„Dacă pe băieți armata îi face bărbați, pe mine actoria m-a făcut femeie.”. INTERVIU CU ANAMARIA PÎSLARU

Este una dintre cele mai dăruite, versatile, complexe și pasionale actrițe românce. Rămâne atât în topul meu, cât și al altor iubitori de teatru. Este - lucru nu foarte des întâlnit în lumea artei de pretutindeni - un om frumos, generos, un suflet darnic și prietenos, care împarte mereu bucurie, dar și lecții de teatru și de viață cu toți cei ce-i sunt apropiați. Femeie, mamă, actriță și profesoară, astăzi vă propun să (re)descoperiți toate aceste valențe și fațete ale omului Anamaria Pîslaru.

Tudor Sicomaș: Ca de fiecare dată, îmi încep interviul cu o întrebare pe care o adresez tuturor interlocutorilor - cine este omul Anamaria Pîslaru?

Anamaria Pîslaru: Anul ăsta se împlinesc 40 de ani de când m-am angajat ca actriță la teatrul Maria Filotti din Brăila. Prin urmare, mergând pe ideea ta că omul e una, artistul e alta, am petrecut mai mult timp al vieții ca actriță decât ca om! Ha,ha, ha! Totuși, răspund provocării, astfel: m-am născut la Brăila, m-am căsătorit la Brăila, am început să joc teatru la Brăila, am născut primul copil, Maria-Ilinca, la Brăila, am cunoscut-o pe Anca Florea la Brăila și asta e relevant pentru că datorită ei destinul meu, ca om și actriță, s-a schimbat categoric, dramatic, spectaculos. Am dat concurs în iulie 1990 pentru a face parte din prima trupă a teatrului Masca și am fost angajată la București, am locuit cu chirie în București până în 1998, am primit un apartament de la primărie în București, am născut al doilea copil, pe Constantin-Teodor, în București, am rezistat restul vieții mele în București. Până acum. Dacă mă gândesc la viața mea ca la un serial genul fantastic, urmează sezonul final în care sper să vă surprindă și să vă placă felul în care rezolv bătălia finală!

T.S.: Cum a ajuns omul Anamaria Pîslaru să fie actrița Anamaria Pîslaru?

A.P: Provin dintr-o familie ocupată și preocupată de teatru. Am crescut în teatru, am jucat de mică, nu mare lucru, dar suficient cât să se lipească „microbul” de mine, am crescut printre oameni de teatru și poate, am și moștenit ceva de la ai mei! Așa s-a făcut că în clasa a XII-a am luat hotărârea eroică de a da examen la facultatea de teatru. Mi-am promis atunci că, dacă nu intru din prima, dau la filologie și mă fac profesoară. Iată-mă acum actriță și oarecum, profesoară.

T.S.: Cum au fost pentru dvs anii de facultate și cine v-a influențat în acea perioadă (profesor, actor)?

A.P.: Pare greu de crezut, dar în 1980, clasele de actorie aveau 3 locuri pentru fete și 4 pentru băieți. Atât! Bătălia la admitere era cam la fel de sângeroasă ca la Rovine, Posada sau Podul Înalt. Faptul că am intrat în acel an la Institutul de teatru din Târgu Mureș, clasa doamnei Ileana Burlacu, secondată de Adrian Mazarache și Dade Moisescu a fost un șoc pentru mine și familie deoarece „se vorbea” că sunt „foarte crudă” și pot să mai aștept un an, doi, sau.... Totuși, am intrat și am început un drum anevoios de reclădire, de autocunoaștere și modelare a personalității. Nu spun că am devenit chiar altă persoană, dar cei patru ani de facultate m-au schimbat mult și a fost doar preambulul transformărilor ce aveau să vină...

T.S.: Cu ce amintiri și lecții importante ați plecat din facultate?

A.P.: La capitolul „întâmplări si lecții”, mi-e tare greu să structurez un răspuns. Fiecare zi era pentru mine o luptă cu mine însămi, cu colegii, unii dintre ei mult mai mari decât mine, cu doamna Ileana care mă chinuia cu maturizarea forțată, cu rolurile de babe și dezbărarea de „corpul și atitudinea de balerină”. Avea dreptate, dar, la vremea respectivă, mi se părea tortură și deseori mă întrebam dacă nu e prea dură, chiar abuzivă metoda. Și, da, am ales să o ascult orbește și să încerc să îmi inhib candoarea, naivitatea, fragilitatea pentru a deveni o femeie puternică. Dacă pe băieți armata îi face bărbați, pe mine actoria m-a făcut femeie. Și am făcut și armata, sic!

T.S.: Proveniți dintr-o familie cu puternice legături cu teatrul. Tatăl dvs, Dumitru Pîslaru, a fost actor, la rândul său, iar mama a fost regizor tehnic atât, ambii desfășurându-și carierele, atât la Galați, cât și la Brăila. Cum au privit ei alegerea dvs de a da la teatru? 

A.P.: Ce-și face omul cu mâna lui, e sfânt, se zice. În relația cu părinții mei totul era consensual...în aparență. Eu am luat decizia, de capul meu! Tatăl meu, director de teatru și actor, evident, nu m-a încurajat deloc în alegerea mea. Mama, în schimb, m-a susținut din toata inima și asta a contat enorm pentru mine. Pe vremea aceea era important să se păstreze aparențele și era dificil să gestionezi un eșec răsunător cum ar fi fost văzută în Brăila respingerea mea la admitere. Din fericire, pentru toată lumea, am fost admisă și totul a părut dintr-o dată foarte firesc, natural... „așchia nu sare departe de trunchi”... și alte vorbe izvorâte din înțelepciunea populară românească.

T.S.: V-ați început drumul acesta frumos în actorie pe scenă Teatrului “Maria Filotti” din Brăila. Cum au fost, pentru dvs, primii ani pe o scenă de asemenea importanță?

A.P.: M-am întors în timp la momentul când, în anul III de facultate, apare în Târgu Mureș regizorul Niki Scarlat care urma să monteze Hamlet la Național. Panică în Institut! Cam ca acum când se aude că vine Ostermeier să monteze la TNB! Niki venea să vadă studentele și să aleagă o Ofelie pentru Cornel Popescu, minunatul actor care urma să-l joace pe Hamlet. Eu m-am resemnat, Cornel Popescu era puțin mai scund decât mine așa că nu mi-am dat nicio șansă. Ei bine, Niki m-a ales pe mine, am leșinat, am înnebunit de bucurie, am jucat, a fost o experiență uimitoare. Îți povestesc asta ca să înțelegi că eu sunt ceea ce sunt acum și datorită unor întâlniri extraordinare. Constantin Codrescu pleacă de la Institut când intru eu, nu-l am pe el profesor, deși aș fi vrut, dar în 1984 îl găsesc director la teatrul din Brăila. Am fost în culmea fericirii să ajung acasă, să pot lucra cu maestrul Codrescu, să fiu pe scenă cu Bujor Macrin, actorul formidabil care m-a încurajat și ajutat efectiv să devin actriță. Seria întâlnirilor importante pentru mine continuă cu Zoe Anghel Stanca, Alexa Visarion, Dragos Galgoțiu, Dimo Deshev, Dana Dima. Am jucat foarte mult în cei șase ani cât am stat la Brăila, am trăit intens în și prin teatru, am fost absorbită total de „munca actorului cu sine însuși”. Astfel, am stat departe de influența negativă, distrugătoare a sistemului comunist, a Marelui Mecanism.

T.S: Din 1990 sunteți actriță a Teatrului Masca din București. Cum ați ajuns de la Teatrul din Brăila la cel din capitală?

A.P.: Revin la Anca Florea. Am petrecut mult timp împreună la Brăila, am vorbit în nopțile lungi și friguroase, din apartamentul de pe malul Dunării, despre cărți, filme, teatru și ce frumos ar fi dacă am putea face ceva nou, care să ne aparțină în totalitate. A venit 1989 și ocazia perfectă pentru ea, împreună cu Mihai Mălaimare să realizeze ceea ce și-au dorit, un altfel de teatru, un teatru de gest, pantomimă și expresie corporală. Părea cel mai firesc lucru pentru mine să merg alături de ei. În sfârșit, aptitudinile mele, anii de gimnastică, dans își găseau drumul spre o nouă formă de exprimare artistică. Am dat concurs, am fost angajată, am lăsat copilul nou-născut la Brăila în grija mamei mele și am pornit într-o aventură despre care nu știam aproape nimic, pentru că... nu se inventase încă.

T.S.: Cum au fost privite primele spectacole ale Teatrului Masca de publicul român neobișnuit cu această formă de expresie artistică?

A.P.: Știi cum e când te muți într-o casă nouă, nu? Ești atât de bucuros încât despachetezi haotic, scoți berile, sticla de vin și...te cinstești cu prietenii care te-au ajutat la mutat! Apoi, încet, încet, pui toate lucrurile în ordine, în timp. Noi nu aveam timp! În septembrie 1990 am jucat la terasa din spatele Muzeului Literaturii, o formulă a spectacolului Clovnii realizat de Mihai Mălaimare, preluat și adaptat, cu o distribuție mixtă, actori vechi și noi. O mare emoție, o mare bucurie. Acesta era începutul. Apoi am ieșit în stradă și am jucat Clovnii pe Calea Victoriei, pe locul fostului Teatru Național, lângă Palatul Telefoanelor. Ne-a plăcut enorm, reacțiile oamenilor erau neprețuite, nimeni nu mai văzuse teatru pe stradă până atunci! La început, publicul din spațiile neconvenționale, unde jucam sau făceam o paradă, un așa zis happening sau doar exersam la instrumentele noastre de suflat luate de la casare de la fanfara militară, publicul acela era foarte prietenos. Mai târziu au ajuns să fie plictisiți, agasați de tot felul de acțiuni stradale de reclamă, de propagandă electorală, etc. După aceea au devenit agresivi în multe împrejurări, li s-a părut că noi suntem datori să-i distrăm pe gratis, că doar asta face teatrul Masca, nu? Vine la ei în cartier și joacă între blocurile lor, iar ei nu trebuie nici măcar să coboare de la etajul 5. În timp, lumea a aflat cam ce vrem noi, am crescut generații de spectatori, de iubitori de teatru, generații de studenți și actori care au făcut un soi de practică foarte utilă pe lângă noi, ne-am perfecționat continuu din mers și am ajuns să avem publicul nostru, care ne iubea și ne urmărea oriunde am fi mers. Relația unui teatru tânăr cu publicul, într-un oraș ca Bucureștiul anilor ‘90, este greu de gestionat. A fost dragoste, dar cu năbădăi!

T.S.: Prima dată v-am urmărit în rolul Maicii Starețe din “Comedia erorilor”, de William Shakespeare, unde făceați un rol comic memorabil. Au urmat, apoi, pentru mine, întâlnirile cu Doamna Chat (din “Acul Cumetrei Gurton”), Dottore Cicognato Becchetone (din “Când dragostea poartă pâslari”), Doica din “Romeo și Julieta” și multe alte astfel de roluri comice. Cum priviți un rol de comedie față de un unul dintr-o dramă ori tragedie?

A.P.: Veșnica dilemă, actor de dramă sau de comedie? Dacă vrei să știi, imi place să joc, punct! Cu cât sunt mai diferite spectacolele, cu atât mai bine. Încă din facultate am înțeles că pentru mine funcționează surpriza. Cu cât mai neașteptată este propunerea, cu atât sunt mai entuziastă. Nu am crezut că o să fac travesti și uite că am făcut! Nu am crezut că după Ofelia o să joc Piatra din casă, și ăsta a fost doar începutul. Am descoperit Commedia dell’Arte la Masca odată cu proiectul lui Michele Modesto Casarin. A fost ca un masterat extrem de serios, am învățat enorm și, cu siguranță, am devenit o actriță mai bună. În același timp, Mihai Mălaimare nu m-a „menajat” deloc! Aproape fiecare stagiune aducea noi sarcini actoricești, mijloace de expresie, modalități artistice diverse, dintre cele mai ciudate, necunoscute sau foarte greu de asumat. Am reușit, în mare parte. Acum, când mă uit în urmă, văd toate spectacolele în care am jucat ca pe niște globuri de cristal, mărgele într-un șirag pe care îl strâng la piept cu grijă, fiind bijuteriile mele cele mai de preț.

T.S.: Unul din rolurile care mi-a rămas întipărit în memorie și suflet este Cilla Contarini din “Neguțătoarea din Veneția” (după nuvela care l-a inspirat, la rândul său, pe Shakespeare). Un rol dramatic și profund, lucrat cu Michele Modesto Casarin, în stilul commediei dell’arte. Cum v-ați apropiat de acest rol atât de tulburător și complex? Cum a fost experiența, de-a lungul timpului, de a juca în acest gen de spectacol provenit din Italia renascentistă? Și cum a relaționat publicul român cu acest stil scenic aparte?

A.P.: Să știi că Neguțătoarea din Veneția a fost o premieră pentru mine din multe puncte de vedere. Purtam o mască (realizată de Stefano Perocco di Meduna) închisă la culoare, de o duritate extraordinară, complet neprietenoasă și într-un contrast teribil cu cea a lui Shylock. Maniera de joc, însă, nu era commedia ci un fel de teatru romantic, bazat pe relații, emoții și situații scenice complexe. Apoi era de înfruntat preconcepția că aceasta piesă are ca personaj principal un neguțător, nu o neguțătoare. Scenariul lui Michele, foarte interesant, opunea scenelor dramatice scene savuroase de Commedia realizate de personaje tipice, dar era atât de multă emoție în acel spectacol! O confruntare de dimensiuni aproape cosmice între Shylock și Cilla. Shylock, Sorin Dinculescu, poate cel mai spectaculos rol al lui în regia lui Michele, alături de Tonino din Gemenii, o altă performanță actoricească a lui Sorin. Din păcate, spectacolele de Commedia, în București nu au avut prea mare vizibilitate, ca să zic așa. Părea că publicul nu are apetit pentru acest gen . Noi, însă, am adorat acest proiect vast și l-am folosit la maximum. Noi actorii, zic!

T.S.: De curând, specificul Teatrului Masca s-a transformat, urmând un nou parcurs. Parte din această modificare a fost și premiera spectacolului “Summit”, în regia și coregrafia lui Florin Fieroiu. Un spectacol complex și complet, destul de incomod și nu foarte ușor de descifrat, la prima vedere, din cauza temei - dadaismul. Cum ați lucrat cu Florin Fieroiu și de ce este, totuși, un spectacol important și care, iată, este gustat de publicul bucureștean?

A.P.: Anul trecut s-a produs o schimbare majoră în teatrul nostru. Plecarea „părinților” teatrului a lăsat instituția deja croită spre un drum nou, dar incert. Anca Florea, în calitate de manager, s-a îngrijit ca trupa să aibă ce juca în perioada de tranziție care avea să vină. Așa s-a făcut că am lucrat un spectacol împreună cu Florin Fieroiu. Tema - Dadaismul, maniera ... poetic, concret, cu text și fără text, cu expresie corporală, nu dans, cu momente performative, nu improvizații.... și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Fieroiu. De fapt, este exact în stilul teatrului nostru de până acum...altfel de teatru, cum ziceam noi, acel tip de spectacol pentru care inventezi un limbaj propriu. Așa cum a fost Intrusa, cum a fost Oglinda sau Și a venit Îngerul, spectacole emblematice pentru noi. Cât de mult gustă spectatorii noștri acest spectacol, e complicat de spus. Oferta actuală din partea Catincăi Draganescu, noul manager deocamdată interimar, cuprinde un evantai de spectacole cu teme preponderent sociale, politice chiar, cu dramaturgii originale, realizate de tineri artiști preocupați de acest gen intrat de curând în repertoriile teatrelor bucureștene. Și publicul, din centru mai ales, dar și de prin cartier, pare să devină interesat. Dacă vorbim despre vânzarea de bilete, pare că Summit se vinde mai greu, sperie probabil spectatorii cu aparența de teatru elitist, mai greu de înțeles. Consider că toate spectacolele noastre din actuala stagiune, la care adaug și pe cele invitate, merită văzute. Practic, o luăm de la început, ne formăm un stil, un public, o trupă.

T.S.: Cum priviți acestă introducere din ce în ce mai întâlnită în teatrul românesc a problemelor sociale, politice, a discuțiilor pe marginea problemelor cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi?

A.P.: Cred că e toată lumea de acord cu faptul că arta reflectă viața, în toate felurile posibile, de când e lumea. Teatrul nu face excepție. Publicul se schimbă odată cu vremurile, timpul ne mână din urmă ca un birjar nemilos, dorințele și năzuințele noastre devin mai îndrăznețe, nevoile noastre , mai complexe și urgente. Așadar, spectacolul de teatru devine angajat în plan social, se resuscitează catharsisul, se exersează terapia prin teatru ca formă de spectacol, personajelor imaginare le iau locul oamenii de lângă noi sau chiar actorii înșiși. Textul dramatic aparține unor dramaturgi tineri care lucrează împreună cu regizorii și actorii . Eu spun că s-a născut deja o nouă formă de teatru, plin de vigoare, care își trage seva exclusiv din ceea ce a depistat a fi „nevoile actuale ale societății”. Nu e Augusto Boal, nu e Piscator cu teatrul lui politic, e altceva. Acest fenomen va duce cu siguranță la îmbogățirea peisajului teatral din Romania. Poate, în viitorul apropiat vom vedea și niște direcții artistice clare de natură să nască spectacole memorabile, semnificative în marea familie a teatrului universal. Părerea mea este că e bine să cumperi bijuterii noi și să le adaugi în caseta cu cele vechi, moștenite de la părinți, bunici, mătuși bogate.

T.S.: De ce i-ați îndemna pe cei tineri (și nu numai) să vină la Teatrul Masca?

A.P.: . Mă intrebi despre tineri artiști sau tineri spectatori? Îți zic părerea mea despre ambele categorii de tineri...e mai simplu să încep cu artiștii tineri; Masca e un loc de libertate și nebunie, poți să-ți îndeplinești orice vis (atât timp cât îți ajung banii), la Masca poți să înveți în continuare tot felul de lucruri care îți vor prinde bine mai târziu, la Masca e un mediu de lucru foarte prietenos, pentru că acest teatru este foarte tânăr și este încă rebel și visător! În privința spectatorilor tineri, lucrurile sunt evidente. Tematica spectacolelor, trupa tânără, managementul nou, marketingul modern, îndrăzneț, activitățile adresate țintit către comunitățile de tineri din preajma teatrului sunt tot atâtea motive pentru a veni la teatru, dacă ești tânăr și curios din fire. Teatrul nostru avea o deviză foarte bună „ați fost spectatorii teatrului Masca, sunteți prietenii teatrului Masca”! Tinerii trebuie doar să găsească drumul spre noi, apoi vor deveni fanii noștri pentru mult timp. Pot să spun, însă, că nu avem spectacole nepotrivite pentru anumite categorii de vârstă. L-aș numi un teatru cu „audiență generală”!

T.S.: Aveți si o frumoasă carieră pedagogică. Care sunt valorile și aspectele artistice cele mai importante pe care le doriți transmise studenților și celor care vor să urmeze o carieră în teatru?

A.P.: Lucrez cu alți oameni încă din 1991, dar niciodată nu am vrut să mă duc cu totul spre o carieră didactică. M-a atras mult libertatea de a alege diferite proiecte, de a ajuta copii, tineri, adulți în situații dificile și am fost, recunosc, puțin egoistă; am învățat din toate aceste experiențe lucruri pe care nicio facultate sau masterat nu mi le-ar fi putut oferi. Un lucru mi-a fost clar, jocul teatral este o sursă de educație, vindecare, dezvoltare și bucurie. Așa ar trebui gândit orice proiect, sau atelier cum se spune acum. Cred că actorii au nevoie să învețe să facă un rol și apoi vor putea să joace orice, să fie cât mai pregătiți fizic, să deprindă disciplina de teatru și lucrul în echipă. Astea sunt, în opinia mea lucrurile de bază. Urăsc vedetismul și mercenarismul in teatru.

T.S.: Poate fi o întrebare clișeică, dar aveți vreun rol preferat? Dar un dramaturg?

A.P.: Măi, Tudor, te prefaci că nu mă cunoști, sau ce? Am jucat Ofelia și Viola, Zița, Irina din Trei surori, Pantalone, Dottore,  D-na Chat si atâtea altele....Toate rolurile îmi sunt dragi. Întreabă-mă dacă mai vreau să joc? Oh, daaaaaaa, orice rol mi se oferă, din două motive: primul, pentru că așa am învățat de la tatăl meu, că un actor nu trebuie să refuze niciodată niciun rol, al doilea motiv, pentru că rămân fără...timp, se apropie, cum spuneam, sezonul final. Iar dramaturgii mei preferați sunt Shakespeare, Cehov si Pirandello.

T.S.: Dacă ați pleca într-un alt univers, ce piesă, ce poezie și ce dramaturg ați lua cu dvs?

A.P.: De când cu multiversurile astea, stau mereu cu o valijoară pregătită să trec repede prin portal. Chiar cred și aștept asta! Aș lua cu mine Regele Lear de W. Shakespeare, La steaua de Eminescu și Cehov, normal!

T.S.: Dacă ne puteți spune, ce surprize și proiecte există în viitorul apropiat?

A.P.: Vai de mine, nu pot să vă spun, căci va trebui să vă omor după aceea! (râde) Urmează stagiunea estivală cu trei proiecte incitante. Începem lucrul acum în martie, apoi, în iunie, vom finaliza marele proiect internațional Human Mozaic, un festival al comunităților din jurul teatrului, iar de la toamnă....vom vedea!

T.S.: Nu în ultimul rând, ca de fiecare dată, îmi invit interlocutorul să adreseze un gând către cititorii și spectatorii noștri - existenți sau viitori posibili. Așa că vă invit și pe dvs să împărtășiți același lucru cu ei.

A.P.: Dupa șaizeci și trei de ani de viață și patruzeci de ani de teatru, îmi păstrez sinceritatea intactă în relația mea cu spectatorii, colegii, colaboratorii. Acest lucru nu mi-a adus întotdeauna beneficii, cu toate astea , vă îndemn să fiți sinceri cu voi și cu ceilalți, să vreți mereu mai mult, să aveți curajul de a vă spune părerea, să vă bucurați de fiecare clipă trăită lângă cei dragi, să vă apropiați de artă și artiști pentru că vă aduc alinare, precum și emoții tulburătoare. Vă rog să vă gândiți bine la viața pe care o duceți și la ce anume ați putea îmbunătăți, la ce se întâmplă în orașul și în țara noastră, în lumea largă, pentru că, oricât de bine am duce-o noi aici, nu suntem singuri pe planeta asta suferindă...și mai cred că salvarea noastră stă în bunătate și iubire.

---

Credit foto: Dana Mitică, Mihai Stănescu, Mihaela Petre și arhiva personală a actriței Anamaria Pîslaru