Café Gourmand, de Marius Constantinescu Editura Nemira, imprint Orion, București, 2022 Am spus-o de curând, dar o repet acum. Am avut o lungă perioadă de pauză într-ale scrisului. Fie că a fost vorba de o lipsă de inspirație, fie că muza mi-a indicat să stau departe de scena cuvintelor pentru o perioadă, fie din cauza unui burnout atât din punct de vedere al cititului, cât și al așternerii vorbelor pe hârtie (sau, mai degrabă, a tastării lor la laptop), cert este că nu mi-am mai prezentat gândurile în mod public de ceva vreme. Dar vorba lui Eminescu, „vreme trece, vreme vine”, a sosit momentul când mă întorc la una dintre marile mele pasiuni și necesități spirituale – aceea de a împărtăși cu alții ceea ce consider eu a fi artă, frumos, calitate și tot ce e pozitiv în jurul acestor cuvinte. Poate că uneori o asemenea dorință și acțiune pot părea semne ale unei infatuări. Dar vă asigur că nimic din ceea ce am în interior nu mă face megaloman. Pur și simplu, din frageda-mi pruncie, de la primele incursiuni în lumea spectacolelor sau a muzeelor am simțit nevoia să împărtășesc experiențele personale cu măcar încă o persoană. E drept, la început, era vorba de mama, de bunica maternă, de cele două persoane, așadar, care mi-au descoperit și mi-au întețit pasiunile pentru tot ceea ce ține de domeniul frumosului, atât din punct de vedere estetic, cât și metafizic, artistic. Poate tocmai de aceea, pe parcursul formării mele ca iubitor de muzică, literatură, film, pictură, sculptură, filosofie, mi-au fost far și călăuză părerile acestor două ființe feminine fără de care poate – ba nu, cu siguranță – astăzi nu aș fi ce și unde sunt. Recunosc faptul că undeva, într-un colțișor al sufletului, mi-a plăcut și îmi place să mă consider un cunoscător al multor ramuri ale artelor, de orice natură ar fi ele. De aici până la a fi cu adevărat un conaisseur mai e cale lungă și doar cei din jur vor putea să fie de acord sau nu cu această mică parte a credinței mele în mine însumi. Mă bucur, prin urmare, că pot să vă ofer și eu măcar o rază luminoasă și o frântură din sentimentele tumultoase pe care mi le-a dăruit lectura uneia dintre cărțile care vor rămâne de acum încolo la căpătâiul meu și după care mă voi ghida spiritual în multe dintre viitoare mele alegeri artistice (și nu numai!). Și o fac în felul în care aș fi făcut-o într-o discuție cu bunica ori în care o fac mereu într-una cu mama. Sincer, deschis și cu entuziasm, în același timp, sperând că voi reuși să trezesc curiozitate și să provoc pe cine va parcurge aceste rânduri să citească volumul despre care voi vorbi în continuare. Café Gourmand. Atât de simplu, și totuși atât de evocator, nu? Parfumat, îmbietor, elegant. Un titlu care ar sta bine și unui ghid plin de arome alese, dar și unei confesiuni de un rafinament aparte. Cartea lui Marius Constantinescu le îmbină pe amândouă cu o bucurie a scrisului și a împărtășirii cum rar am întâlnit la un jurnalist ori la un autor. Cu toate că volumul apărut la Editura Nemira este alcătuit din numeroase articole publicate de-a lungul timpului în diverse apariții editoriale online sau imprint, reviste culturale sau glossy, lectura lui s-a desfășurat asemenea celei ale unui roman sau eseu complex. Pagină după pagină se perindau prin fața mea cu bucuria celui care descoperă noi și noi povești și aventuri ale unui personaj principal preferat. Doar că nu sunt doar povești. Sunt întâmplări reale și personale ale celui care le dă glas, unul din idolii mei uman, artistici, culturali, dar și un model profesional pe care, până acum, nu l-a întrecut nimeni. Și toate acestea stau sub cupola acestui Café Gourmand, nu o carte, ci un loc în care mi-am putut odihni sufletul și în care mi-am reîncărcat bateriile, fiind totodată acel remediu al burnout-ului care mi-a bântuit existența de cititor și comentator în scris timp de mai bine de un an. Nici nu ar fi avut cum să nu fie un coup de foudre atât de răvășitor când vorbim de Marius Constantinescu și modul în care vede el cultura, arta și viața, dar și cum vorbește despre aceste puncte de vedere ale sale care se apropie atât de uimitor de mult de propriul meu fel de a gândi și simți. Coincidență? Poate, deși nu cred că această lectură a venit tocmai acum, când aveam cea mai multă nevoie de ea și de o lumină în întuneric doar dintr-o pură întâmplare. Asemenea momente sunt dinainte plănuite de o forță mai puternică spre a ne veni într-ajutor. Lucru care s-a și întâmplat, căci Café Gourmand a fost un colac de salvare într-o perioadă în care și cinci pagini de citit mi se păreau un infern și în care simplul gând de a mă așeza în fața unei foi sau a unui laptop pentru a scrie mă făceau să rămân fără aer. Dar...cu ce să încep în acest periplu al meu prin cea mai rafinată călătorie a spiritului și a simțurilor pe care am făcut-o până acum? Cu începutul ar trebui. Doar că...pentru mine acest volum în sine reprezintă un nou început. Chiar din primele două mini-capitole, cele dedicate de Marius Constantinescu mamei și tatălui său, am știut, am simțit că intru într-o lume destinată parcă mie. O lume în care iubirea pentru persoanele care te-au crescut și care te-au format le face să continue să existe zi de zi alături de tine (chiar dacă fizic nu mai sunt acolo), o lume în care în care prețuirea pentru artă și pentru meseriile ei este mai presus de orice altceva. Știu că o asemenea afirmație poate suna foarte egoist, dar recunoașteți că ați fost puși în fața unor creații fie literare, fie de altă natură, pe care le-ați considerat realizate special pentru inima și privirile voastre. Este și cazul meu cu Café Gourmand. Cum ar putea fi altfel atunci când parcurg pe nerăsuflate prima parte, intitulată Gulerul cămășii, în care autorul descrie cu atâta pasiune și patos bine temperat tot ceea ce ține de stilul personal al său, dar în care mă regăsesc atât de mult? Sigur că încă nu am ajuns al acel nivel mult-visat și mult-dorit pe care îl regăsesc povestit și dăruit nouă din și de rândurile atât de bine ticluite de condeiul lui Marius Constantinescu. Dar aceasta a fost doar o ușoară introducere în universul fascinant pe care urma să-l descopăr și în care urma să mă redescopăr pe mine, cel de acum câtva timp, de care aproape uitasem, din motive mai mult sau mai puțin obiective. Ce caut eu în viața mea este capitolul de-a lungul căruia au început cu adevărat să mi se reclarifice totul, înțelegând din nou lumea din jur, prin prisma nouă și, totodată atât de cunoscută mie pe care o citeam în paginile cărții de față. Sentimentul că uneori parcă mă simt depășit de tot ceea ce este nou, dar dorința de a rămâne tânăr în spirit, nevoia de a privi totul cu mai multă înțelegere, de a renunța la „gâlceavă” (pentru a cita direct din textul Spinări de șobolani), o introspecție lucidă în propriul suflet – toate acestea sunt aspecte la care am meditat în tot acest timp (și nu doar o dată) și pe care le-am regăsit explicit surprinse în rândurile acestui capitol. Cum aș putea să nu fiu încântat când mă trezesc gândindu-mă la ceea ce îmi repeta mereu bunicul – faptul că un profesor sau orice alt mediu de învățare trebuie să îți ofere „cheile bibliotecilor”, de orice natură ar fi ele, și nu să-ți dea „mură-n gură” informația necesară – în timp ce parcurgeam cu nesaț întâmplările și considerațiile pe care Marius Constantinescu le face în ceea ce privește televiziunea, acest mediu care îi este atât de drag și de apropiat? Căci, asemenea mie, și el concluzionează într-un mod cât se poate de frust, dar diplomat că acest mijloc de informare prin intermediul ecranului nu ar trebui să ne transforme în privitori pasivi, ucigându-ne imaginația și dorința de cunoaștere, ci ar trebui, dimpotrivă, să ne plaseze în mâini și gânduri tocmai acele chei pe care le menționa atât de des și al meu bunic. Alăturați acestor aspecte și cele regăsite în textul My two cents, în care am dat peste o confesiune cât se poate de sinceră și de transparentă în ceea ce privește meseria aceasta atât de frumoasă și deloc simplă care este cea de jurnalist cultural (din care mă simt mândru să fac parte). Nu vă dezvălui mai multe, căci vreau să vă las plăcerea descoperirii acestor gânduri atât de bine exprimate. Alături de tot ce am amintit până acum, există un alt atribut excepțional care m-a impresionat profund și care m-a făcut să-l privesc pe Marius Constantinescu cu și mai mult drag și respect (dacă era posibil să o fac mai accentuat decât până acum) – dragostea nemărginită ce o poartă frumoasei sale familii. Așa cum am spus deja, introducerea conține două părți dedicate părinților săi extraordinari, Luminița și Nicolae Constantinescu, două personalități de vază ale intelectualității românești, două vârfuri ale lumii muzicale pe care eu însumi le-a admirat enorm. Apoi, de-a lungul cărții am întâlnit nenumărate declarații de iubire pe cât de subtile și delicate, pe atât de pasionante față de minunata și talentata sa soție, Ioana Bâldea-Constantinescu, la rândul său o deosebită realizatoare de emisiuni culturale, dar și o scriitoare strălucită, așa cum o dovedesc cele două volume de succes ale sale, Dincolo de portocali și Nautilus, apărute la editura Humanitas. Nu în ultimul rând, sentimentele acelea de bucurie nemăsurată și de mândrie amestecate cu dragoste, toate aparținând unuia dintre cei mai fericiți tați pe care i-am citit m-au convins, dacă mai era nevoie, de locul pe vecie ocupat în inima sa de fiica celor doi, Maria. Câtă candoare, sensibilitate și delicatețe se regăsesc în textele dedicate acestor ființe atât de dragi, ceea nu mă face decât să sper că și eu voi reuși să regăsesc această fericire neprețuită cât mai curând. Una dintre cele mai importante reușite ale volumului a fost, pentru mine, faptul că m-a făcut să (re)descopăr câteva figuri importante din lumea muzicii și a operei despre care știam, pe care le ascultasem, dar fără o prea mare aplecare asupra fiecăreia dintre ele. Astfel, așa cum pe Marius Constantinescu l-a făcut să se reîndrăgostească de operă Leontyne Price, tot așa textul lui m-a făcut pe mine să mă reîntorc cu mult mai multă atenție asupra acestei uriașe și atât de speciale soprane cu un repertoriu foarte vast și divers. Nu pot să spun decât că e posibil să fi intrat și eu, asemenea autorului, într-o „eră Price”, căci chiar în timp ce notam primele idei pentru acest text pe care (sper) îl parcurgeți acum, am trecut prin câteva din ariile și rolurile marcante pe care această artistă de culoare din America le-a lăsat moștenire prin intermediul glasului său cu totul și cu totul de aur. Însă acestei „ere Price” eu îi mai adaug încă două – cea dedicată maestrei Virginia Zeani, o interpretă assoluta, cea care, așa cum afirmă pe bună dreptate autorul, a revoluționat rolul Violettei Valéry în anii `50-`60 ai secolului trecut și care a readus-o pe Lucia di Lammermoor în fața britanicilor în aceeași perioadă; și o „eră Jessye Norman”, una dintre cele mai complexe artiste pe care le-a avut scena lirică internațională și pe care, asemenea lui Leontyne Price, am (re)descoperit-o cu prilejul acestei miraculoase călătorii spirituale în mintea și sufletul unui scriitor pe potriva minții și sufletului mele. Cu toate că se află înaintea capitolului dedicat operei, l-am lăsat pentru final pe cel dedicat călătoriilor întreprinse de Marius Constantinescu pe acest glob pământesc ce uneori pare atât de vast încât nu-l poți cuprinde cu mintea, dar care este, totuși atât de mic pentru pasiunea unui adevărat iubitor de travel, așa cum este cel care a dat naștere acestei cărți, dar și cel care scrie rândurile de față. De ce am lăsat această parte pentru încheiere? Poate că vreau să adopt stilul francez de pour la bonne bouche sau pe cel anglofon – save the best for last. Lăsând la o parte iubirea pe care se pare că o purtăm amândoi călătoriilor, ceea ce m-a frapat și m-a făcut să rămân o clipă în plus înmărmurit în fața unei pagini a fost chiar începutul acestui capitol, care m-a aruncat direct în mijlocul capitalei Norvegiei, Oslo, pe care (întâmplător sau nu, deși tind să cred că nu) o voi vizita în zilele care urmează. Nu cred în coincidențe, așadar voi lua și acest lucru ca pe un semn că volumul Café Gourmand mi-a fost hărăzit spre a fi descoperit exact în acest moment, nici mai devreme, nici mai târziu. Se spune că anumiți oameni doar trec prin viața noastră, uneori ca niște îngeri, alteori pentru a ne învăța ceva, după care dispar. Pentru mine Marius Constantinescu, prin scrierile sale, prin personalitatea sa fascinantă, pe alocuri de-a dreptul renascentistă, îmi este și ghid și lumină și sper să nu îmi părăsească niciodată existența, așa cum cartea lui nu va părăsi niciodată locul aparte și de cinste pe care îl ocupă deja în biblioteca mea. Scriu și închei aceste rânduri în clipa propice pentru creație – târziu în noaptea de dinaintea plecării în Norvegia (un mai vechi vis care, iată, devine realitate), balansându-mă pe acordurile eterice ale compoziției finale ale lui Richard Strauss, Vier Letzte Lieder, în interpretarea magistrală a sopranei Jessye Norman, sub bagheta maestrului Herbert von Karajan, moment de grație descoperit la îndemnul chiar al autorului cărții apărute la imprintul Orion al excelentei edituri Nemira. Și nu încetez să mă minunez în fața unei întâmplări ea însăși parcă răsărită din alte lumi, o întâmplare care m-a retrezit la viață, mi-a redat pofta de cunoaștere, de împărtășire a simțirilor și gândurilor cu ceilalți, totul în timp ce mă redescopăr pe mine însumi. Chapeau, Marius Constantinescu!
0 Comments
Leave a Reply. |
Archives
August 2024
Categories |