Intre constiinta si vina. Analiza unui suflet

​Cea care nu mai era, de Boileau si Narcejac
Editura Crime Scene Press, Bucuresti, 2020
 
Am spus-o si o repet – literatura politista si de mister a fost, este si va ramane una dintre cele mai puternice gulity pleasures pe care le-am dezvoltat inca de cand eram copil. Incepand de la serialul Poirot, cu David Suchet, trecand apoi la romanele Agathei Christie si continuand cu alti autori ai acestui gen literar, am fost fascinat de mintile stralucite si stralucitoare pe care le au scriitorii care pot naste asemenea cazuri complexe si complicate, cu nenumarate labirinturi sinuoase si sondari in tenebrele creierelor criminale.

​Nu pot sa neg chiar faptul ca ii invidiez si ca mi-as dori sa posed un asemenea intelect bazat pe logica si ratiune, care sa dea posteritatii exemple ale unuia dintre cele mai de calitate genuri literare. Caci, asa cum e si in teatru unde nu exista roluri mici sau roluri mari, doar actori buni si actori prosti, si in literatura nu exista carti sau autori minori, ci doar opere literare bune sau proaste.
 
Asadar, dupa ce am stabilit ca romanele de factura politista, cu detectivi si inclinatii de thriller fac parte din literatura universala de calitate, e momentul sa ma concentrez asupra titlului pe care il despic in patru acum – Cea care nu mai era, un titlu creat de celebrul cuplu literar Pierre Boileau si Thomas Narcejac. Recunosc ca este prima opera a lor cu care fac cunostinta si, astfel, am fost de-a dreptul incantat si socat sa observ ca ma aflu in compania unui exemplar mai putin obisnuit din acest gen. Stilul scriitoricesc pe care cei doi il adopta in cazul de fata este unul diferit de orice altceva am citit pana acum. In Cea care nu mai era profunda introspectie psihologica este transformata in mijloc principal de naratiune. Cititorul este astfel luat de mana si condus printr-un sinuos labirint care se dovedeste a fi creierul chinuit al personajului principal, acel Fernand Ravinel, acel barbat pe care autorul il identifica in mod constant doar cu numele de familie, parca pentru a generaliza cazul sau intortocheat, dar parca si pentru a sublinia dispretul pe care societatea l-ar putea afisa spre un asemenea exemplar individual lipsit de coloana vertebrala, de tarie de caracter, de orice urma de bun-simt elementar. Ravinel este, in acelasi timp, victima si calau, fie ca atinge aceste doua praguri constient, fie ca o face inconstient. Iar crima lui nu este cea pe care o intreprinde impotriva sotiei sale, ci este, mai degraba, tocmai acea slabiciune de caracter care il transforma intr-o papusa de carpa din mainile celor care-l inconjoara. Limbajul folosit de cei doi autori nu este unul extrem de dur, dar nu este nici ceva usor de patruns si urmarit. Paragrafe intregi, aproape fara un respiro, fara un punct, sunt cele care fac din acest roman o lectura cel putin interesanta si complicata. Subliniez, din nou, ca nu ne aflam in fata unui obisnuit roman de mister si de aventuri politiste, ci mai degraba avem de-a face cu un model de beletristica introspectiva, numai buna pentru cei pasionati de despicarea in patru a sufletului uman patat de sangele neputintei umane atat de pacatoase.

---

​La polul opus al lui Ravinel se afla cele doua figuri feminine care „bantuie” neincetat viata personajului principal, dar si imaginatia vizuala a cititorului: Mireille, victima, sotia aparent inocenta si nestiutoare a lui Fernand; si Lucienne, punctul comun, legatura dintre consoarta si consort, creierul cu adevarat malefic din spatele intregii povesti, un personaj atat de intunecat incat, fara sa vrei, ajungi sa fii fascinat de ea. Vorbim, asadar, si de o analiza foarte interesanta pe care Boileau si Narcejac o fac relatiilor dintre femeie si barbat, dintre cei doi membrii ai unei casnicii. Iar modul in care se pune lumina asupra acestui subiect te face sa te intrebi pe tine, cititor, care sunt raporturile sanatoase intr-o asemenea relatie, cine e barbatul, cine e femeia?! E bine, oare, ca elementul masculin sa domine si sa predomine? Sau sacrul si eternul feminin ar trebui sa preia fraiele? Dar si daca o face, oare care este rezultatul? Iata, deodata, cat de complexa devine o carticica de pana in 200 de pagini, in format de buzunar. Ceea ce confirma cu asupra de masura vorba veche „esentele tari se pastreaza in sticlute mici”. Nu pot, nu trebuie sa divulg nimic din intriga principala, din scheletul romanului, caci ar insemna sa distrug surpriza pe care fiecare dintre cei care vor citi cartea lui Boileau si Narcejac trebuie sa o aiba. Insa pot sa adaug la discutia de pana acum faptul ca desfasurarea actiunii si descoperirea, rand pe rand, a indiciilor, a motivelor care au dus la deznodamant se face intr-un ritm nu chiar atat de alert cum ar putea fi asteptarile unor fani infocati ai literaturii politiste; insa tocmai aceasta lentoare acorda intregii lecturi un sentiment de „asezare”, de sondare in profunzime si permite cititorilor sa patrunda cu atentie in mintile celor implicati, spre a descoperi o eterna lupta care se da intre constiinta primita de la divinitate si vina de a alege singur, de a judeca ce e bine si ce e rau in ceilalti, de a-ti face singur dreptate. Toate aceste aspecte incep sa se aglomereze de la un punct incolo creand in sufletul personajului principal o tumultuoasa furtuna de stari, trairi, intrebari, aruncandu-l in vortex-ul cumplit al unui cosmar trait cu ochii deschisi. De altfel, asa cum este citat si un comentariu de pe coperta a 4-a a volumului de la Crime Scene Press, „cand termini lectura, ai impresia ca tocmai ai scapat din logica teribila a unui cosmar”. In plus, chiar daca subiectul cartii a mai fost de nenumarate ori exploatat de alti autori ce au venit dupa tandemul Boileau-Narcejac sau de regizori in filmele lor (vezi doar „Girl Gone”, ca un prim exemplu), Cea care nu mai era ramane o piatra de temelie pentru acest gen literar, dar si o piatra de incercare pentru cei care se incumeta sa parcurga filele acestui atat de mic, dar atat de concentrat roman.
 
Nu in ultimul rand, trebuie sa amintesc si sa aplaud traducerea din limba franceza, realizata cu gratie, cu eleganta de Delia Tuica, care a reusit sa redea in romana atmosfera tensionata, agitata prin care este pus sa umble Ravinel, pastrand totodata spiritul limbii noastre, dar neaventurandu-se in lungimi inutile ale frazelor. Dimpotriva, majoritatea paginilor iti dau sansa sa descoperi propozitii scurte, taioase care, impreuna, formeaza un tobogan pe care iti este mai usor sa aluneci, in incercarea de a descoperi misterul din spatele crimei. In final, pot doar sa va recomand sa nu ocoliti acest nou volum aparut la Editura Crime Scene Press, sub ingrijirea atenta si pasionala a lui Alexandru Arion. Va garantez o satisfactie personala de indata ce veti da ultima pagina.

---