T.S.: Dacă ne puteți spune, ce surprize și proiecte există în viitorul apropiat.

A.M.: În 3 aprilie vă aștept la Catedrala Sf. Iosif la “Messa di Gloria” de G. Puccini, apoi la Opera Națională București în data de 4 aprilie, la “Il Barbiere di Siviglia”. În luna mai, în data de 10 va avea loc un spectacol deosebit de “Don Carlo”, avându-le invitate pe Aurelia Florian și Carmen Topciu. Iar în luna iunie reiau un rol important din repertoriul meu, Michele din “Il Tabarro” de G. Puccini, pe care îl voi interpreta în cadrul “Bucharest Opera Festival”, Ediția a III-a cu Opera Brașov.
O surpriză și o mare bucurie a fost debutul meu în postura de jurat la “Alexandru Fărcaș” Voice Competition 2024, care a avut loc la Cluj și unde am ascultat foarte multe voci calitative alături de un juriu internațional și prestigios a cărui președinte a fost soprana Adela Zaharia. Prin această cale îi mulțumesc prietenului meu, basul Petry Burcă pentru invitație.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa că vă invit și pe dvs să împărtășiți același lucru cu ei.

A.M.: Le doresc să rămână sănătoși, să vină cât mai des în sălile de spectacol care se dovedesc a fi pline în ultima perioadă, spre bucuria noastră. Evenimentele culturale care se desfășoară atât la Opera Națională București, cât și la toate operele din țară sunt de înaltă ținută, așa că invit și publicul care poate încă nu a pășit în sala de spectacol să descopere aceasta formă complexă de artă și sunt sigur ca va pleca mult mai îmbogățit sufletește și cu multă energie binefăcătoare.

Astăzi, la rubrica „De vorbă cu...” am bucuria de a-l avea invitat pe managerul interimar al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, din București. Domnia sa mi-a făcut onoarea de a-mi răspunde la câteva întrebări, în urma cărora veți descoperi un pasionat de artă, dedicat întru totul muzicii (a cărui iubire o datorează și tatălui său) precum și instituției pe care o conduce, un inspirat leader și un îndrăgostit al...artei culinare. Vă las să-l descoperiți în rândurile de mai jos pe RADU PETROVICI.

Tudor Sicomaș: Ca să începem cu începutul - cine este omul Radu Petrovici?

Radu Petrovici: Sunt un om de acțiune și un lider dedicat, concentrat pe a aduce viziunea și inovația în fruntea tuturor proiectelor pe care le conduc. Manager din pasiune, mă străduiesc să creez un mediu în care fiecare membru al echipei să se simtă valorizat și încurajat să-și exploreze întregul potențial. Sunt ghidat de credința în puterea muncii în echipă și a comunicării deschise, căutând mereu să echilibrez profesionalismul cu o abordare umană și accesibilă.

T.S.: Care a fost traseul de la omul Radu Petrovici la muzicianul și contrabasistul Radu Petrovici? Și de ce contrabas?

R.P.: Drumul meu spre a deveni muzicianul și contrabasistul pe care îl cunoașteți astăzi își are rădăcinile în copilărie, fiind crescut într-o familie de muzicieni. Am fost introdus în lumea muzicii de către tatăl meu, care a fost primul meu mentor și ghid. Alegerea contrabasului a venit natural; acest instrument profund și rezonant a vorbit direct inimii mele, oferindu-mi o voce unică în lumea muzicii largi. Contrabasul, pentru mine, este mai mult decât un instrument - este un partener de dialog în exprimarea artistică, permițându-mi să explorez adâncimile sonore și să mă conectez cu publicul la un nivel profund emoțional.

T.S.: Cum au fost pentru dvs anii de facultate și cine v-a influențat în acea perioadă (profesor, personalitate)?

R.P.: Anii petrecuți la Conservatorul din București, la secțiunea Interpretare Instrumentală, au fost o perioadă de creștere intensă și de definire a mea ca muzician. Studiind contrabasul sub îndrumarea profesorului Tomasz Stefan, un muzician de renume și pedagog dedicat, am avut oportunitatea de a-mi aprofunda cunoștințele și de a-mi rafina tehnica instrumentală. Această experiență a fost fundamentală în dezvoltarea mea artistică.
Un alt pilon important în formarea mea ca contrabasist a fost întâlnirea cu solistul și profesorul de excepție Ovidiu Bădilă, care, fiind fost elev al tatălui meu, a reprezentat o legătură valoroasă cu tradiția și excelența muzicală. De la dânsul, am reușit să asimilez nu doar informații tehnice și muzicale valoroase, dar și o viziune asupra muzicii care îmbină pasiunea cu disciplina. Aceste influențe m-au modelat nu doar ca muzician, dar și ca persoană, învățându-mă să apreciez frumusețea și profunzimea muzicii la un alt nivel.

T.S.: Cum ați ajuns să faceți parte din frumoasa familie a Teatrului Național de Operetă și Musical “Ion Dacian”?

R.P.: Integrarea mea în familia  Teatrului Naționalului de Operetă și Musical “Ion Dacian” a venit într-un moment decisiv, chiar în timp ce eram student în anul I de facultate. Această etapă importantă a fost posibilă printr-o participare la concursul organizat de instituție, un moment pe care îl datorez îndrumării tatălui meu. Experiența și încurajările sale m-au motivat să urmez această cale, deschizându-mi astfel drumul către o carieră în lumea operetei și a muzicalului, unde am avut oportunitatea de a crește și a mă dezvolta alături de colegi extraordinari și de a contribui la producții memorabile.

T.S: Nu de foarte mult timp ați devenit manager interimar al Teatrului Național de Operetă și Musical “Ion Dacian”. Cum priviți această nouă poziție de conducere a singurului teatru cu acest profil din România?

R.P.: Preluarea functiei de manager interimar al Teatrului Național de Operetă și Musical “Ion Dacian” reprezintă pentru mine o provocare onorantă și, în același timp, o oportunitate extraordinară de a contribui la evoluția și prosperitatea acestei instituții emblematice, singura de profil din România. Privesc această nouă poziție de conducere cu un profund sentiment de responsabilitate și entuziasm, conștient de importanța rolului meu în continuarea tradiției de excelență și inovație pe care teatrul și-a construit-o de-a lungul timpului.
Este un moment de reflecție asupra valorilor care au stat la baza succesului teatrului și asupra modului în care acestea pot fi consolidate și adaptate pentru a răspunde nevoilor actuale ale publicului și ale comunității artistice. În calitate de manager, intenționez să pun accent pe colaborare, creativitate și accesibilitate, pentru a asigura că Teatrul Național de Operetă și Musical “Ion Dacian” rămâne un far cultural în peisajul artistic românesc și un spațiu vibrant de exprimare artistică pentru generațiile actuale și viitoare.

T.S.: Teatrul de Operetă bucureștean este una dintre cele mai vitregite instituții din istoria artistică românească. Dvs sunteți parte a acestei instituții încă din 1998. Cum a reușit teatrul să supraviețuiască în tot acest timp și cum priviți dvs această continuă tranziție a instituției?

R.P.: Am fost martor și participant activ la multe dintre transformările prin care a trecut instituția în această perioadă plină de provocări, dar și de realizări remarcabile. În ciuda dificultăților, teatrul de operetă bucureștean a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte datorită dedicației și pasiunii colectivului său - artiști, tehnicieni, personal administrativ - fiecare contribuind cu un efort susținut și cu o dragoste profundă pentru artă. Supraviețuirea și evoluția teatrului în acești ani au fost posibile prin adaptabilitate și inovație constantă, prin găsirea unor modalități creative de a rămâne relevant și de a răspunde nevoilor unui public diversificat. De asemenea, sprijinul comunității și parteneriatele cu alte instituții culturale au fost esențiale în traversarea momentelor dificile și în dezvoltarea unor noi proiecte ambițioase.
Privind către viitor, în tranziția instituției, sunt optimist și încrezător în capacitatea noastră de a ne reinventa și de a îmbunătăți constant oferta culturală. Tranziția, în viziunea mea, este un proces dinamic care ne permite să explorăm noi direcții artistice, să integrăm tehnologii moderne în producțiile noastre și să creăm spectacole care să emoționeze și să inspire publicul de toate vârstele.
În calitate de manager interimar, îmi propun să continuăm pe această cale de inovație și excelență, păstrând totodată legătura strânsă cu tradiția și valorile care au definit Teatrul Național de Operetă și Musical “Ion Dacian” de-a lungul timpului. Este o onoare să contribui la acest capitol din istoria teatrului și să lucrez alături de o echipă dedicată .

T.S.: Sunteți fondatorul MH Salon Orchestra. Cum a apărut ideea acestui proiect? Și ce este, de fapt, o orchestră de salon?

R.P.: Ideea proiectului MH Salon Orchestra s-a născut din experiența mea valoroasă ca membru al unei orchestre de salon celebre din Germania. Acest angajament mi-a oferit o perspectivă profundă asupra conceptului de orchestră de salon și a repertoriului său dedicat, inspirându-mă să aduc această bogată tradiție în cultura noastră. Am fost atras de modul în care aceste orchestre creează o experiență muzicală intimă și rafinată, adaptată pentru spații mai personale, precum saloane private sau săli mici de concerte. Repertoriul variat, cuprinzând lucrări clasice, operetă, muzică ușoară și jazz, permite o conexiune directă și profundă cu publicul.
Cu dorința de a readuce în atenție și de a valorifica muzica de salon în peisajul nostru cultural, MH Salon Orchestra își propune să recreeze atmosfera unică a seratelor muzicale de odinioară. Prin acest proiect, am urmărit să oferim interpretări de înaltă calitate care să îmbine eleganța cu accesibilitatea, invitând publicul într-o călătorie muzicală emoționantă și diversă. Această inițiativă reflectă angajamentul meu de a îmbogăți scena culturală prin reintroducerea și celebrarea acestui gen muzical captivant și plin de farmec.

T.S.: Dacă nu ați fi fost, muzician, ce alt drum v-ar fi plăcut să abordați?

R.P.: Dacă destinul nu m-ar fi condus spre lumea muzicii, mă văd explorând lumea afacerilor, cu un accent deosebit pe domenii ce necesită creativitate și leadership. Atragerea mea către inovație și dorința de a construi și dezvolta proiecte noi m-ar fi ghidat spre antreprenoriat, unde aș fi putut combina pasiunea pentru inovație cu abilitățile de conducere. Îmi imaginez că aș fi fost implicat în inițiative care să aducă schimbări pozitive în societate, fie prin dezvoltarea de produse sau servicii inovatoare, fie prin crearea unor spații unde creativitatea și arta se întâlnesc cu tehnologia și afacerile. În esență, chiar și în afara muzicii, aș fi urmărit să creez și să inspir, conducând cu viziune și pasiune spre noi orizonturi.

T.S.: Trebuie să vă întreb - aveți vreo operetă ori un musical preferate? Sau un compozitor cu care rezonați mai mult?

R.P.: Fără îndoială, muzica lui Johan Strauss și Andrew Lloyd Webber ocupă un loc special în inima mea. Strauss, cu valsurile sale pline de viață și operetele vibrante, și Lloyd Webber, cu musicalurile sale profunde și emoționante, reprezintă doi poli ai pasiunii mele muzicale.
Din repertoriul lui Strauss, sunt fascinat de dinamismul și eleganța operetei "Liliacul", o operetă care combină umorul, dragostea și ironia într-o manieră magistrală. Pe de altă parte, muzica lui Andrew Lloyd Webber, în special titluri precum "Fantoma de la Operă" și "Cats", m-a atras prin capacitatea de a spune povești profunde prin intermediul unor arii memorabile și emoționante.
Acești compozitori, fiecare în modul său unic, au reușit să creeze opere care nu doar că rezistă testului timpului, dar continuă să inspire și să emoționeze publicul din întreaga lume. Rezonanța mea cu creațiile lor vine din această capacitate incredibilă de a transforma notele muzicale în experiențe umane universale, pline de pasiune și profunzime.

T.S.: Care sunt cele mai mari (și poate ascunse) pasiuni ale lui Radu Petrovici?

R.P.: Dincolo de cortina de lumină a scenei, mă regăsesc într-o lume unde dezvoltarea personală, alchimia culinară și eleganța atemporală a autoturismelor de colecție își împletesc armonios traseele. Fiecare dintre aceste pasiuni adaugă noi nuanțe portretului meu interior, îmbogățindu-mi percepția asupra lumii și oferindu-mi o sursă continuă de inspirație și echilibru. În bucătărie, experimentez cu arome și texturi, găsind în actul gătitului o formă de artă care se consumă nu doar pentru a hrăni trupul, ci și pentru a aduce bucurie. Iar pasiunea pentru autoturismele vechi de colecție mă poartă într-o călătorie prin timp, unde fiecare model are propria sa poveste, un ecou al eleganței și inovației de altădată. Acestea sunt câteva dintre dimensiunile mai puțin vizibile ale vieții mele, care contribuie la conturarea unui univers personal plin de pasiune și curiozitate.

T.S.: Dacă ați avea o superputere, care ar fi aceasta?

R.P.: Dacă aș avea o superputere, mi-aș dori să fie aceea de a călători în timp. Capacitatea de a explora diferite epoci, de a învăța direct din istorie și de a experimenta muzica, cultura și evoluția societății din fiecare perioadă ar fi o aventură extraordinară. Această superputere mi-ar permite să aduc în prezent esența și înțelepciunea timpurilor trecute, să înțeleg mai bine prezentul și să inspir viitorul.

T.S.: Dacă ar trebui să părăsiți acest univers și să luați cu dvs doar trei bucăți muzicale, care ar fi acestea?

R.P.: Din universul muzicii clasice, aș alege Simfonia a 9-a de Beethoven, o capodoperă care vorbește despre fraternitate și bucuria umană, reușind să transmită emoție pură și să ridice spiritul uman la cele mai înalte cote.
Pentru a aduce cu mine esența operetei, aș selecta "Liliacul" de Johan Strauss II, o lucrare plină de umor și eleganță vieneză. Această operetă, cu melodiile sale captivante și povestea sa plină de intrigi și răsturnări de situație, reprezintă o evadare muzicală spre o lume de festivitate și veselie.
Din lumea musicalurilor, aș lua cu mine "Les Misérables" de Claude-Michel Schönberg, bazat pe romanul lui Victor Hugo. Acest musical, cu narativul său profund și muzica sa emoționantă, vorbește despre lupta pentru justiție, iubire, sacrificiu și răscumpărare, având puterea de a atinge cele mai sensibile corzi ale inimii umane.
Aceste trei lucrări, fiecare remarcabilă în propriul său gen, ar asigura că, indiferent de destinație, esența frumuseții, speranței și umanității muzicale m-ar însoți întotdeauna.

T.S.: Dacă ne puteți dezvălui - ce surprize și proiecte frumoase îi așteaptă pe spectatorii operetei, dar și pe admiratorii MH Salon Orchestra în următoarea perioadă?

R.P.: În următoarea perioadă, spectatorii Teatrului Național de Operetă și admiratorii MH Salon Orchestra sunt invitați să descopere o serie de surprize și proiecte inovatoare care promit să aducă arta și muzica mai aproape de inimile lor.
 
Unul dintre cele mai așteptate momente este inaugurarea "Opereta Lounge" în foaierul teatrului. Viziunea mea pentru "Opereta Lounge" este de a crea un hub cultural unde diversitatea artistică să fie celebrată într-un mediu deschis și inspirațional, stimulând dialogul și colaborarea între artiști de diferite genuri.
 
În plus, închiderea stagiunii ne va încânta cu spectacolul "Prințesa Circului" de Emmerich Kálmán, în regia talentatei Beatrice Rancea. Această producție promite să fie un punct culminant al sezonului, combinând muzica îndrăgitului compozitor cu o punere în scenă spectaculoasă și costumele fantastice create de renumita creatoare de modă Doina Levința Această operetă, cunoscută pentru melodiile sale vesele și povestea captivantă, va fi reinterpretată într-o manieră care, cu siguranță, va lăsa o impresie de neuitat asupra publicului.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii noștri, spectatori deja existenți sau posibili viitori membri ai publicului dvs. Așa că vă invit și pe dvs să împărtășiți același lucru cu cei care ne vor citi.

R.P.: Dragi cititori, spectatori fideli și viitori membri ai publicului nostru, în această călătorie a artei și muzicii, fiecare dintre voi reprezintă o notă esențială în simfonia pe care ne străduim să o interpretăm cu măiestrie. Aș dori să vă împărtășesc un gând, o invitație deschisă de a ne urma într-un zbor îndrăzneț spre inima culturii, unde fiecare spectacol este o aripă ce ne poartă către lumi neexplorate, către emoții neîntâlnite.
 
Vă invit să ne fiți alături, să deschideți inimile către magia și frumusețea pe care le aducem pe scenă, să vă lăsați purtați de muzică și poveste, să descoperiți și să redescoperiți pasiuni.
Fiecare apariție a voastră în sala de spectacol este o confirmare a faptului că arta are puterea de a uni, de a inspira și de a schimba vieți. Vă mulțumesc pentru fiecare moment pe care alegeți să îl petreceți alături de noi, pentru aplauze și pentru fiecare emoție împărtășită. Sunt onorat să vă am ca parte a acestei frumoase familii.

Este una dintre cele mai dăruite, versatile, complexe și pasionale actrițe românce. Rămâne atât în topul meu, cât și al altor iubitori de teatru. Este - lucru nu foarte des întâlnit în lumea artei de pretutindeni - un om frumos, generos, un suflet darnic și prietenos, care împarte mereu bucurie, dar și lecții de teatru și de viață cu toți cei ce-i sunt apropiați. Femeie, mamă, actriță și profesoară, astăzi vă propun să (re)descoperiți toate aceste valențe și fațete ale omului Anamaria Pîslaru.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Anamaria Pîslaru?

Anamaria Pîslaru: Anul ăsta se împlinesc 40 de ani de când m-am angajat ca actriță la teatrul Maria Filotti din Brăila. Prin urmare, mergând pe ideea ta că omul e una, artistul e alta, am petrecut mai mult timp al vieții ca actriță decât ca om! Ha,ha, ha! Totuși, răspund provocării, astfel: m-am născut la Brăila, m-am căsătorit la Brăila, am început să joc teatru la Brăila, am născut primul copil, Maria-Ilinca, la Brăila, am cunoscut-o pe Anca Florea la Brăila și asta e relevant pentru că datorită ei destinul meu, ca om și actriță, s-a schimbat categoric, dramatic, spectaculos. Am dat concurs în iulie 1990 pentru a face parte din prima trupă a teatrului Masca și am fost angajată la București, am locuit cu chirie în București până în 1998, am primit un apartament de la primărie în București, am născut al doilea copil, pe Constantin-Teodor, în București, am rezistat restul vieții mele în București. Până acum. Dacă mă gândesc la viața mea ca la un serial genul fantastic, urmează sezonul final în care sper să vă surprindă și să vă placă felul în care rezolv bătălia finală!

T.S.: Cum a ajuns omul Anamaria Pîslaru să fie actrița Anamaria Pîslaru?

A.P: Provin dintr-o familie ocupată și preocupată de teatru. Am crescut în teatru, am jucat de mică, nu mare lucru, dar suficient cât să se lipească „microbul” de mine, am crescut printre oameni de teatru și poate, am și moștenit ceva de la ai mei! Așa s-a făcut că în clasa a XII-a am luat hotărârea eroică de a da examen la facultatea de teatru. Mi-am promis atunci că, dacă nu intru din prima, dau la filologie și mă fac profesoară. Iată-mă acum actriță și oarecum, profesoară.

T.S.: Cum au fost pentru dvs anii de facultate și cine v-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?

A.P.: Pare greu de crezut, dar în 1980, clasele de actorie aveau 3 locuri pentru fete și 4 pentru băieți. Atât! Bătălia la admitere era cam la fel de sângeroasă ca la Rovine, Posada sau Podul Înalt. Faptul că am intrat în acel an la Institutul de teatru din Târgu Mureș, clasa doamnei Ileana Burlacu, secondată de Adrian Mazarache și Dade Moisescu a fost un șoc pentru mine și familie deoarece „se vorbea” că sunt „foarte crudă” și pot să mai aștept un an, doi, sau.... Totuși, am intrat și am început un drum anevoios de reclădire, de autocunoaștere și modelare a personalității. Nu spun că am devenit chiar altă persoană, dar cei patru ani de facultate m-au schimbat mult și a fost doar preambulul transformărilor ce aveau să vină...

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ați plecat din facultate?

A.P.: La capitolul „întâmplări si lecții”, mi-e tare greu să structurez un răspuns. Fiecare zi era pentru mine o luptă cu mine însămi, cu colegii, unii dintre ei mult mai mari decât mine, cu doamna Ileana care mă chinuia cu maturizarea forțată, cu rolurile de babe și dezbărarea de „corpul și atitudinea de balerină”. Avea dreptate, dar, la vremea respectivă, mi se părea tortură și deseori mă întrebam dacă nu e prea dură, chiar abuzivă metoda. Și, da, am ales să o ascult orbește și să încerc să îmi inhib candoarea, naivitatea, fragilitatea pentru a deveni o femeie puternică. Dacă pe băieți armata îi face bărbați, pe mine actoria m-a făcut femeie. Și am făcut și armata, sic!

T.S.: Proveniți dintr-o familie cu puternice legături cu teatrul. Tatăl dvs, Dumitru Pîslaru, a fost actor, la rândul său, iar mama a fost regizor tehnic atât, ambii desfășurându-și carierele, atât la Galați, cât și la Brăila. Cum au privit ei alegerea dvs de a da la teatru? 

A.P.: Ce-și face omul cu mâna lui, e sfânt, se zice. În relația cu părinții mei totul era consensual...în aparență. Eu am luat decizia, de capul meu! Tatăl meu, director de teatru și actor, evident, nu m-a încurajat deloc în alegerea mea. Mama, în schimb, m-a susținut din toata inima și asta a contat enorm pentru mine. Pe vremea aceea era important să se păstreze aparențele și era dificil să gestionezi un eșec răsunător cum ar fi fost văzută în Brăila respingerea mea la admitere. Din fericire, pentru toată lumea, am fost admisă și totul a părut dintr-o dată foarte firesc, natural... „așchia nu sare departe de trunchi”... și alte vorbe izvorâte din înțelepciunea populară românească.

T.S.: V-ați început drumul acesta frumos în actorie pe scenă Teatrului “Maria Filotti” din Brăila. Cum au fost, pentru dvs, primii ani pe o scenă de asemenea importanță?

A.P.: M-am întors în timp la momentul când, în anul III de facultate, apare în Târgu Mureș regizorul Niki Scarlat care urma să monteze Hamlet la Național. Panică în Institut! Cam ca acum când se aude că vine Ostermeier să monteze la TNB! Niki venea să vadă studentele și să aleagă o Ofelie pentru Cornel Popescu, minunatul actor care urma să-l joace pe Hamlet. Eu m-am resemnat, Cornel Popescu era puțin mai scund decât mine așa că nu mi-am dat nicio șansă. Ei bine, Niki m-a ales pe mine, am leșinat, am înnebunit de bucurie, am jucat, a fost o experiență uimitoare. Îți povestesc asta ca să înțelegi că eu sunt ceea ce sunt acum și datorită unor întâlniri extraordinare. Constantin Codrescu pleacă de la Institut când intru eu, nu-l am pe el profesor, deși aș fi vrut, dar în 1984 îl găsesc director la teatrul din Brăila. Am fost în culmea fericirii să ajung acasă, să pot lucra cu maestrul Codrescu, să fiu pe scenă cu Bujor Macrin, actorul formidabil care m-a încurajat și ajutat efectiv să devin actriță. Seria întâlnirilor importante pentru mine continuă cu Zoe Anghel Stanca, Alexa Visarion, Dragos Galgoțiu, Dimo Deshev, Dana Dima. Am jucat foarte mult în cei șase ani cât am stat la Brăila, am trăit intens în și prin teatru, am fost absorbită total de „munca actorului cu sine însuși”. Astfel, am stat departe de influența negativă, distrugătoare a sistemului comunist, a Marelui Mecanism.

T.S: Din 1990 sunteți actriță a Teatrului Masca din București. Cum ați ajuns de la Teatrul din Brăila la cel din capitală?

A.P.: Revin la Anca Florea. Am petrecut mult timp împreună la Brăila, am vorbit în nopțile lungi și friguroase, din apartamentul de pe malul Dunării, despre cărți, filme, teatru și ce frumos ar fi dacă am putea face ceva nou, care să ne aparțină în totalitate. A venit 1989 și ocazia perfectă pentru ea, împreună cu Mihai Mălaimare să realizeze ceea ce și-au dorit, un altfel de teatru, un teatru de gest, pantomimă și expresie corporală. Părea cel mai firesc lucru pentru mine să merg alături de ei. În sfârșit, aptitudinile mele, anii de gimnastică, dans își găseau drumul spre o nouă formă de exprimare artistică. Am dat concurs, am fost angajată, am lăsat copilul nou-născut la Brăila în grija mamei mele și am pornit într-o aventură despre care nu știam aproape nimic, pentru că... nu se inventase încă.

T.S.: Cum au fost privite primele spectacole ale Teatrului Masca de publicul român neobișnuit cu această formă de expresie artistică?

A.P.: Știi cum e când te muți într-o casă nouă, nu? Ești atât de bucuros încât despachetezi haotic, scoți berile, sticla de vin și...te cinstești cu prietenii care te-au ajutat la mutat! Apoi, încet, încet, pui toate lucrurile în ordine, în timp. Noi nu aveam timp! În septembrie 1990 am jucat la terasa din spatele Muzeului Literaturii, o formulă a spectacolului Clovnii realizat de Mihai Mălaimare, preluat și adaptat, cu o distribuție mixtă, actori vechi și noi. O mare emoție, o mare bucurie. Acesta era începutul. Apoi am ieșit în stradă și am jucat Clovnii pe Calea Victoriei, pe locul fostului Teatru Național, lângă Palatul Telefoanelor. Ne-a plăcut enorm, reacțiile oamenilor erau neprețuite, nimeni nu mai văzuse teatru pe stradă până atunci! La început, publicul din spațiile neconvenționale, unde jucam sau făceam o paradă, un așa zis happening sau doar exersam la instrumentele noastre de suflat luate de la casare de la fanfara militară, publicul acela era foarte prietenos. Mai târziu au ajuns să fie plictisiți, agasați de tot felul de acțiuni stradale de reclamă, de propagandă electorală, etc. După aceea au devenit agresivi în multe împrejurări, li s-a părut că noi suntem datori să-i distrăm pe gratis, că doar asta face teatrul Masca, nu? Vine la ei în cartier și joacă între blocurile lor, iar ei nu trebuie nici măcar să coboare de la etajul 5. În timp, lumea a aflat cam ce vrem noi, am crescut generații de spectatori, de iubitori de teatru, generații de studenți și actori care au făcut un soi de practică foarte utilă pe lângă noi, ne-am perfecționat continuu din mers și am ajuns să avem publicul nostru, care ne iubea și ne urmărea oriunde am fi mers. Relația unui teatru tânăr cu publicul, într-un oraș ca Bucureștiul anilor ‘90, este greu de gestionat. A fost dragoste, dar cu năbădăi!

T.S.: Prima dată v-am urmărit în rolul Maicii Starețe din “Comedia erorilor”, de William Shakespeare, unde făceați un rol comic memorabil. Au urmat, apoi, pentru mine, întâlnirile cu Doamna Chat (din “Acul Cumetrei Gurton”), Dottore Cicognato Becchetone (din “Când dragostea poartă pâslari”), Doica din “Romeo și Julieta” și multe alte astfel de roluri comice. Cum priviți un rol de comedie față de un unul dintr-o dramă ori tragedie?

A.P.: Veșnica dilemă, actor de dramă sau de comedie? Dacă vrei să știi, imi place să joc, punct! Cu cât sunt mai diferite spectacolele, cu atât mai bine. Încă din facultate am înțeles că pentru mine funcționează surpriza. Cu cât mai neașteptată este propunerea, cu atât sunt mai entuziastă. Nu am crezut că o să fac travesti și uite că am făcut! Nu am crezut că după Ofelia o să joc Piatra din casă, și ăsta a fost doar începutul. Am descoperit Commedia dell’Arte la Masca odată cu proiectul lui Michele Modesto Casarin. A fost ca un masterat extrem de serios, am învățat enorm și, cu siguranță, am devenit o actriță mai bună. În același timp, Mihai Mălaimare nu m-a „menajat” deloc! Aproape fiecare stagiune aducea noi sarcini actoricești, mijloace de expresie, modalități artistice diverse, dintre cele mai ciudate, necunoscute sau foarte greu de asumat. Am reușit, în mare parte. Acum, când mă uit în urmă, văd toate spectacolele în care am jucat ca pe niște globuri de cristal, mărgele într-un șirag pe care îl strâng la piept cu grijă, fiind bijuteriile mele cele mai de preț.

T.S.: Unul din rolurile care mi-a rămas întipărit în memorie și suflet este Cilla Contarini din “Neguțătoarea din Veneția” (după nuvela care l-a inspirat, la rândul său, pe Shakespeare). Un rol dramatic și profund, lucrat cu Michele Modesto Casarin, în stilul commediei dell’arte. Cum v-ați apropiat de acest rol atât de tulburător și complex? Cum a fost experiența, de-a lungul timpului, de a juca în acest gen de spectacol provenit din Italia renascentistă? Și cum a relaționat publicul român cu acest stil scenic aparte?

A.P.: Să știi că Neguțătoarea din Veneția a fost o premieră pentru mine din multe puncte de vedere. Purtam o mască (realizată de Stefano Perocco di Meduna) închisă la culoare, de o duritate extraordinară, complet neprietenoasă și într-un contrast teribil cu cea a lui Shylock. Maniera de joc, însă, nu era commedia ci un fel de teatru romantic, bazat pe relații, emoții și situații scenice complexe. Apoi era de înfruntat preconcepția că aceasta piesă are ca personaj principal un neguțător, nu o neguțătoare. Scenariul lui Michele, foarte interesant, opunea scenelor dramatice scene savuroase de Commedia realizate de personaje tipice, dar era atât de multă emoție în acel spectacol! O confruntare de dimensiuni aproape cosmice între Shylock și Cilla. Shylock, Sorin Dinculescu, poate cel mai spectaculos rol al lui în regia lui Michele, alături de Tonino din Gemenii, o altă performanță actoricească a lui Sorin. Din păcate, spectacolele de Commedia, în București nu au avut prea mare vizibilitate, ca să zic așa. Părea că publicul nu are apetit pentru acest gen . Noi, însă, am adorat acest proiect vast și l-am folosit la maximum. Noi actorii, zic!

T.S.: De curând, specificul Teatrului Masca s-a transformat, urmând un nou parcurs. Parte din această modificare a fost și premiera spectacolului “Summit”, în regia și coregrafia lui Florin Fieroiu. Un spectacol complex și complet, destul de incomod și nu foarte ușor de descifrat, la prima vedere, din cauza temei - dadaismul. Cum ați lucrat cu Florin Fieroiu și de ce este, totuși, un spectacol important și care, iată, este gustat de publicul bucureștean?

A.P.: Anul trecut s-a produs o schimbare majoră în teatrul nostru. Plecarea „părinților” teatrului a lăsat instituția deja croită spre un drum nou, dar incert. Anca Florea, în calitate de manager, s-a îngrijit ca trupa să aibă ce juca în perioada de tranziție care avea să vină. Așa s-a făcut că am lucrat un spectacol împreună cu Florin Fieroiu. Tema - Dadaismul, maniera ... poetic, concret, cu text și fără text, cu expresie corporală, nu dans, cu momente performative, nu improvizații.... și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Fieroiu. De fapt, este exact în stilul teatrului nostru de până acum...altfel de teatru, cum ziceam noi, acel tip de spectacol pentru care inventezi un limbaj propriu. Așa cum a fost Intrusa, cum a fost Oglinda sau Și a venit Îngerul, spectacole emblematice pentru noi. Cât de mult gustă spectatorii noștri acest spectacol, e complicat de spus. Oferta actuală din partea Catincăi Draganescu, noul manager deocamdată interimar, cuprinde un evantai de spectacole cu teme preponderent sociale, politice chiar, cu dramaturgii originale, realizate de tineri artiști preocupați de acest gen intrat de curând în repertoriile teatrelor bucureștene. Și publicul, din centru mai ales, dar și de prin cartier, pare să devină interesat. Dacă vorbim despre vânzarea de bilete, pare că Summit se vinde mai greu, sperie probabil spectatorii cu aparența de teatru elitist, mai greu de înțeles. Consider că toate spectacolele noastre din actuala stagiune, la care adaug și pe cele invitate, merită văzute. Practic, o luăm de la început, ne formăm un stil, un public, o trupă.

T.S.: Cum priviți acestă introducere din ce în ce mai întâlnită în teatrul românesc a problemelor sociale, politice, a discuțiilor pe marginea problemelor cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi?

A.P.: Cred că e toată lumea de acord cu faptul că arta reflectă viața, în toate felurile posibile, de când e lumea. Teatrul nu face excepție. Publicul se schimbă odată cu vremurile, timpul ne mână din urmă ca un birjar nemilos, dorințele și năzuințele noastre devin mai îndrăznețe, nevoile noastre , mai complexe și urgente. Așadar, spectacolul de teatru devine angajat în plan social, se resuscitează catharsisul, se exersează terapia prin teatru ca formă de spectacol, personajelor imaginare le iau locul oamenii de lângă noi sau chiar actorii înșiși. Textul dramatic aparține unor dramaturgi tineri care lucrează împreună cu regizorii și actorii . Eu spun că s-a născut deja o nouă formă de teatru, plin de vigoare, care își trage seva exclusiv din ceea ce a depistat a fi „nevoile actuale ale societății”. Nu e Augusto Boal, nu e Piscator cu teatrul lui politic, e altceva. Acest fenomen va duce cu siguranță la îmbogățirea peisajului teatral din Romania. Poate, în viitorul apropiat vom vedea și niște direcții artistice clare de natură să nască spectacole memorabile, semnificative în marea familie a teatrului universal. Părerea mea este că e bine să cumperi bijuterii noi și să le adaugi în caseta cu cele vechi, moștenite de la părinți, bunici, mătuși bogate.

T.S.: De ce i-ați îndemna pe cei tineri (și nu numai) să vină la Teatrul Masca?

A.P.: . Mă intrebi despre tineri artiști sau tineri spectatori? Îți zic părerea mea despre ambele categorii de tineri...e mai simplu să încep cu artiștii tineri; Masca e un loc de libertate și nebunie, poți să-ți îndeplinești orice vis (atât timp cât îți ajung banii), la Masca poți să înveți în continuare tot felul de lucruri care îți vor prinde bine mai târziu, la Masca e un mediu de lucru foarte prietenos, pentru că acest teatru este foarte tânăr și este încă rebel și visător! În privința spectatorilor tineri, lucrurile sunt evidente. Tematica spectacolelor, trupa tânără, managementul nou, marketingul modern, îndrăzneț, activitățile adresate țintit către comunitățile de tineri din preajma teatrului sunt tot atâtea motive pentru a veni la teatru, dacă ești tânăr și curios din fire. Teatrul nostru avea o deviză foarte bună „ați fost spectatorii teatrului Masca, sunteți prietenii teatrului Masca”! Tinerii trebuie doar să găsească drumul spre noi, apoi vor deveni fanii noștri pentru mult timp. Pot să spun, însă, că nu avem spectacole nepotrivite pentru anumite categorii de vârstă. L-aș numi un teatru cu „audiență generală”!

T.S.: Aveți si o frumoasă carieră pedagogică. Care sunt valorile și aspectele artistice cele mai importante pe care le doriți transmise studenților și celor care vor să urmeze o carieră în teatru?

A.P.: Lucrez cu alți oameni încă din 1991, dar niciodată nu am vrut să mă duc cu totul spre o carieră didactică. M-a atras mult libertatea de a alege diferite proiecte, de a ajuta copii, tineri, adulți în situații dificile și am fost, recunosc, puțin egoistă; am învățat din toate aceste experiențe lucruri pe care nicio facultate sau masterat nu mi le-ar fi putut oferi. Un lucru mi-a fost clar, jocul teatral este o sursă de educație, vindecare, dezvoltare și bucurie. Așa ar trebui gândit orice proiect, sau atelier cum se spune acum. Cred că actorii au nevoie să învețe să facă un rol și apoi vor putea să joace orice, să fie cât mai pregătiți fizic, să deprindă disciplina de teatru și lucrul în echipă. Astea sunt, în opinia mea lucrurile de bază. Urăsc vedetismul și mercenarismul in teatru.

T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar aveți vreun rol preferat? Dar un dramaturg?

A.P.: Măi, Tudor, te prefaci că nu mă cunoști, sau ce? Am jucat Ofelia și Viola, Zița, Irina din Trei surori, Pantalone, Dottore,  D-na Chat si atâtea altele....Toate rolurile îmi sunt dragi. Întreabă-mă dacă mai vreau să joc? Oh, daaaaaaa, orice rol mi se oferă, din două motive: primul, pentru că așa am învățat de la tatăl meu, că un actor nu trebuie să refuze niciodată niciun rol, al doilea motiv, pentru că rămân fără...timp, se apropie, cum spuneam, sezonul final. Iar dramaturgii mei preferați sunt Shakespeare, Cehov si Pirandello.

T.S.: Dacă ați pleca într-un alt univers, ce piesă, ce poezie și ce dramaturg ați lua cu dvs?

A.P.: De când cu multiversurile astea, stau mereu cu o valijoară pregătită să trec repede prin portal. Chiar cred și aștept asta! Aș lua cu mine Regele Lear de W. Shakespeare, La steaua de Eminescu și Cehov, normal!

T.S.: Dacă ne puteți spune, ce surprize și proiecte există în viitorul apropiat?

A.P.: Vai de mine, nu pot să vă spun, căci va trebui să vă omor după aceea! (râde) Urmează stagiunea estivală cu trei proiecte incitante. Începem lucrul acum în martie, apoi, în iunie, vom finaliza marele proiect internațional Human Mozaic, un festival al comunităților din jurul teatrului, iar de la toamnă....vom vedea!

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa că vă invit și pe dvs să împărtășiți același lucru cu ei.

A.P.: Dupa șaizeci și trei de ani de viață și patruzeci de ani de teatru, îmi păstrez sinceritatea intactă în relația mea cu spectatorii, colegii, colaboratorii. Acest lucru nu mi-a adus întotdeauna beneficii, cu toate astea , vă îndemn să fiți sinceri cu voi și cu ceilalți, să vreți mereu mai mult, să aveți curajul de a vă spune părerea, să vă bucurați de fiecare clipă trăită lângă cei dragi, să vă apropiați de artă și artiști pentru că vă aduc alinare, precum și emoții tulburătoare. Vă rog să vă gândiți bine la viața pe care o duceți și la ce anume ați putea îmbunătăți, la ce se întâmplă în orașul și în țara noastră, în lumea largă, pentru că, oricât de bine am duce-o noi aici, nu suntem singuri pe planeta asta suferindă...și mai cred că salvarea noastră stă în bunătate și iubire.

Este una dintre cele mai fascinante și versatile actrițe românce. Cu un farmec aparte,  cu o candoare îmbinată cu o forță interpretativă desăvârșită, dar și cu un simț artistic și estetic deosebit, astăzi vreau să vă prezint una dintre actrițele față de care am un atașament special, datorită talentului său, precum și generozității și umanității sale, care o fac o persoană cu totul și cu totul specială. Permite-ți-mi să vă fac cunoștință cu ANTOANETA COJOCARU.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Antoaneta Cojocaru?

Antoaneta Cojocaru: Sunt o fată visătoare din Constanța. Am o pisică. Îmi place teatrul.

T.S.: Cum a ajuns omul Antoaneta Cojocaru să fie actrița Antoaneta Cojocaru?

A.C.: În plan concret, am dat la UNATC după terminarea liceului și, spre surpriza mea, am intrat prima din prima, la clasa prof Ion Cojar. Și de acolo a început totul. În plan metafizic, având o moștenire artistică puternică, tatăl meu fiind cântăreț de operă, unchiul meu la fel, mătușa mea balerină, sora mea pictoriță, iar o mătușă mai îndepărtată fiind chiar actriță - Irina Răchițeanu - , probabil că instinctul artistic a fost foarte puternic sădit în mine. Adică, cred că dintotdeauna am simțit lucrurile diferit față de cei de vârsta mea. Și atât mama m-a încurajat să merg pe drumul acesta, cât și anumiți artiști în care am crezut și pe care i-am întâlnit la momente cheie. Dar actriță cu adevărat cred că te face publicul și partenerii de scenă uneori (dacă ai noroc), alături de care descoperi meseria asta, în care încă îmi mai place să caut.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?

A.C.: Clar, am fost foarte impresionată de profesorul meu Ion Cojar pe care, deși l-am prins pe final de carieră, sau poate tocmai de aceea, m-am simțit apropiată, înțeleasă și ocrotită de o logică , de un nivel intelectual și de o metodă de lucru foarte solidă. Apoi lucrul cu regizorul Radu Apostol, care era la clasa paralelă de regie și alaturi de care am lucrat mult - asta m-a ajutat să îmi formez anumite mijloace, să am anumite căutări și să îmi definesc primele păreri despre meserie.

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ai plecat din facultate?

A.C.: Mai presus de orice, am plecat din facultate cu părerea că asta e cea mai frumoasă meserie din lume, cu cei mai deosebiți oameni în ea și cu încredere în mine că pot să o fac și eu.

T.S.: Prima dată când te-am văzut pe scenă a fost în “Arlecchino moare”, la Teatrul Bulandra. Dacă nu greșesc, a fost primul proiect pe care l-ai coordonat ca și creator. Cum a apărut ideea pentru acel spectacol și, mai apoi, pentru toate proiectele tale ulterioare?

A.C.: Dintr-o nevoie de a lucra mai mult individual și de a îmi îmbunătăți mijloacele artistice, o nevoie împărtășită de câțiva colegi, printre care Adrian Ciobanu, care avea acea aură de actorie fină. Și cum spații de repetiții erau în Bulandra, dar nu prea erau folosite, ne-am apucat să lucrăm. Un rol important l-a avut desigur Alexandru Darie, care a înființat proiectul "Laboratorul de noapte" și care a înțeles nevoia noastră de a caută altceva. Și de atunci, periodic, în diferite spații, cred că am avut cate ceva de căutat.

T.S.: Nu pot să uit (și cred că niciunul din spectatorii prezenți atunci nu poate uita) spectacolul cu “Pescărușul” în viziunea ta din cadrul Laboratorului de Noapte de la Bulandra. A fost o montare memorabilă și una dintre primele pentru mine în care am realizat multe perspective diferite în piesa lui Cehov. Așadar, de ce Cehov și de ce “Pescărușul” în acel moment?

A.C.: "Pescărușul" este al doilea spectacol din Laboratorul de la Bulandra și cred că mi-a rămas și mie ca un exemplu de lucru generos și corect pe un text, dincolo de orice urmă de blazare. Practic 11 actori care se pot acorda, pot produce ceva grozav împreună și pot lăsa un semn important în timp. A fost vorba despre "Pescărușul" pentru că aveam loc toți în el, pentru că era un text important, cu un subiect pe care îl înțelegeam, căci îl trăiam cumva cu toții atunci.

T.S.: De câțiva ani colaborezi cu Teatrelli și ai creat acolo deja două spectacole strălucitoare și de mare succes. Încep prin a te întreba de ce ai ales textul lui Vârâpae, “Oxygen”?

A.C.: Asta am simțit că trebuie să fac. Eu mă ghidez mult după ceea ce simt. M-a impresionat și m-a urmărit acest text, care trebuia să se întâmple de două ori înainte de Teatrelli și, totuși, nu s-a întâmplat. Poate că Daniel Pascariu m-a ajutat mai mult să îl înțeleg și apoi Roxana Lăpădat a deschis acest nou drum al Teatrelli cu acest spectacol. Deci s-au legat toate. Ne-am dorit să vorbim despre frumusețe și despre dragoste, cu toate mijloacele artistice posibile, în cadrul acestui text scris ca un poem despre cele 10 porunci, dar care nu avea totuși o poveste atât de frumoasă, dacă stai să te gândești bine, deși foarte puternică. Nu era clar unde ne va duce asta, dar iată că au trecut 6 ani de când îl jucăm.

T.S.: Mulți spectatori se întreabă cum reușesc doi parteneri de viață să colaboreze pe scena. Aș dori să le potolim această curiozitate și să ne spui cum lucrezi cu Daniel Pascariu, soțul tău, care ți-e partener în cele două spectacole de la Teatrelli?

A.C.: Daniel e un artist în care cred și care are niște limite foarte largi de expresie, în primul rând și un partener curajos în a face teatru. Restul e multă muncă, smerenie și capacitatea de a o lua mereu de la capăt. În general, cred că știm ce vrem, și asta ne ajută foarte tare, mai ales în momentele mai sensibile sau mai tensionate, când nu găsim o soluție, de exemplu, și care sunt inerente, desigur, atâta timp cât venim din medii diferite.

T.S.: Cel de-al doilea spectacol absolut fermecător realizat de tine la Teatrelli este “Să vorbesc cu tine”. Ca și în “Oxygen”, există o mare parte de mișcare și coregrafie. Îmi poți spune mai multe despre această înclinație spre dans și coregrafie?

A.C.: Îmi place să vorbesc și cu corpul. Mă face fericită. Și mi-am propus să o fac cât pot de mult, atunci când e posibil din ipostaza unui actor, desigur. Mai ales că mișcarea e începutul meu în meseria asta, de fapt. Îmi place să împletesc mijloacele și să găsesc drumuri noi de a exprima sentimente și situații sau de a le comenta, ca în "Să vorbesc cu tine". Și oricum, de fiecare dată am o căutare actoricească aplicată, având în vedere că eu nu sunt regizor și că lucrez din resorturi actoricești, chiar și atunci când construiesc un spectacol.

T.S.: Joci într-unul din cele mai emoționante și, totodată, longevive spectacole din București, “Oscar și Tanti Roz”. Rolul tău este cel al unei fetițe, Peggy Blue. Cum te-ai apropiat de acest rol, cum l-ai construit? Și cum privești acest spectacol acum, la atâția ani de la premieră?

A.C.: Primul rol de fetiță l-am jucat la Radu Afrim în "Îngerul electric", la Teatrul Act și atunci cred că m-am simțit cu adevărat liberă pe scenă deși niciodată nu mai jucasem așa ceva. Dar Radu are acest talent - să descopere ce e ascuns în actori. Din acel moment, am început să primesc să joc fete mici sau tinere. Și eu mă mir foarte tare că mai rezistă să joc asta..... La Peggy m-a fermecat faptul că nu vorbea și că era albastră. De aici am plecat să o caut și să înțeleg cum ar putea să se exprime și care e lumea ei. Că acest spectacol a rezistat atâția ani, e un miracol ce ține de capacitatea noastră de a ne păstra aproape unii de alții, de dragostea pentru teatrul bun, de prietenia cu care ne înconjoară Oana Pellea, cât și de povestea textului, desigur.

T.S.: Dacă nu ai fi fost actriță, ce al drum ai fi ales?

A.C.: Dacă aș fi putut, balerină.

T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar ai vreun personaj preferat? Și ai vreun dramaturg de suflet?

A.C.: Nu am un personaj preferat, niciodată nu am avut, deși îmi plac anumite trăsături, reacții sau monoloage, dar mă țin departe de a privi lumea printr-o lentilă unică. Autorul preferat, însă, este Shakespeare.

T.S.: Dacă ne poți spune, ce proiecte și surprize există în tolba minunată a Antoanetei Cojocaru în viitorul apropiat?

A.C.: În fiecare lună sunt în țară cu "Oscar și Tanti Roz" și joc la Teatrelli. Spectacolele viitoare vor fi cu siguranță demersuri în care cred. Restul întâmplărilor sunt diferite exerciții. Am avut o perioadă în care mi-am pus multe întrebări și am simțit nevoia să fac un pas înapoi din cauza stadiului păcălitor și artificial din teatrul românesc. Publicul poate că nu știe asta, noi însă știm. Pentru mine e important să lucrez în contexte și înconjurată de personalități artistice în care am încredere și care spun mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, la suprafață. Și sper că voi face mai mult film.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa ca te invit și pe tine să împărtășiți același lucru cu cititorii noștri.

A.C.: Vă mulțumesc că veniți la teatru! Contează mult pentru mine că îmi scrieți și că avem o comunicare caldă. Implicați-vă în viață culturală, cereți mai mult de la teatru și bucurați-vă de artă și de viață!

Tudor Sicomaș: Fiecare interviu pe care îl fac, începe cu o întrebare standard, pe care ți-o adresez și ție, pentru că vreau ca cititorii să te cunoască mai îndeaproape. Așadar, cine este omul Raluca Bădoiu?

Raluca Bădoiu: Omul Raluca este mereu curios și în căutare de sine. Îi place să scrie, îi place arta și ca orice căutător își dorește să călătorească mult. Dacă ar avea o super putere probabil că ar face ca toți copii din lume să nu mai sufere, fie din cauza bolilor nemiloase, fie din pricina neajunsurilor de tot felul. Raluca pe care o cunosc acum le este recunoscătoare tuturor celor dragi, care aduc în viața ei liniștea și împlinirea ce îi sunt atât de necesare ca să funcționeze într-o lume nu tocmai roz.

T.S.: Cum a ajuns omul Raluca Bădoiu să fie specialistul în PR Raluca Bădoiu?

R.B.: Nu m-am imaginat neapărat un specialist în relații publice încă de la bun început. Dar am știut din adolescență că profesia pe care o voi alege în viață trebuie să fie strâns legată de domeniul comunicării. Bineînțeles, am cochetat și cu teatrul, ideea de a urma cursurile artei actorului a fost o tentație căreia i-am rezistat, iar acum sunt fericită că nu am mers pe această  cale. Mi s-a spus des în anii de școală faptul că scriu bine. Moștenindu-l probabil pe unchiul meu care a fost jurnalist de investigație în provincie. Nu pot să definesc concret momentul în timp când am decis să urmez cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București, dar știu că am luat această decizie cu doar câteva luni înaintea examenului de admitere și că mai toți din familie, mai puțin eu, erau emoționați dacă voi intra pe locurile de la buget. Fapt care s-a și întâmplat. Au urmat studiile de licență în jurnalism, apoi un master în managementul instituțiilor mass-media. Multă practică, ceva colaborări la site-uri mici, unele dintre ele nici nu mai există în prezent, altele da, iar primul job serios cu carte de muncă, și nu cu contract de colaborare, a fost de redactor în cadrul agenției de presă Mediafax. În acel moment am realizat că pot să mă descurc în viață pe propriile forțe.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, personalitate)?

R.B.: Cred că fiecare dintre noi avem profesori preferați, și mai cred că este bine să găsim un mentor în facultate, cineva de care să ne simțim apropiat, care să ne ajute să înțelegem care dintre specializările pe care le oferă facultatea ni s-ar potrivi mai bine. Eu am fost o norocoasă în acest sens, pentru că am ajuns destul de repede să cunosc această persoană, încă de când am început studiile. Este vorba despre doamna Mădălina Bălășescu, mi-a fost profesor la cursuri precum tehnici de lucru în audiovizual, producție în televiziune sau strategii de comunicare în organizația media și care pentru mine a fost mai mult un părinte decât un profesor și omul care mi-a coordonat atât lucrarea de licență, cât și pe cea de disertație.
Îmi pare rău că în ultima vreme facultatea pe care am absolvit-o este măcinată de scandaluri, dar cred tare că libertatea de exprimare ar trebui să fie susținută mai ales de viitorii jurnaliști și experți în comunicare, relații publice și publicitate. Și mai cred că abuzul și hărțuirea sexuală, venite din partea celor care ar trebui să te învețe și să îți fie model de profesionalism, sunt aspecte extrem de importante, peste care nu ar trebui să trecem, pe care trebuie să le expunem public și cărora trebuie să le găsim rezolvare, indiferent de cât de drastice și radicale vor fi repercusiunile pentru abuzator. Într- o societate în care, din păcate, am fost învățați să tăcem și să îndurăm, îi felicit sincer și îi susțin pe toți cei care au avut curajul să vorbească în acest sens, în nume propriu sau sub anonimat.

T.S.: De ce jurnalism, comunicare și, apoi, PR? A existat întotdeauna o pasiune legată de scris și de relaționarea cu oamenii?

R.B.: Așa cum am povestit mai sus, da, a existat încă din adolescență o pasiune pentru scris, m-a ajutat să o descopăr profesorul de limba și literatura română din perioada respectivă. Există și o pasiune pentru public speaking, pe care am cunoscut-o prin teatru, atunci când, în liceu am luat parte la două spectacole realizate sub îndrumarea unui mare actor pe care îl are Naționalul din București, Claudiu Bleonț. Și care a știut să dea sens și valoare timpului liber al unor adolescenți care ar fi putut foarte ușor să cadă pradă tentațiilor vârstei.

T.S.: Ai vreo personalitate din domeniul jurnalismului sau al comunicării pe care să o fi luat drept model?

R.B.: Știu, din proprie experiență, că nu este neapărat sănătos să ai idoli. Pentru că și ei sunt oameni, iar atunci când vor greși într-un fel sau altul, s-ar putea să trăiești o dezamăgire ireală, a unor așteptări pe care le-ai proiectat de unul singur la tine în „film”. Așa că am încercat să mă țin departe de ideea de „a ciopli” statui. Bineînțeles că sunt jurnaliști a căror activitate o urmăresc îndeaproape și pe care îi apreciez, aici se numără Florin Negruțiu, Cătălin Tolontan, Emilia Șercan, Alex Dima, Paula Herlo, Rareș Năstase, Alex Nedea, Răzvan Luțac, și lista poate continua. 

T.S.: Ești Head of PR la Opera Națională București, prima scenă lirică a țării și una din cele mai importante instituții de cultură din România. Care a fost parcursul până aici și cum ai ales să faci parte din echipa ONB?

R.B.: Pentru că teatrul a rămas prima mare iubire și știm cu toții că prima iubire nu se uită niciodată, am vrut ca în timpul liber să realizez materiale pe subiecte culturale, iar colegii din redacția Mediafax au fost deschiși și m-au susținut în acest sens. Așa am ajuns să aflu că regizorul Andrei Șerban punea în scenă la Opera Națională București spectacolul de operetă „Văduva veselă” și mi-am dorit tare să am ocazia să îi pot lua un interviu. Iar pentru a primi acordul de a realiza un material în operă, am mers la managerul general de atunci, doamna Beatrice Rancea cu această propunere. Și așa m-am trezit în biroul dânsei. Eu, cu intenția de a înainta o propunere de interviu, iar doamna Rancea, căutând la acel moment specialiști în comunicare alături de care să își poată forma o echipă la opera din București. Țin foarte bine minte cum am ieșit pe ușă cu task-ul de a găsi câteva nume pe care să i le recomand, ceea ce pentru mine mereu a fost o reală misiune, dar și cu propunerea de a mă alătura echipei. Nu am dat un răspuns ferm atunci, pentru că îmi plăcea foarte tare ceea ce făceam la Mediafax. O săptămână mai târziu am primit un telefon din partea managerului operei în care am fost întrebată dacă pot să vin să ajut cu promovarea premierei „Văduva veselă” și dacă mai pot recomanda pe cineva care ni se poată alătura în acest proiect. Așadar, ceea ce a pornit ca un interviu pe teme culturale pe care doream să îl realizez, s-a concretizat într-o colaborare de domeniul relațiilor publice în cadrul primei scene lirice a României. Au fost șase luni în care am rămas colaborator al ONB și, în același timp, redactor la Mediafax. Doar că să lucrezi de la 06:00 a.m. și până la 23:00 p.m. în fiecare zi din săptămână nu este o alternativă pe termen lung. Atunci când oboseala și-a spus cu adevărat cuvântul, m-am simțit nevoită să aleg, decizia nu a fost ușoară, dar a fost luată cu inima, nicidecum una pur rațională. Pentru că mereu am fost atrasă de cultură, de artă și de frumos, bănuiesc că intuiți ce am ales. Așa am ajuns să fiu în prezent PR-ul Operei Naționale București și sunt recunoscătoare fiecărui om care a avut încredere în mine, care mi-a acordat șanse pe acest drum lung și, uneori, anevoios și de la care am învățat alte lucruri valoroase față de ce m-au învățat cei cinci ani de studii superioare. În decursul a aproape 8 ani petrecuți în această poziție pot spune că am avut șansa de a colabora bine cu toți managerii generali ai instituției, prilej cu care le mulțumesc și le sunt recunoscătoare pentru încredere și colaborare. Iar acest aspect este unul important în profesia specialistului în relații publice, pentru că persoana care se ocupă de imaginea instituției, de relația cu presa și cu criticii, trebuie să fie în strânsă legătură cu managementul general, pentru a înțelege foarte bine viziunea mandatului în exercițiu și a reuși să o transmită către public. Bineînțeles că un mare aport în tot acest parcurs al meu l-a avut doamna Beatrice Rancea, pentru faptul că a îndrăznit să ia un tânăr jurnalist și să îi dea aripi, a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat destinul, eu așa am simțit, și pentru acest lucru am să îi fiu veșnic recunoscătoare. 

T.S.: La momentul actual, ONB are una din cele mai frumoase și bine construite imagini din țară. Totodată, ați creat și construit o rețea de legături atât cu sponsori, cat și cu personalități românești și din străinătate. Care este, în mare, o strategie de PR de succes pentru o instituție culturală de asemenea anvergură?

R.B.: Din programul de masterat în managementul instituțiilor mass-media pe care l-am urmat, am deprins suficient de multe generalități despre management. Consider că este foarte important ca un manager bun să aibă o strategie clar definită pe termen scurt, mediu și lung, pe care să o împărtășească cu echipa de comunicare și căreia să știe să îi transmită ce anume își dorește să scoată în evidență cu precădere din acel plan. Abia mai apoi echipa de PR alături de cea de marketing pot pune la punct o strategie promovare către public. Atunci când managementul este la un nivel înalt, așa cum se întâmplă în prezent la ONB, acest lucru se transmite automat și în exterior. Din punct de vedere al strategiei de comunicare pașii sunt identici indiferent de cine deține mandatul de management. Practic, specialistul în relații publice face tot ceea ce a învățat că scrie la carte (plan și strategie, comunicate de presă țintite pe evenimente, comunicate de presă generale, parteneriate media, comunicare în social media, interviuri, menține relația cu presa și cronicarii, conferințe de presă etc). Toate cele enumerate fac parte din ABC-ul activității de PR, nu am inventat apa caldă, nici nu îmi doresc să o fac, ci doar îmi doresc să excelez în domeniul meu de activitate, sunt o persoană consecventă, conștiincioasă și devotată profesiei.  
Dar dacă în exterior arată bine, suntem vizibili prin evenimente interesante și cu caracter de unicitate, asta este în mare măsură meritul managerului. Nu spun că nu este multă muncă în spatele acestui succes, este un efort de echipă, una de profesioniști (comunicare, marketing, tehnicieni de scenă, artiști, echipă de creație, producători, oamenii de la atelierele de producție, economicul etc.) care își sacrifică de cele mai multe ori timpul liber (weekend-uri sau seri/nopți), dar spun că mereu sunt doi vectori importanți: managerul – responsabil să vină cu idei de produse (spectacole, evenimente și invitați în cazul de față) și echipa de profesioniști – responsabilă să livreze un produs cât mai bun.

T.S.: ONB a trecut prin perioade mai mult sau mai puțin bune în ultimii ani, dar de ceva timp se află pe un drum din ce în ce mai strălucitor. Cum crezi ca influențează activitatea de PR acest traseu ascendent?

R.B.: Dincolo de strategia de PR, cred că cel mai bun lucru care i s-a întâmplat ONB-ului în ultimii zece ani a fost un mandat de management câștigat prin concurs. Certitudinea stabilității a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat. Atunci când ai stabilitate poți planifica și poți aduce liniște și siguranță. Bineînțeles că îmi dedic întreaga capacitate profesională în vederea obținerii unor rezultate concrete cât mai performante pentru partea de comunicare a ONB, întreaga echipă din care fac parte este una dedicată. Le mulțumesc colegilor că suntem un grup omogen și unit, aproape la bine, dar mai ales la greu. De multe ori, îți pui la bătaie propriile relații personale, de cele mai multe ori prietenii vechi, care nu au nicio obligație contractuală cu instituția la care lucrez și care nu datorează nimic instituției. Mă refer la oameni din media care ne ajută în a obține o inserție într-un tronson de știri sau într-o emisiune. În mod normal, ajungi acolo printr-un contract sau printr-o agenție, pârghii pe care o instituție a statului nu le are la dispoziție, atât din pricina unui buget mic, aproape inexistent pentru promovare, cât și din cauza legislației în vigoare care nu este gândită în acest scop. 

T.S.: Vedem în ultimul timp tot felul de tipuri de jurnalism slab. Ce înseamnă, de fapt, ce este jurnalismul de calitate? Și cum ar trebui un jurnalist să abordeze o știre în mod corect și deontologic?

R.B.: Sunt mai bine de 7 ani de când nu mai activez în jurnalism, dar majoritatea cunoștințelor mele sunt în domeniu, am foști colegi care încă lucrează în presă. Nu cred că are sens să intru în teoria pe care am învățat-o în facultate despre deontologia profesiei, despre etica jurnalistică, pentru că o cunoaștem cu toții. Dar cred cu tărie într-una dintre regulile de căpătâi ale jurnalismului, regulă pe care o aplic și în viața mea de zi cu zi, fie ea profesională sau personală, și anume: verifică-ți informația din cel puțin 3 surse credibile până să o faci publică sau să o iei de bună. Cred că dacă am face asta cu toții lucrurile ar fi mult mai simple în existența noastră planetară, nu ar mai exista atâtea drame, bârfe, zvonuri care ne fac mult rău, la fel cum nu ar mai exista atât de mult fake news. Dar cred că găsim în continuare jurnalism de calitate, mă uit cu drag la investigații precum cele de la „România, te iubesc!”.

T.S.: Care sunt cele mai mari pasiuni ale tale?

R.B.: Îmi place mult să scriu, cândva aveam mai mult timp să o fac și doar pentru „pofta inimii”. Îmi place să descopăr locuri noi, să călătoresc și îmi place mult să merg la spectacole de teatru și la film.

T.S.: Ce ți-ai fi dorit să faci în viața, să devii dacă nu ai fi ales acest drum pe care te afli acum?

R.B.: Nu mă văd făcând altceva care să mă împlinească mai tare, dar sunt convinsă că dacă ar trebui să aleg musai altă profesie, ne-am învârti tot în sfera comunicării. Poate, de ce nu, om de radio.

T.S.: Știu că ești o pasionată de călătorii, așa cum ai și menționat de câteva ori în acest interviu. Care este orașul sau locul preferat din călătoriile tale?

R.B.: Oooh, da. Din câte am văzut, pentru că sunt încă foarte multe locuri pe care nu le-am văzut, cel mai mult îmi place Parisul. Are acel ceva care mă face să mă simt binevenită, mereu acasă, deși nu cunosc pe nimeni acolo, nu vorbesc limba și cu toate acestea, atunci când îl revizitez, simt că aparțin locului, că am fost acolo dintotdeauna.
În ceea ce privește destinațiile în care încă nu am ajuns, cred că mi-ar plăcea tare o țară exotică, dar neapărat cu câteva zile petrecute pe o plajă paradisiacă cu nisip alb și mare turcoaz. 

T.S.: Trebuie să te întreb asta - ai vreo operă preferată? Și există și vreunul (sau mai multe) spectacol(e) din repertoriul ONB de care te simți mai atrasă, mai legată?

R.B.: Da, am, o spun fără să stau prea mult pe gânduri. Îmi place cu toată ființa mea „Lucia di Lammermoor”, montarea în regia lui Andrei Șerban, pe care o puteți vedea în repertoriul nostru curent, dar și la Opera Bastille din Paris. Și îmi plac și spectacolele de balet, „Romeo și Julieta” de pe scena ONB este unul dintre preferate.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii noștri. Așa că te invit și pe tine să împărtășesti același lucru cu cititorii noștri.

R.B.: Dacă ar fi să dau un sfat unui om pe care îl văd pentru prima și ultima dată în viață, acela ar fi să fie cinstit cu el, să rămână autentic și loial sufletului său și valorilor sale. Toate celelalte sunt trecătoare, dar e greu să trăiești o viață plină de regrete și cu un sine nemulțumit de propriile alegeri și convingeri.

O cunoașteti atât de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, din București, unde interpretează cu forță și eleganță rolul „Eu” din musicalul „Rebecca”, dar și de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, din spectacolul de variété„Asta la revista!”. Este una dintre cele mai frumoase și complexe voci din muzica românească, este tânără, frumoasă și plină de vervă și ambiție. Astăzi, Republika Kritica stă de vorbă cu...Alexandra Crăescu.

Tudor Sicomaș:  Bine ai venit la „De vorbă cu...”, Alexandra. Așa cum știm deja,  începem acest interviu cu întrebarea pe care o adresez tuturor invitaților mei: cine este omul Alexandra Crăescu?

Alexandra Crăescu: Alexandra "omul', este o fată simplă născută în orașul Moinești, pe 19 mai 1989, care a avut mereu vise mari și care încă are. Este acea persoană veșnic optimistă care nu crede în expresia "nu se poate". Încăpățânată până la Dumnezeu și înapoi, dornică de a ști mai mult și de a face mai mult.

T.S.: Cum a ajuns omul Alexandra Crăescu să fie cântăreața Alexandra Crăescu?

A.C.: Alexandra "cântăreața" a fost în mine încă de când m-am născut. Și-a făcut apariția undeva pe la 5 ani, pe vremea când eram la grădiniță și  țineam locul casetofonului când doamna educatoare avea de lucru cu actele și-și dorea ca toți copiii să stea cuminți. Stăteau cuminți doar dacă le cântam eu... (zâmbește)

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de liceu de muzică și apoi la facultate? Cu ce ai plecat de acolo? Și cine te-a influențat cel mai mult în acea perioadă?

A.C.: Anii de liceu au fost tare frumoși, dar și grei în același timp. Făceam naveta în fiecare weekend de la Bacău la Moinești și invers. În Bacău era Liceul de Artă "George Apostu" unde am absolvit canto clasic. Am locuit 4 ani la căminul altui liceu unde erau cazați elevii din alte orașe. Am învățat multe în acea perioadă - mai ales ce înseamnă disciplina. Mi-a prins bine. Sunt fericită și norocoasă pentru faptul că am avut niște profesori minunați. Le mulțumesc pe această cale!  Școala era luată mult mai în serios și trebuia să muncești mult ca să fii cu adevărat un elev bun, ca apoi să visezi să intri la Conservator. La facultate a fost mult mai ușor. Aveam deja experiența de a fi departe de casa, eram deja "călită". (râde)

T.S.: De ce pedagogie muzicală? A existat întotdeauna o pasiune de a preda?

A.C.: Nu m-am gândit niciodată că voi fi capabilă sau că voi ști vreodată îndeajuns de multe lucruri ca să pot preda. Eu am considerat întotdeauna predatul ca fiind o meserie foarte grea și cu mare responsabilitate. Și mai trebuie să ai și har să poți să fii dascăl.  Însă, am descoperit între timp că e chiar frumos și culmea, îmi place. Am ales atunci Pedagogie Muzicală ca și modul pentru că nu exista modulul de canto muzică ușoară.

T.S.: Cred că mulți din breasla artistică au anumite modele, niște persoane care i-au inspirat. În cazul tău, ai vreun artist sau vreo artistă, fie cântăreți ori actori, pe care să îl sau să o fi luat drept model?

A.C.: O, da! M-au inspirat destui artiști de-a lungul timpului. Însă "marea mea iubire" a fost și a rămas Celine Dion.

T.S.: Eu te-am cunoscut prima dată cu ocazia primelor reprezentații cu “Rebecca”, acum peste 10 ani. Cum ai ajuns să faci parte din acea super producție?

A.C.: Wow...ce-a trecut timpul... (râde) În timpul facultății, doamna profesoară de Istoria Muzicii, Carmen Stoianov, ne-a pus să vizionăm musicalul "Notre Dame de Paris". Era prima data când vedeam un spectacol de o asemenea anvergură și de acest gen.  Efectiv am fost fascinată.  Știam de existența musicalului "Romeo și Julieta" care se juca la noi, fusesem la casting, dar am ajuns mult prea târziu și distribuțiile erau deja făcute. Am fost respinsă din start. Însă am rămas cu dorința și visul de a face parte dintr-o asemenea producție. Mai târziu, nu mai știu exact cum am aflat de castingul pentru "Rebecca", însă am avut o dorință nebună de a fi parte din el, fără măcar să știu 100% despre ce era vorba. Eu mi-am dorit pur și simplu.  Și Dumnezeu a făcut totul posibil. Attila Beres a crezut în mine, împreună cu echipa de atunci și mi s-a împlinit un vis. Apoi am jucat și rolul Julietei... (zâmbește)

T.S.: Știm ca, în adaptările cinematografice, personajul tau a fost interpretat de câteva mari actrițe. Ce reprezintă pentru tine rolul din “Rebecca”? Cum ai rezonat cu această femeie timidă care se trezește deodată stăpâna unui conac și este, totodată, hăituită de imaginea fostei stăpâne moarte?

A.C.: Rolul lui "EU" din "Rebecca" a fost o mare provocare pentru mine, mai ales pentru faptul că nu am studii de actorie. A trebuit să găsesc adevărul în mine și să transpun momente din viața mea în fiecare scenă în parte pentru a interpreta cât mai real și original. Acest fapt i se datorează regizorului în totalitate. Cu timiditatea nu a fost greu, pentru că mă caracterizează. (râde)

T.S.: Nu de mult timp ai intrat și intr-unul din spectacolele Teatrului de Revistă, “Asta la revista!”. Ce îți aduce în plus acest proiect și ce găsești provocator și, totodată, diferit față de spectacolul de la Operetă?

A.C.: Da! S-a împlinit un an de când fac parte din spectacolul "Asta la Revista!" A fost o mare onoare să fiu primită în echipa minunată de la Teatrul De Revistă "Constantin Tănase". Îmi doream de mult acest lucru, fie vorba între noi, mai ales pentru faptul că în liceu cam așa a început oficial cariera mea. În clasa a 10-a, jucam în spectacolul "Paiață și...Paiațe" regizat de actorul Florin Zancescu de la Teatrul Bacovia din Bacău. Și a fost pe vremea aceea ceva extraordinar pentru mine. Faptul că am ocazia să joc într-un spectacol de același gen, acum,  îmi aduce o bucurie imensă. Însă sunt două lucruri diferite ca și grad de dificultate.

T.S.: Dintre genurile muzicale abordate, care este cel preferat și de ce?

A.C.: Nu mai pot să spun că am un singur gen muzical preferat. Găsesc frumusețe în fiecare gen în parte. Muzica în sine este o bucurie indiferent de gen. Dacă pot să cânt, sunt fericită!

T.S.: Dacă poți să ne împărtășești, ce ne așteaptă în viitorul apropiat din partea Alexandrei Crăescu? Există proiecte noi în desfășurare?

A.C.: Am foarte multe surprize muzicale pe viitor. Un viitor foarte apropiat. Îmi doresc să lansez muzica proprie și să pot să arăt lumii și cealaltă latură a mea. Cea de songwriter.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către spectatori - existenți sau posibili viitori. Așa ca te invit și pe tine să împărtășesti același lucru cu cititorii noștri.

A.C.: Tuturor celor care au citit și vor citi aceste rânduri și care ne urmăresc, le doresc multă sănătate și le mulțumesc pentru suport! Numai gânduri bune!

Astăzi, în cea mai nouă rubrică a Republicii Kritice stăm de vorbă cu o actriță, un manager de asociație, un om extrem de interesant, generos și călduros - Iulia Cristescu. Vă invit să-i descoperiți personalitatea intrigantă în interviul de mai jos!

Tudor Sicomaș: Așa cum mi-am obișnuit cititorii, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Iulia Cristescu?

Iulia Cristescu: Este o veșnică căutătoare, un bonne vivant, un estet mult prea critic, un poate mult prea mare critic cu sine însăși. Cer enorm de la mine, am principii de viață bine stabilite și nu fac rabat de la nici unul din ele, simt mult, sunt un om timid (deși poate nu pare), detest mediocritatea în orice formă ar fi, ador să fiu înconjurată de cetățeni dotați cu inteligență feroce, ador să trăiesc, ador viața asta în toate culorile ei, mă consum zilnic precum o lumânare și, nu în ultimul rând, ca să întregesc acest tablou de caracter complex, în completă antiteză, sunt o leoaică; pe cât de timidă, poate, pe atât de temut, probabil.

T.S.: Cum a ajuns omul Iulia Cristescu să fie actrița Iulia Cristescu?

I.C.: Nimic mai simplu. Sunt un om care a știut întotdeauna ce vrea. Părinții mei au fost niste fericiți, în sensul că de mic copil chiar, eu aia am dorit, aia am făcut. Nu am avut prea multe căutări. M-am trezit într-o zi și am spus: „Eu pentru asta sunt făcută, eu asta voi face” - și asta am făcut! Am avut un puseu de a da la jurnalism, ceea ce am și făcut (am și luat examenul, de altfel), apoi am optat pentru teatru și am dat la teatru. Și uite așa acolo am rămas. Mi-am dorit enorm, am sorbit fiecare lecție de la profesorii mei... și ce profesori, pentru că i-am adorat efectiv! Chiar în această seară am avut imensa plăcere de a mă reîntâlni în cadrul Galei UARF, după 17 ani de la terminarea facultății cu domnul Ștefan Velniciuc și trebuie să mărturisesc: nu am mai simțit o asemenea bucurie de mult! Ce melancolici ne face timpul acesta; nimeni cu scapă de asta, din această cauză e atât de frumoasă viața asta colorată cu bune, cu rele. Important este cum trecem prin ea și cât de frumos știm să trăim.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate? Cu ce ai plecat de acolo? Și cine te-a influențat cel mai mult în acea perioadă?

I.C.: Au fost fabuloși. Am avut șansa de a lucra cu Cătălina Buzoianu, iar asta m-a influențat mult pe mai departe. Cum, de altfel, și doamna Adriana Popovici și-a pus amprenta asupra mea, un profesor renumit așa cum, din păcate, nu se mai găsește în institut.

T.S.: Cred că mulți din breasla noastră cred ca are niște modele, niște persoane care i-au inspirat. În cazul tău, ai vreun actor sau vreo actriță pe care să îl sau să o fi luat drept model?

I.C.: Absolut! Un mare DA! L-am adorat pe Ștefan Iordache! Adorat efectiv, l-am iubit de la distanță, deși nu am avut plăcerea de a-l cunoaște niciodată, și mi-aș fi dorit enorm! Mi-aș fi dorit să îl am profesor, mi-ar fi plăcut să îl am partener de scenă. Genul acela de personalitate răvășitoare, care nu se uită, nu ai cum, nu ai voie! Un actor fabulos și un monstru sacru al scenei românești! Port cu mine regretul de a nu îl fi cunoscut, căci când eu mă formam că actor, el pierea fulgerător la Viena. A ales să fie stea, dar din toate stelele, pentru mine el este Luceafărul!

T.S.: Ai fost actriță atât în provincie (la Galați și Târgoviște), cât și în București (mai întâi la Teatrul Masca, apoi în teatrul independent, unde încă activezi). Există vreo diferență între teatrele din afara Bucureștiului și cele din capitală?

I.C.: În primul rând este o diferență colosală între teatrul independent și cel de stat. Pentru un actor ca mine care a activat doar în zona teatrului de stat, este extrem de dificilă schimbarea pentru că, în cele din urmă, ai totul pe tavă, ești servit, călcat, aranjat, pe când în teatrul independent tu faci tot. Ești și manager și mașinist și PR și luminist și sufleor și cabinier - tot. Dar aș îndrăzni a spune că asta te împinge la a face înaltă performanță, nu îți permite a avea blazarea aceea a unora din provincie care activează într-un loc călduț și au totul pe tavă, dar nici nu își doresc să exceleze în vreun fel. Există situații - le-am văzut cu proprii ochi. Ori mă întrebai de diferența dintre teatrele de provincie și cele din București. Colectivul este cheia, dași managementul. Poți avea degeaba un teatru local de prestigiu, dacă colectivul este mediocru și managementul inadecvat, produsul finit nu poate fi unul cu rezonanță. Și există colective peste colective, Management Cultural între management cultural, Actori printre actori și, nu în ultimul rând, ca în viață, Oameni între oameni.

T.S.: După cum am amintit deja, ai fost actrița a Teatrului Masca pentru o perioadă (de altfel așa ne-am și cunoscut). Ce a însemnat pentru tine această experiență a teatrului de gest care, trebuie să recunoaștem, e rară în România? Cu ce ai plecat de acolo și ce ți-a rămas în suflet, în gând legat de acest tip de teatru?

I.C.: În primul rând, spectacolele în aer liber sunt definite de un set de particularități și anume condițiile de joc și estetica trebuie adaptate în funcție de elementele naturale. Masca sau „persona” (așa cum e numită de antici) desemna unicitatea, individualitatea, precum și un simbol al metamorfozei, al dedublării. Ca un paradox, suntem mai mult noi înșine când ne ascundem cea mai expresivă parte a corpului, chipul. Asta îl obligă pe actor să se exprime prin corp, iar expresivitatea corporală este unul dintre cei mai importanți factori în munca actorului cu sine însuși.

T.S.: Ai realizat deja un spectacol independent, dar și un film de scurt-metraj, ambele în zona independentă. Cum privești această zonă oarecum nou dezvoltată în România - cea independentă?

I.C.: Este în continuă dezvoltare și este normal să fie așa. Atâta timp cât teatrele nu mai au capacitatea de absorbție, apariția spațiilor independente devine vitală.

T.S.: Ai pus de curând bazele Teatrului Vechi Independent. Cu ce gând ai pornit la drum cu acest proiect?

I.C.: Cu gândul de a crea o comunitate valoroasă și de a perpetua principiile, etica și profesionalismul, așa cum l-am învățat eu, cum îl definesc și pe care doresc să îl transmit mai departe.

T.S.: Dacă poți să ne împărtășești, ce ne așteaptă în viitorul apropiat din partea Iuliei Cristescu și a Teatrului Vechi Independent? Există proiecte în desfășurare?

I.C.: După cum știți, suntem primul teatru care a produs un film după un text de teatru. Am vrut să fim altfel, să inovăm, să aducem un aer nou, proaspăt în peisajul teatral și ne ținem de asta. Pregătim surprize frumoase, parteneriate noi și producția unui nou spectacol la care am început să lucrăm asiduu și pe care abia așteptam să îl revelăm.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către spectatori - existenți sau posibili viitori. Așa ca te invit și pe tine să împărtășesti același lucru cu cititorii noștri.

I.C.: Mergeți la teatru să descoperiți cum el, actorul, se identifică pe rând cu nenumărate existențe umane și suferă întocmai cum ar suferi în viață personajul pe care îl întruchipează pe scenă. Asta înseamnă că el cunoaște într-o singură existență pasiunile, revelațiile, speranțele și suferințele a cincizeci sau o sută de existențe...