Exilul nostru și iertarea trecutului. EXIL la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

Rareori se întâmplă să te afli în sala și să înceapă să te frământe ideile, întrebările și căutarea răspunsurilor chiar în timpul desfășurării reprezentației. Și ăsta e un semn clar ca asiști la un eveniment important și marcant pentru scena românească. Cam asta s-a petrecut și seara trecută în timp ce urmăream pentru prima oară “Exil”, la Teatrul Național “I.L. Caragiale”, în regia Alexandrei Badea. Și îmi tot reproșez ca nu am reușit să descopăr mai devreme acest miraculos fenomen teatral și scenic. Spun miraculos pentru că (și de data asta) mă voi îndepărta de sfera obiectivă și îmi voi oferi punctul de vedere personal care cred că va conta mai mult pentru cei ce vor citi rândurile de mai jos decât o critică “la rece” și prea ruptă de filonul emoțional. Pentru că “Exil” este orice, numai nu un spectacol care să apeleze numai la rațiune și la partea obiectivă a privitorului. Dimpotrivă, demersul Alexandrei Badea, atât din punct de vedere dramaturgic, cât și regizoral este să apeleze la cele mai puternice sentimente ale spectatorilor, să le stârnească tocmai acele întrebări interioare, ba chiar să te facă să te revolți, totodată păstrând un echilibru între toate personajele și elementele poveștii, neluând partea niciunuia și niciuneia.

Vina! A cui este, de fapt, vina? Există cu adevărat vinovați? Una din interogațiile care apar în urma acestui spectacol? A bunicilor? A părinților? A copiilor? A celor care rămân într-un sistem defect, dar nu au puterea să facă nimic spre a-l înfrunta? A celor care reușesc să se ridice și să plece, înfruntând vicisitudinile exilului? Este, oare vina, fricii instinctive pe care poporul român a avut-o în fața cotropitorilor? Iată câte întrebări adiacente se nasc din această temă adusă în discuție de “Exil”. De fapt, autoarea și regizoare nu arată cu degetul către nimeni și nimic. Nu face apologia niciuneia dintre părți, nu blamează pe nimeni. Și aici rezidă unul din aspectele care fac această experiență teatrală atât de importantă - punerea în balanța din ochiul, intelectul și sufletul spectatorului a tuturor elementelor și faptul că acesta este liber (ba chiar responsabil) să-și tragă propriile concluzii bazat pe ceea ce urmărește pe scenă, dar și pe propriile experiențe. Pentru că, indiscutabil, spectacolul Alexandrei Badea este despre noi, ne privește pe toți, indiferent de vârstă, indiferent dacă am trăit sau nu în comunism. Pentru că, de fapt, rădăcinile fiecăruia din noi sunt, evident, în trecut și indiferent cât am vrea să acceptăm sau nu, povestea aceasta ne implică și nu putem să ne întoarcem cu spatele spre a rămâne indiferenți. Dimpotrivă, asemenea personajului Oana (o diafană și impresionantă prin forța interpretarii Aylin Cadir) care la final se privește fără frică în oglindă, trebuie să avem curajul de a ne privi pe noi înșine și de a ne înfrunta trecutul social și politic comun și să luăm decizia de a nu mai rămâne pasivi la ceea ce se petrece în jur. Cu toate acestea, nu vorbim de un gen de teatru tezist și nici de unul care să încerce să convingă sau să oblige spectatorul la anumite acțiuni și gânduri. Din nou, echilibrul creat prin prezentarea tuturor fațetelor poveștii, prin faptul ca le permite tuturor personajelor să își depene istoriile și experiențele, permite publicului o privire obiectivă asupra a ceea ce se petrece în fața sa. Mai mult, este, până la urmă, o încercare de a ne ajuta nu să uităm, ci să (ne) iertăm, să putem să (ne) continuăm drumul fără frica de a fi judecați și fără ideea ca avem vreun “defect de fabricație”.

Vin, mai apoi, întrebările legate de aceste traume transgeneraționale, aceste “păcate” ale părinților aruncate în spatele copiilor, aceste încercări ale celor din generațiile trecute de a le transmite celor ce le urmează sentimentul de vină, dar și de a le impune să aleagă un drum pe care ei înșiși nu l-au putut urma. Discutând cu un bun prieten cu care am fost aseară, am concluzionat ca toată această dorință a celor care ne-au crescut de a ne cumva obliga să vedem lucrurile trecut prin prisma lor sau de a ne manipula pe anumite căi pe care ei si-au dorit să le urmeze sunt acțiuni greșite si oarecum disperate. Și toate aceste idei transpar din spectacolul Alexandrei Badea. De altfel, tot experimentul documentarului pe care Ema (o atât de intensă și profundă interpretare a Adei Galeș eu de mult nu am mai experimentat) încearcă să îl ducă la capăt este, de fapt, expresia frustrărilor ei venită din neînțelegerea propriului destin și a propriilor alegeri pe care simte ca le-a făcut mânată fiind de ideile forțate de bunica ei, de mama ei, ba chiar de spiritul străbunicii de mult dispărute, dar care încă plutește și bântuie existența tuturor. Întregul spectacol este creat, de fapt, ca o țesătură de întrepătrunderi temporale: prezentul devine trecut, trecutul este viitor, dar și prezent, totodată, limitele definite de întrebări ca “unde?” și “când?” sunt șterse. Personajele se întâlnesc cu ele însele la diverse vârste, se urmăresc pe ele însele, se auto comentează și bântuie încăperile casei, străzile Bucureștiului și gândurile Emei, cea care este ubicuă. Și din tot acest puzzle care se construiește treptat, scenă cu scenă, minut cu minut se naște adevărul, se naște acceptarea și, în cele din urmă, iertarea.

Alexandra Badea și-a ales distribuția acestui proiect scenic-eveniment urmărind atât legăturile care se pot crea între membrii echipei artistice, cât și calitățile fiecărui actor în parte. Și a reușit, astfel, să creeze o foarte credibilă țesătură de relații între personaje, care se sprijină tocmai pe sentimentul de echipă care transpare din spectacol, dar și pe talentul interpreților, în mod individual. Există, deci, un septet feminin extrem de legat și de bine înrădăcinat din punct de vedere al relaționărilor (chiar dacă personajele se întâlnesc, uneori, doar tangențial sau sunt chiar paralele ca și sex dramatic). Acest septet este format din: Irina Movilă (o excepțională Agnès la maturitate, cu acea forță interioară care stă mereu să explodeze, dar care este foarte bine controlată spre a scoate la suprafață dragostea pentru cei doi copii, dar și nemulțumirea față de propriile-i naivități din tinerețe), Ada Galeș (atât de firească și punând atâta pasiune în redarea emoțiilor Emei, îmbinând delicatețea și fragilitate interioare cu o stăpânire de sine și o determinare ce se oglindesc în construcția rolului), Diana Dumbravă (magistrală în aparițiile ca Irène - Irina la maturitate - dozându-și ieșirile de frustrare și furie și echilibrându-le cu momente de blândețe față de fiica sa), Cosmina Olariu (naturală în redarea revoltei manifestate de Agnès la tinerețe, subliniindu-i natura rebelă, dar scoțând la iveală și sensibilitatea și vulnerabilitatea față de soțul alcoolic și de copii), Ana Ciontea (o interpretare grațioasă și edificatoare pentru eleganta, dar mereu nemulțumita Magda, mama Irinei, femeia de “familie bună” care a pierdut tot în urma comunismului și căreia actrița îi insuflă acea demnitate și măreție discretă), Crina Semciuc (o impetuoasă și intempestivă Irina la tinerețe care, cu naturalețe și asumare completă a personajului, dă glas unui alt tip de revoltă decât cel al lui Agnès, care își demonstrează curajul - sau, poate lașitatea, căci autoarea nu acuză, nici nu achită pe nimeni - de a pleca din țară) și, nu în ultimul rând, Aylin Cadîr (care din doar câteva apariții și replici creionează un personaj atât de pregnant încât rămâi cu imaginea și cu vocea ei mult timp după încheierea spectacolului, căci Oana sa este o ființă cat se poate de iubitoare, generoasă și copilăroasă, demonstrându-se, în final, o victimă a unui sistem criminal care i-a ucis tocmai pe cei care ar fi trebuit să fie inima vie a sa).

Personajele masculine sunt și ele prezente, fiecare aducându-și contribuția la construirea puzzle-ului scenic. Astfel, Mihai Călin este Paul la maturitate, fratele Irinei, un bărbat cu o demnitate, o blândețe și o noblețe aparte, aspecte pe care actorul le evidențiază prin liniștea pe care o emană jocul său, prin glasul molcom și prin căldura pe care o emană din priviri, subliniind totodată, extrem de discret, înclinația specială a personajului către o parte mai delicată și mai sensibilă a naturii bărbătești. Richard Bovnoczki este Marius la maturitate, un tată străin de propria fiică, dar dornic să fie prezent în viața ei și pe care actorul îl conturează prin stângăciile gesturilor și prin pauzele dintre cuvinte, subliniind astfel umilința personajului. Emilian Oprea ni-l aduce în față pe Vlad, iubitul pasager al Emei, acel bărbat-ancora la care tânăra se întoarce mereu când revine în România, dar de care ea fuge la fel de repede din paradoxală frică de a nu-l înstrăina și căruia actorul îi insufla acea masculinitate irezistibilă, acea stăpânire de sine și acea siguranță că știe ce își dorește,  pe care orice femeie le visează. Marius la tinerețe este interpretat cu finețe și firesc de Emilian Mârnea care știe să scoată la iveală patosul acela adolescentin al băieților aflați la vârsta marilor aventuri, dar și senzația de ocrotire pe care o emană în preajma Irinei. Alexandru Potocean este personajul ușor comic al spectacolului, Ian, fratele Emei, alcoolic la fel ca și tatăl său și avid după iubirea mamei, pe care o și persiflează totodată. Actorul adaugă câte un strop de ironie și auto-ironie, multe momente de “prosteală” copilăroasă, dar și momente de profunzime și intensitate emoțională care ne permit să observăm latura vulnerabilă a bărbatului care s-a rupt de propria familie. Ionuț Toader este Paul la tinerețe, întruchipând bonomia și atitudinea jucăușă, de băiat preferat dintr-o “familie bună”, dar care își are punctele sale sensibile pe care actorul știe să le exploateze, dar să le și controleze, mai ales în momentele de furie și de izbucnire lăuntrică. Horia, tatăl lui Marius, este întruchipat de Vitalie Bichir, căruia îi reușește redarea unei tipologii de tată de familie care a construit totul cu mâinile sale, care se mândrește cu faptul ca este fiu de țăran și care, prin caracterul său blând și nobil în ciuda apartenenței la o clasă mai joasă decât cei din jur, le dă clasă prin generozitate și înțelegere tocmai celor de “familie bună”. Liviu, soțul alcoolic al lui Agnès, este Florin Călbăjos care prezintă fațetele multiple ale acestui personaj chinuit de propriile-i neputințe, ratări și frici pe care le îneacă în paharul cu tărie, devenind astfel persona non-grata pentru toți cei din familia sa.

Întregul spațiu scenic în care se perindă aceste personaje ce parcă (repet) se bântuie reciproc și care constituie tema documentarului Emei și, de fapt, se revelează a fi salvarea ei, este format din doar câteva elemente de decor: în prima parte câteva spații delimitate de pereți și obiecte de scenografie care constituie casa “bătrânească” din România a familiei Emei, devenind apoi barul în aer liber de pe marginea unei șosele și alternând cu imaginea atelierului de sculptură al lui Liviu. În rest, gol. Nimic. Neant. Totul dezbrăcat și la vedere. Totul gândit miraculos de Cosmin Florea, cel care reușește, prin această alegere scenografică, să sublinieze senzația aceea de rană deschisă, la vedere, de eter prin care personajele se mișcă, apar, trăiesc și apoi ies de parcă nu ar fi fost. Ajută enorm la crearea acestei atmosfere și luminile excelent plasate, muzica originală compusă de Călin Țopa (fundalul sonor este, de altfel, cel care insuflă stările de apăsare și de așteptare a întâmplării evenimentelor), precum și proiecțiile care permit vizionarea îndeaproape a mimicii personajelor, a gesturilor și detaliilor celor mai mici făcute de acestea.

Iată, așadar, tabloul unui spectacol de excepție în care curajul de a te revolta se opune fricii de a vorbi, în care iubirile se irosesc din cauza unui sistem distrugător și auto-distrugător, în care moștenirea unei familii bântuite de reproșuri, teama, ratare și realizări pe jumătate este dusă mai departe cu mândrie și forță de femeile care stau la baza ei. Până la urmă, exilul din titlu este exilul pe care noi ni-l impunem față de propriul trecut și pe care ar trebui să-l eliminăm dacă vrem să putem merge mai departe cu capul sus. Trebuie să evităm a fi turiști sau emigranți în propriile noastre vieți. Și mai adaug la toate acestea și că trebuie să le fim recunoscători celor din familie care au fost înainte de noi și care au realizat exact ceea ce spune una dintre cele mai frumoase și cutremurătoare replici din câte au fost scrise: “Sunt aici ca să încasez furia ta, s-o iau cu mine, să iasă odată din tine”. Și spun aceste lucruri cu gândul la bunica mea prin ale cărui povești am trăit și eu jumătate din povestea spusă de acest spectacol de neuitat și de revăzut de la TNB - “EXIL”, de Alexandra Badea.

---

Exil

de Alexandra Badea

Regie:
Alexandra Badea

Scenografie:
Cosmin Florea

Asistent regie:
Patricia Katona, Simina Siminie

Stagiar regie:
Tudor Licu

Muzica originală:
Călin Țopa

Regia tehnică:
Adrian Ionescu

Ema: Ada Galeș
Vlad: Emilian Oprea
Agnes: Cosmina Olariu
Liviu: Florin Călbăjos
Irina: Crina Semciuc
Marius: Emilian Mârnea
Magda: Ana Ciontea
Agnes 2: Irina Movilă
Irene: Diana Dumbravă
Paul 2: Mihai Călin
Ian: Alexandru Potocean
Marius 2: Richard Bovnoczki/Liviu Lucaci
Paul: Ionuț Toader
Oana: Aylin Cadîr
Horia: Vitalie Bichir

---

Credit foto: Florin Ghioca, Adi Bulboacă, Constantin Șimon (fotografii preluate de pe site-ul TNB)