Între vis, nebunie și realitate sau despre lumea-ospiciu de astăzi. „Nora” de Henrik Ibsen la TNB3/13/2024 Astăzi, încep cu o confesiune. Nicicând nu mi-a fost atât de greu să realizez cronica unui spectacol, dar nici nu am mai avut o asemenea satisfacție uriașă. Lucrez la textul de mai jos de mai bine de o lună. A trebuit să văd două reprezentații, să citesc de două ori piesa de teatru și să trec prin trei vise în care eram parte din spectacol (lucru care mi s-a mai întâmplat doar de două ori) pentru a reuși să pun cap la cap tot ce înseamnă ideile mele despre “Nora”, această coproducție între Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București și Grivița 53. Și cred că asta spune multe despre cât de mult m-a marcat spectacolul semnat de Chris Simion-Mercurian, dar și despre importanța și profunzimea acestuia. Așa că vă las mai jos tot ce am reușit să gândesc și să simt despre montarea textului lui Ibsen în viziunea complet inedită a regizoarei Chris Simion-Mercurian. Cine este Nora? Femeia-copil? Femeia-păpușă? Femeia-bărbat? Toate femeile sunt oare Nora? Din păcate, la un anumit moment din viața fiecăreia, probabil că da. Și cred că aici rezidă importanța unui spectacol precum cel pus în scenă de Chris Simion-Mercurian la TNB. Este un spectacol feminist, despre feminism, despre femeia de pretutindeni și dintotdeauna, despre puterea ei de a îndura, despre suferința pe care întotdeauna a îndurat-o din partea unei societăți aproape exclusiv patriarhale. “Nora” de la TNB este despre ele toate - mame, soții, surori, fiice - pe care unul sau mai mulți bărbați le-au închis în celula din subsolul propriilor orgolii și au aruncat cheia undeva departe. Și mai este despre îndrăzneala și curajul frumos al sexului frumos (și puternic - sic!) de a se elibera de lanțurile în care a fost blocat și de a se avânta într-un zbor către infinitul posibilităților. Chris Simion-Mercurian ăsta a făcut - a transformat un text mai mult sau mai puțin feminist, mai mult sau mai puțin misogin într-un vehicul pentru sublinierea caracterului demn și ales al femeilor. Ea însăși femeie și soție, regizoarea a oferit o privire cât se poate de profundă asupra condiției tuturor surorilor ei din întregul univers și a permis publicului să privească pe gaura cheii sufletului tuturor acestora. Poate nu întâmplător, spectacolul începe încă din foaier, unde spectatorii sunt întâmpinați oarecum frivol de un mobilier clasic, vetust, ușor trecut, care ar putea anunța un spectacol cuminte și plictisitor, prăfuit și depășit. Și totuși…oglinda aceea acoperită doar parțial cu un văl, în care parcă te zărești, dar nu te poți privi pe de-a-ntregul, păpușile de odinioară așezate într-o rână pe canapeaua de demult, precum și paginile piesei, din care poți capta fragmente a ceea ce urmează să auzi - toate astea atenționează asupra unui act artistic cel puțin diferit. Și nu mare îți e mirarea când intri în micuța sala Atelier și te trezești în mijlocul…albului. Un alb orbitor, aseptic, sufocant aproape. Un alb atât de pur ca e bolnăvicios și apăsător. E absolut clar ca te afli într-un spital. Dar ce spital? Să fie oare o reprezentare a întregii lumi care ne înconjoară? Oare toți suntem bolnavi? Oare chiar nu mai există scăpare din acest univers al unor ideologii strâmbe, precum cele ale lui Torvald Helmer și ale altora ca el? Da, lumea asta creată de Chris Simion-Mercurian și așezată vizual în spațiul ușor claustrofob al sălii Atelier de scenografia Mariei Miu, video design-ul realizat de Constantin Șimon și light designul lui Alin Popa este un imens sanatoriu în care nu Nora, ci toți cei din jurul său care ar îndrăzni măcar să gândească ceva rău despre ea ar trebui să fie închiși. Și, din nou, totuși… oare actele de a-și salva soțul de la moarte și de a-și apăra tatăl de un sfârșit mai grabnic decât cel predestinat sunt ele pasibile de a trece drept nevinovate în ochii justiției? Pentru ca se pun accentele atât pe noblețea și eroismul faptelor Norei, cât și pe croiala mai mult sau mai puțin justă a societății și a dreptății oarbe, care nu judecă motivul, ci acțiunea finală. Să fie, oare, vorba de un paradox exprimat prin aceasta montare în care flashbackurile alternează cu prezentul dureros al unei femei strânse în cei patru pereți ai unei existențe artificiale? Nicidecum. Ceea ce primează, ceea ce este absolut vital în varianta de la TNB a textului lui Ibsen este scoaterea în evidență a generozității pe care Nora Helmer o manifestă față de soțul ei, generozitate care o costă, în cele din urmă, liniștea casnică, dar care o conduce spre cheia libertății sale. Să nu uităm acele replici dinspre final pe care Irina Movilă le rostește atât de calm, de senin, de firesc, de natural și în care se subliniază ideea conform căreia o femeie este, înainte de toate, un un individ cu nevoile sale, cu dorințele sale. Și Nora este un astfel de om, înainte de a fi mamă și soție. Cu toate că face unul din cele mai mari sacrificii - își părăsește copiii - realizezi că numai așa poate, de fapt, să fie o mamă mai bună - prin faptul că trebuie să se pună mai întâi ea însăși pe primul loc pentru a deveni o persoană evoluată spiritual. Irina Movilă reușește unul din cele mai strălucite și complexe roluri din ce am urmărit până acum. Nora ei este într-o continuă metamorfoză. De la prima intrare, când este introdusă fără voia ei în camera albului sufocant (despre care nu știm dacă este o încăpere din casa familiei Helmer, un ospiciu sau este doar un sertar fără scăpare al minții ei în care s-a închis de bunăvoie - tind să înclin spre această din urmă opțiune) până la superba ieșire din decor (la propriu) și apariția ei triumfătoare din fundalul scenei, cu acei șocanți și grăitori pantofi roșii, actrița ne dezvăluie pas cu pas acest drum sinuos pe care merge această Nora atât de ancorată în contemporanul incomod. Râsul ei cristalin ca de copil bucurându-se de jucării noi la începutul spectacolului se transformă, pe parcurs, când în urletul disperării prizonierei unei societăți strâmbe, când în vocea sigură pe sine a femeii care ar face orice să-și salveze bărbatul, uitându-se pe ea însăși. Glasul Irinei Movilă, cel atât de cald, blând și, totodată, recognoscibil, capătă nuanțe nemaiauzite până acum pentru a creiona tot acest tumult și cutremur interior al Norei. De asemenea, trecerile bruște, dar naturale, de la vis la realitate, de la “atunci” la “acum” sunt atât de bine delimitate și dovedesc un control al emoției scenice și o tehnică interpretativă care îmi reconfirmă măreția talentului Irinei Movilă. Îi ține piept în mod admirabil Ioan-Andrei Ionescu, unul din acei rari actori care poate să devină, cu fiecare rol, altcineva, încât nu îl mai recunoști pe el însuși, ci vezi doar personajul creat. Torvald-ul său este tipul bărbatului tiran cu voci și gesturi dulci, conștient că numai așa poate să-și hipnotizeze soția în a face ceea ce își dorește el. Prin privirile pe care i le aruncă partenerei sale, prin exploziile fie de exuberanță, fie de furie, Ioan-Andrei Ionescu construiește un personaj care nu poate fi nici iubit, nici blamat. Este o victimă a societății, a educației primite, a îndoctrinării patriarhale. Își iubește soția la modul absolut, dar nu o poate trata altfel decât pe un obiect. În plus, toate rupturile din jocul său scenic, alături de acel final tulburător în care urletele sale în casă goală nu își găsesc niciun ecou te fac să te întrebi cine este, de fapt, nebunul - Nora sau Torvald? Cine este cel închis între patru pereți? Femeia sau bărbatul? În mod uimitor, tot într-o victimă se transformă și avocatul Krogstad, rol în care regizoarea l-a distribuit în mod inspirat pe Șerban Pavlu. La o primă vedere, vocea puternică, dar sinuoasă a acestui actor, statura și modul său de a juca ar putea să inducă spectatorii în eroare, dând impresia că privești un iscusit meșter într-ale șantajului. Totuși, alegerea interpretativă plasează personajul într-o lumină cu totul nouă și neașteptată - Krogstad este, de fapt, o victima a propriei slăbiciuni, dar și (din nou!) a mediului social imposibil în care mai degrabă se târăște decât trăiește. Căderea bruscă a personajului din a doua jumătate a spectacolului, foarte bine punctată și subliniată fin de Șerban Pavlu, susține această idee regizorală pe care o aplaud tocmai pentru originalitatea sa. Nu mai auzim și nu mai vedem un bărbat viclean, un maestru șantajist, ci un om învins, un tată de familie îngrozit de prăpastia în care a fost aruncat, făcând din șansa oferită de soartă singurul mobil al acțiunilor sale. O altă privire inedită asupra unuia din personaje este legată de Christine Linde, această prezență întunecată din viața și destinul Norei. Amalia Ciolan îmbracă atât propriu, cât și metaforic, o haină neagră, are o apariție aproape demonică, aflându-se în orice moment în imediata și sinistră apropiere a Norei. Fiind una dintre actrițele mele de suflet, am urmărit cu mare interes dezvoltarea personajului său și am fost plăcut surprins să descopăr această latură mai puțin cunoscută a sa, mai tenebroasă, dar care i s-a potrivit de minune într-un rol “contre-emploi”, construit cu atenție la fiecare gest, la fiecare mișcare a capului, la fiecare zâmbet. Christine este suferința întruchipată - nu a sa neapărat, ci chiar a Norei. Este teama acesteia din urmă de a fi părăsită pentru o altă femeie (lucru sugerat de relația non-verbală dintre doamna Linde și Torvald). Bunătatea și generozitatea disimulate de personaj sunt evidențiate de Amalia Ciolan prin accentuarea și nuanțarea unor replici care altfel ar putea trece drept lipsite de importanță. Un alt semn, deci, al simbiozei dintre regizor și actor. Doctorul Rank beneficiază la rândul lui de o interpretare diferită față de imaginea obișnuită a acestui personaj ibsenian. Mihai Munteniță, prin fizicul său înalt și filiform, prin modul în care rostește replicile și prin eleganța ușor exacerbată aduc noi înțelesuri asupra relației dintre el și familia Helmer (cu atât mai mult cu cât există câteva momente intime creionate cu rafinament regizoral ce se desfășoară atât între Rank și Nora, cât și un scurt moment între Rank și Torvald). Prezența sa de-a lungul spectacolului aduce momente de ușurare necesară a tensiunii, căci până și anunțarea propriei morți pare că e făcută cu o nonșalanță și chiar cu o notă de umor. Întregii distribuții, Chris Simion-Mercurian i-a adăugat (pot să spun că la fel de inspirat) trei personaje care ajută într-o anumită măsură la înțelegerea contextului acestei montări. Este vorba despre cei trei asistenți (sau doctori) care o îngrijesc pe aparent bolnava Nora și care iau, pe rând, forma celor trei copii ai săi (interpretări de reținut realizate de Bianca Marinescu, Geo Vișan și Robert Herea, în ciuda lipsei replicilor). Se creează totodată un nou nivel al acțiunii scenice - soții Helmer chiar au copii? Nu cumva totul se petrece în imaginația femeii? Sau în cea a lui Torvald? Întrebări rămase deschise și la care fiecare spectator are libertatea să-și răspundă conform propriilor convingeri și concluzii. Coregrafia Ioanei Marchidan completează foarte bine acest tablou al unei lumi bolnave și agitate prin momentul șocant, dar foarte bine încadrat, al dansului pe care Nora se presupun că l-a pregătit pentru petrecerea de Crăciun. Perindarea tuturor personajelor feminine îmbrăcate în costumul Irinei Movilă accentuează universalitatea piesei lui Ibsen, creând totodată o stare și mai pregnantă de tensiune. La această atmosferă sumbră și apăsătoare contribuie din plin și muzica semnată de Călin Țopa, care a exploatat în mod cât se poate de original anumite hit-uri precum “Jingle Bells” (pentru a plasa temporal acțiunea din preajma Crăciunului) sau “SOS” (celebrul șlagăr ABBA care devine, în reinterpretarea compozitorului român, laitmotivul spectacolului) pentru a ajuta și mai mult la crearea senzației de claustrare și disperare a personajului principal. Vorbim, așadar, de un spectacol cu adevărat important în spațiul teatral românesc contemporan care izbutește, prin viziunea inovatoare și inedită a regizoarei Chris Simion-Mercurian să (re)aducă în atenție unul din cele mai puternice și însemnate texte ale dramaturgiei universale pe care îl folosește drept mobil al unei discuții sociale și culturale actuale și arzătoare. Adăugați și faptul că “Nora” este o coproducție între Teatrul Național “I.L. Caragiale” și Grivița 53 (asociația a cărei președinta este Chris Simion-Mercurian și care în curând va finaliza singurul teatru privat clădit de la zero împreună cu comunitatea din ultimii aproape 80 de ani) și cred că aceasta subliniază încă un aspect de o importanță indiscutabilă. Nora de Henrik Ibsen Traducere: Radu Polizu-Micșunești, Florin Murgescu și Chris Simion - Mercurian Regie: Chris Simion - Mercurian Adaptare: Chris Simion - Mercurian Scenografie: Maria Miu Coregrafie: Ioana Marchidan Muzica originală: Călin Țopa Lighting design: Alin Popa Video design: Constantin Șimon Regia tehnică: Silviu Negulete, Iulian Bălan Sufleor: Camelia Moise Distribuție: Nora: Irina Movilă Torvald Helmer: Ioan Andrei Ionescu Avocatul Krogstad: Șerban Pavlu Christine Linde: Amalia Ciolan Doctorul Rank: Mihai Munteniţă Copii / Doctori: Bianca Marinescu Geo Vișan Robert Herea Fotografii preluate de pe site-ul Teatrului Național “I.L. Caragiale”
1 Comment
Marin Giulia
3/15/2024 05:34:16 pm
Spectacolul are o coreografie de nota 10, Ioana Marchidan plus muzica, îți dă acea senzaţie de nesiguranţă
Reply
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Tudor SicomasJurnalist teatral si critic de arta (si aici includ cam orice tine de acest domeniu, al frumosului, al esteticului: opera, balet, dans contemporan, pictura, muzee, manifestari artistice de tot soiul si de toate genurile). Am absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, din Bucuresti, Facultatea de Teatru, Departamentul Teatrologie, Management cultural, Jurnalism teatral. Stiu, suna pompos. Si chiar si e, caci aici am invatat cam tot ce stiu acum – critica comparata, istoria teatrului romanesc, istoria teatrului universal si inca multe multe altele. Archives
August 2024
Categories |