Povești urbane despre mame și băieți. „La câțiva oameni distanță de tine”, regia: Radu Afrim, la Teatrul Național „I.L. Caragiale”

Mă tot gândesc de câteva zile ce și cum aș putea scrie despre spectacolul lui Radu Afrim pe textul lui Dan Coman, “La câțiva oameni distanță de tine”. Nu e ușor. Nu e ușor deloc să fii obiectiv când vine vorba de teatrul ăla care te atinge, îți apasă toate butoanele știute și neștiute, care te transformă, care îți aduce aminte de ce nu te-ai făcut medic, inginer ori altceva, alegând în loc drumul atâta de sinuos și accidentat al artei scenei. Și spectacolul de la TNB asta face. Realizează tot ce am spus mai sus și ceva în plus. Te înalță ca spectator (fie ca ești unul “avizat” ori ba), îți dezvăluie că, indiferent cât de indiferent poți fi față de cei din jur, există totuși acei câțiva oameni la o anumită distanță de tine de care vrei să te apropii și să îi îmbrățișezi doar așa, pur și simplu pentru ca simți nevoia să o faci. Și așa realizezi că încă mai ai o inimă. Nu, nu e vorba despre mine, dar simt că spectacolul i-ar putea atinge chiar și pe aceia dintre noi care par îndepărtați de orice emoție umană. Atât de puternic este modul în care regizorul a reușit să transmită mesajele tulburătoare din poveștile de viață cât se poate de reale și palpabile  născute de imaginația lui Dan Coman.

Pornind de la text în sine, care este măiastru construit din monologuri și scene între 2, maxim 3 personaje, trecând prin distribuția extraordinară și ajungând la regia care îi pune în valoare pe artiști, dar în care se simte și semnătura specifică creatorului, “La câțiva oameni distanță de tine” se constituie într-unul din marile fenomene spectacologice ale stagiunii. Cu siguranță vorbim de un succes răsunător de casă, de public și de critică (fapt deja demonstrat de la premiera oficială care a avut loc în vara anului trecut).

Nu ai, deci, cum să rămâi insensibil la cele două povești tulburătoare pe care cuvintele lui Dan Coman, ingeniozitatea lui Radu Afrim și talentul actorilor le povestesc timp de peste 2 ore și jumătate. Copii care sunt îndepărtați de părinți prin atitudinea acestora din urmă, vicii care duc la destrămarea familiilor, fete și băieți rătăciți pe drumurile vieții, dar care vor cu tot dinadinsul să pozeze în oameni realizați doar pentru a le aduce o fărâmă de bucurie familiilor lor; și, în primul rând, mame. Mame care ar face orice pentru confortul și liniștea pruncilor pe care i-au adus pe lume, punându-și, deseori, propria fericire pe planul al doilea. Deja sublinia cineva într-un articol faptul că spectacolul acesta reușește să redea atât de bine și de duios imaginea maternă. Eu adaug că nicăieri în teatru nu am mai întâlnit mame atât de autentice, atât de bine conturate ca personalități și atât de reale ca în “La câțiva oameni distanță de tine”. Scriitura din spatele celor două femei care și-ar da și viața pentru bunăstarea copiilor lor, cadrul în care le plasează regizorul, dar și talentul uriaș ale celor două actrițe scot la iveală caracteristicile cele mai adevărate ale figurii materne românești și de pretutindeni. Și ca să mă refer strict la soluțiile regizorale, trebuie să scot în evidență frumusețea light design-ului gândit de George Jipa alături de Radu Afrim, prin care toate personajele, dar mai cu seamă mamele sunt puse într-o lumină caldă. Cum să nu te emoționeze acea imagine din prima parte în care Mama 1 șade la o masă privind pe geamul străpuns de o rază puternică, transformând întregul moment într-o scenă desprinsă aproape perfect fidel dintr-o pictură de Vermeer? În plus, universul sonor realizat de regizorul-poet încadrează plasează acțiunea scenică la limita dintre real și oniric, dintre gândurile cele mai intime ale personajelor și exteriorizarea lor cea mai frustă. Văd acest spectacol după ce, nu cu mult timp în urmă, am avut bucuria de a vedea “Repetiție pentru o lume mai bună”. Două reprezentații cât se poate de asemănătoare ca atmosferă, dar cât se poate de diferite ca abordare. Și cu siguranță ăsta este unul din punctele forte ale lui Radu Afrim - inventivitatea, subtilitatea, ușurință și virtuozitatea cu care știe să abordeze in registre și chei atât de diferite teme atât apropiate din punct de vedere al intensității emoționale și al mesajului transmis. Îmi permit să îl compar cu acei compozitori precum Mozart sau Strauss ori Ceaikovski al căror opere muzicale conțin elemente comune, dar care au reușit să nască noi și noi linii melodice, nepermițându-si să se copieze pe ei înșiși.

Și distribuția. Ah, distribuția, acest punct sensibil al meu și forte al spectacolului. De ce sensibil? Pentru că e alcătuită din câțiva dintre actorii mei de suflet de la TNB. Încep cu Marius Manole, acest supraom super actor care, asemenea lui Radu Afrim, ni se descoperă diferit de la un rol la altul. Aceeași virtuozitate corporală, aceeași rostire frumoasă și clară, tonalitățile vocii care îi permit să jongleze cu stările personajelor, mimica extrem de elastică, ce-i permite să se metamorfozeze din băiețel în bărbat, în prima parte, spre a deveni o bătrână austriacă de-a dreptul atletică ce stârnește hohote de râs și aplauze în partea a doua. Drama personajului din primul act devine, în trupul lui Marius Manole, viscerală, o simți tu însuți-spectatorul cu toată ființa și toată carnea și tot spiritul. Apoi, Natalia Călin, această miraculoasă actriță și om căreia Dumnezeu i-a hărăzit un dar uriaș de talent pe care îl împărtășește de fiecare dată cu publicul. Și cum? Prin cele mai nuanțate interpretări pe care le-am văzut pe o scenă. Și printr-o ușurință aproape inexplicabilă de a trece de la un hohot de râs și o vorbă spusă cu umor la cea mai sfâșietoare replică pe care o simți în fiecare fibră a corpului tremurând. Cu un glas recognoscibil și cu o eleganță a rostirii, împreunată cu o dicție de invidiat, și de această dată Natalia Călin ne-a demonstrat ce este o mamă, cum se luptă pentru puii ei, cum încearcă să răzbească prin viața vitregă, dar și cum izbândește în a-și oferi și sieși momente de liniște, chiar dacă totul nu se află decât în imaginația ei. Din nou actrița apelează la abilitățile sale comice de excepție, atacând rolul în graiul bistrițean impecabil și izbutește să jongleze cu el între lacrima reținută și zâmbet în colț de suflet.

Mirela Oprișor este cea de-a doua mamă, în partea a doua, dar este și tanti Coralia în primul act. Cu câtă discreție și ce ușor trece de la un registru strident, voit vulgarizat la unul blând, duios, mămos, demonstrând ca orice tip de rol îi “vine bine”. De la mersul ostentativ pe tocuri și purtarea unor rochii ce-i scot în evidență formele, până la a purta ștrampi, papuci și un tricou ponosit, Mirela Oprișor își subliniază versatilitatea înnăscută de a da naștere unor personalități complet opuse. De asemenea având o voce inconfundabilă și atacând același accent transilvănean, actrița își construiește personajul mamei plecate în Austria pentru a trimite bani fiului plecând de la o normalitate aparentă și ajungând, treptat, la acel nivel de disperare susținută care o face pe femeie să ia o hotărâre drastică în ceea ce o privește și în ceea îl privește pe propriul copil. Unul dintre actorii mei preferați (da, știu, sunt subiectiv, dar nici nu am pretins ca această cronică ar fi altfel decât așa) face și el parte din acest spectacol-balsam. Marius Bodochi, cu vocea-i inconfundabilă, cu tonalitatea sa catifelată și cu inflexiunile dulci și inconfundabile este, în prima parte, un simpatic polițist, un pretins iubit al mamei create de Natalia Călin, pentru ca în cel de-al doilea act să devină tatăl lui Jimmy, construindu-și acest rol profund dramatic în opoziție cu cel al domnului Isidor din primul act. Și în cazul lui Marius Bodochi nu poți să nu apreciezi fluența și curgerea rolului, dar și maleabilitatea cu care își adaptează jocul pe aceste două personaje complet diferite. Cu emoție puternică livrează replicile Tatălui lui Jimmy, creând o tensiune care vibrează până în ultimele rânduri ale Sălii Studio.

Ajungând la cei mai tineri din distribuție, încep cu Flavia Giurgiu care nu numai că a convins prin naturalețea jocului și a rostirii fără emfază și falsitate în rolul Elianei, dar a semnat și coregrafia spectacolului, pe care, de altfel, a și interpretat-o demonstrând o expresivitate corporală deosebită. De asemenea, imaginația sa creativă și plină de umor a ieșit la suprafață prin dansul celor două babe din prima parte, unde a strălucit și a smuls ropote de aplauze alături de la fel de deliciosul Marius Manole (în rolul celei de-a doua babe). Ultimul, dar nicidecum cele din urmă (ba chiar aș spune o revelație a serii) este Ștefan Iancu. Așa cum a spus deja și Oana Pellea într-o postare a sa de după reprezentație, mai rar vezi un actor atât de tânăr și atât de iscusit în a stăpâni o tehnică actoricească impecabilă. Ușurința cu care își conturează personajele credibile, modul sincer și frust în care livrează emoția interioară a lui Jimmy (băiatul a cărui mamă este plecată în Austria la muncă), scenele de tensiune și de eliberare a acesteia conduse cu atâta delicatețe (fără a cădea în patetism), precum și seriozitatea cu care își construiește personajul comic cu puține replici din prima parte îmi confirmă ca Ștefan Iancu este deja un nume important al tinerei generații de actori, având un viitor absolut strălucit și strălucitor.

Întreg acest tablou artistic se desfășoară cât se poate de alert într-un spațiu scenografic nu foarte generos, dar care transformă scena într-un micro-univers familial de bloc, cele două camere fiind, pe rând bucătărie de apartament, cameră de hotel, salon de sanatoriu, în timp ce partea centrală ce le desparte se constituie într-un loc al imaginarului, într-o reprezentare în plan fizic a depărtării și însingurării (baia Elianei din America, în care fata își deapănă tristețile), dar și într-o anticameră a timpului care stă în loc (salonul lui Frau Klara, bătrâna de care se îngrijește Mama lui Jimmy). Iată, deci plurivalența scenografică pe care au imaginat-o Sabina și Bianca Veșteman și pe care au populat-o cu obiecte de uz imediat, în culori deschise, dar care totodată claustrează.

“La câțiva oameni distanță de tine”…se află acest spectacol ca o inimă bătândă și sângerândă de durere, duioșie, veselie, blândețe, violență, speranță - deci viață. “La câțiva oameni distanță de tine”…se află ei, acești actori și creatori care ți-au dăruit ție, spectatorule, o bucată din sufletul lor, o halcă din spiritul lor. “La câțiva oameni distanță de tine”…este un spectacol care va rămâne de-a pururi în inima și gândul meu, alături de celelalte bijuterii teatrale ale lui Radu Afrim.

---

La câțiva oameni distanță de tine
de Dan Coman

Regie:
Radu Afrim

Univers sonor:
Radu Afrim

Scenografie:
Sabina și Bianca Veșteman

Coregrafie:
Flavia Giurgiu

Concept lumini:
George Jipa

Operator sunet:
Sorin Brehuescu, Liviu Stoica, Bogdan Golumbeanu

Operator orgă lumini:
Laurențiu Iordache, Daniel Feieș, Daniel Mateescu

Mecanisme scenă:
Aurelian Ungurianu

Regia tehnică:
Adrian Ionescu

Producător delegat:
Mădălina Ciupitu

Sufleor:
Andreea Manciu

Spectacolul este o coproducție TNB — Centrul Cultural „George Coșbuc" Bistrița

Distribuție:

Story 1:
Marius Manole
Natalia Călin
Flavia Giurgiu
Marius Bodochi
Ștefan Iancu
Mirela Oprișor

Story 2:
Marius Bodochi
Mirela Oprișor
Ștefan Iancu
Marius Manole

---

Credit foto: Florin Ghioca