„Din facultate, am plecat cu părerea că actoria e cea mai frumoasă meserie din lume, cu cei mai deosebiți oameni și cu încredere în mine că pot să o fac și eu”. INTERVIU CU ANTOANETA COJOCARU

Este una dintre cele mai fascinante și versatile actrițe românce. Cu un farmec aparte,  cu o candoare îmbinată cu o forță interpretativă desăvârșită, dar și cu un simț artistic și estetic deosebit, astăzi vreau să vă prezint una dintre actrițele față de care am un atașament special, datorită talentului său, precum și generozității și umanității sale, care o fac o persoană cu totul și cu totul specială. Permite-ți-mi să vă fac cunoștință cu ANTOANETA COJOCARU.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Antoaneta Cojocaru?

Antoaneta Cojocaru: Sunt o fată visătoare din Constanța. Am o pisică. Îmi place teatrul.

T.S.: Cum a ajuns omul Antoaneta Cojocaru să fie actrița Antoaneta Cojocaru?

A.C.: În plan concret, am dat la UNATC după terminarea liceului și, spre surpriza mea, am intrat prima din prima, la clasa prof Ion Cojar. Și de acolo a început totul. În plan metafizic, având o moștenire artistică puternică, tatăl meu fiind cântăreț de operă, unchiul meu la fel, mătușa mea balerină, sora mea pictoriță, iar o mătușă mai îndepărtată fiind chiar actriță - Irina Răchițeanu - , probabil că instinctul artistic a fost foarte puternic sădit în mine. Adică, cred că dintotdeauna am simțit lucrurile diferit față de cei de vârsta mea. Și atât mama m-a încurajat să merg pe drumul acesta, cât și anumiți artiști în care am crezut și pe care i-am întâlnit la momente cheie. Dar actriță cu adevărat cred că te face publicul și partenerii de scenă uneori (dacă ai noroc), alături de care descoperi meseria asta, în care încă îmi mai place să caut.

T.S.: Cum au fost pentru tine anii de facultate și cine te-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?

A.C.: Clar, am fost foarte impresionată de profesorul meu Ion Cojar pe care, deși l-am prins pe final de carieră, sau poate tocmai de aceea, m-am simțit apropiată, înțeleasă și ocrotită de o logică , de un nivel intelectual și de o metodă de lucru foarte solidă. Apoi lucrul cu regizorul Radu Apostol, care era la clasa paralelă de regie și alaturi de care am lucrat mult - asta m-a ajutat să îmi formez anumite mijloace, să am anumite căutări și să îmi definesc primele păreri despre meserie.

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ai plecat din facultate?

A.C.: Mai presus de orice, am plecat din facultate cu părerea că asta e cea mai frumoasă meserie din lume, cu cei mai deosebiți oameni în ea și cu încredere în mine că pot să o fac și eu.

T.S.: Prima dată când te-am văzut pe scenă a fost în “Arlecchino moare”, la Teatrul Bulandra. Dacă nu greșesc, a fost primul proiect pe care l-ai coordonat ca și creator. Cum a apărut ideea pentru acel spectacol și, mai apoi, pentru toate proiectele tale ulterioare?

A.C.: Dintr-o nevoie de a lucra mai mult individual și de a îmi îmbunătăți mijloacele artistice, o nevoie împărtășită de câțiva colegi, printre care Adrian Ciobanu, care avea acea aură de actorie fină. Și cum spații de repetiții erau în Bulandra, dar nu prea erau folosite, ne-am apucat să lucrăm. Un rol important l-a avut desigur Alexandru Darie, care a înființat proiectul "Laboratorul de noapte" și care a înțeles nevoia noastră de a caută altceva. Și de atunci, periodic, în diferite spații, cred că am avut cate ceva de căutat.

T.S.: Nu pot să uit (și cred că niciunul din spectatorii prezenți atunci nu poate uita) spectacolul cu “Pescărușul” în viziunea ta din cadrul Laboratorului de Noapte de la Bulandra. A fost o montare memorabilă și una dintre primele pentru mine în care am realizat multe perspective diferite în piesa lui Cehov. Așadar, de ce Cehov și de ce “Pescărușul” în acel moment?

A.C.: "Pescărușul" este al doilea spectacol din Laboratorul de la Bulandra și cred că mi-a rămas și mie ca un exemplu de lucru generos și corect pe un text, dincolo de orice urmă de blazare. Practic 11 actori care se pot acorda, pot produce ceva grozav împreună și pot lăsa un semn important în timp. A fost vorba despre "Pescărușul" pentru că aveam loc toți în el, pentru că era un text important, cu un subiect pe care îl înțelegeam, căci îl trăiam cumva cu toții atunci.

T.S.: De câțiva ani colaborezi cu Teatrelli și ai creat acolo deja două spectacole strălucitoare și de mare succes. Încep prin a te întreba de ce ai ales textul lui Vârâpae, “Oxygen”?

A.C.: Asta am simțit că trebuie să fac. Eu mă ghidez mult după ceea ce simt. M-a impresionat și m-a urmărit acest text, care trebuia să se întâmple de două ori înainte de Teatrelli și, totuși, nu s-a întâmplat. Poate că Daniel Pascariu m-a ajutat mai mult să îl înțeleg și apoi Roxana Lăpădat a deschis acest nou drum al Teatrelli cu acest spectacol. Deci s-au legat toate. Ne-am dorit să vorbim despre frumusețe și despre dragoste, cu toate mijloacele artistice posibile, în cadrul acestui text scris ca un poem despre cele 10 porunci, dar care nu avea totuși o poveste atât de frumoasă, dacă stai să te gândești bine, deși foarte puternică. Nu era clar unde ne va duce asta, dar iată că au trecut 6 ani de când îl jucăm.

T.S.: Mulți spectatori se întreabă cum reușesc doi parteneri de viață să colaboreze pe scena. Aș dori să le potolim această curiozitate și să ne spui cum lucrezi cu Daniel Pascariu, soțul tău, care ți-e partener în cele două spectacole de la Teatrelli?

A.C.: Daniel e un artist în care cred și care are niște limite foarte largi de expresie, în primul rând și un partener curajos în a face teatru. Restul e multă muncă, smerenie și capacitatea de a o lua mereu de la capăt. În general, cred că știm ce vrem, și asta ne ajută foarte tare, mai ales în momentele mai sensibile sau mai tensionate, când nu găsim o soluție, de exemplu, și care sunt inerente, desigur, atâta timp cât venim din medii diferite.

T.S.: Cel de-al doilea spectacol absolut fermecător realizat de tine la Teatrelli este “Să vorbesc cu tine”. Ca și în “Oxygen”, există o mare parte de mișcare și coregrafie. Îmi poți spune mai multe despre această înclinație spre dans și coregrafie?

A.C.: Îmi place să vorbesc și cu corpul. Mă face fericită. Și mi-am propus să o fac cât pot de mult, atunci când e posibil din ipostaza unui actor, desigur. Mai ales că mișcarea e începutul meu în meseria asta, de fapt. Îmi place să împletesc mijloacele și să găsesc drumuri noi de a exprima sentimente și situații sau de a le comenta, ca în "Să vorbesc cu tine". Și oricum, de fiecare dată am o căutare actoricească aplicată, având în vedere că eu nu sunt regizor și că lucrez din resorturi actoricești, chiar și atunci când construiesc un spectacol.

T.S.: Joci într-unul din cele mai emoționante și, totodată, longevive spectacole din București, “Oscar și Tanti Roz”. Rolul tău este cel al unei fetițe, Peggy Blue. Cum te-ai apropiat de acest rol, cum l-ai construit? Și cum privești acest spectacol acum, la atâția ani de la premieră?

A.C.: Primul rol de fetiță l-am jucat la Radu Afrim în "Îngerul electric", la Teatrul Act și atunci cred că m-am simțit cu adevărat liberă pe scenă deși niciodată nu mai jucasem așa ceva. Dar Radu are acest talent - să descopere ce e ascuns în actori. Din acel moment, am început să primesc să joc fete mici sau tinere. Și eu mă mir foarte tare că mai rezistă să joc asta..... La Peggy m-a fermecat faptul că nu vorbea și că era albastră. De aici am plecat să o caut și să înțeleg cum ar putea să se exprime și care e lumea ei. Că acest spectacol a rezistat atâția ani, e un miracol ce ține de capacitatea noastră de a ne păstra aproape unii de alții, de dragostea pentru teatrul bun, de prietenia cu care ne înconjoară Oana Pellea, cât și de povestea textului, desigur.

T.S.: Dacă nu ai fi fost actriță, ce al drum ai fi ales?

A.C.: Dacă aș fi putut, balerină.

T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar ai vreun personaj preferat? Și ai vreun dramaturg de suflet?

A.C.: Nu am un personaj preferat, niciodată nu am avut, deși îmi plac anumite trăsături, reacții sau monoloage, dar mă țin departe de a privi lumea printr-o lentilă unică. Autorul preferat, însă, este Shakespeare.

T.S.: Dacă ne poți spune, ce proiecte și surprize există în tolba minunată a Antoanetei Cojocaru în viitorul apropiat?

A.C.: În fiecare lună sunt în țară cu "Oscar și Tanti Roz" și joc la Teatrelli. Spectacolele viitoare vor fi cu siguranță demersuri în care cred. Restul întâmplărilor sunt diferite exerciții. Am avut o perioadă în care mi-am pus multe întrebări și am simțit nevoia să fac un pas înapoi din cauza stadiului păcălitor și artificial din teatrul românesc. Publicul poate că nu știe asta, noi însă știm. Pentru mine e important să lucrez în contexte și înconjurată de personalități artistice în care am încredere și care spun mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, la suprafață. Și sper că voi face mai mult film.

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa ca te invit și pe tine să împărtășiți același lucru cu cititorii noștri.

A.C.: Vă mulțumesc că veniți la teatru! Contează mult pentru mine că îmi scrieți și că avem o comunicare caldă. Implicați-vă în viață culturală, cereți mai mult de la teatru și bucurați-vă de artă și de viață!