Teatralitatea umanitatii in descompunere

​Suntem inconjurati de descompunere – morala, fizica, naturala, de toate felurile. Adeseori ne uitam in jurul nostru si ne intrebam cum de a „reusit” omul sa aduca planeta in acest hal de distrugere? Cum de nu a existat sau nu exista o forta care sa stavileasca aceasta dezagregare umana care influenteaza in egala masura specia noastra, dar si pe celelalte?! 

​Desigur, sunt intrebari retorice, caci raspunsul nu se va afla niciodata in posesia noastra. Poate ca asa trebuie sa se intample. Poate ca, totusi, acel Cineva de deasupra noastra a gandit foarte bine evolutia si involutia Pamantului si a asa-ziselor civilizatii omenesti. Si poate ca toate aceste transformari se vor dovedi, intr-un final, nu doar benefice, ci si necesare pentru planeta asta pulsand de viata. Sau poate ca nu. In orice caz, ceea ce este sigur este ca am apucat sa traim intr-o epoca foarte tulbure si tulburata de fenomene atat de diverse si de stranii si de tragice, incat te intrebi: „Pana unde mai poate sa se intinda coarda suferintelor?”

---

​Iata ce probleme, ce intrebari, ce framantari mi-a nascut vizionarea unui film nou-aparut pe Netflix, Kadaver. O productie norvegiana, filmul regizat de Jarand Herdal ridica niste problematici etern si universal valabile. Cu toate ca o face intr-un mod tipic pentru cinematografia nordica, creand si sustinand o atmosfera apasatoare de la un capat la altul, aceasta socanta si tulburatoare punere in imagini a unei societati post-apocaliptico-nucleare ne asaza oglinda aceea shakespeariana in fata, pentru a ne evalua sau re-evalua alegerile, gandurile, actiunile, faptele.  Nu vorbim de un film usor. Nicidecum! Este o realizare ambitioasa, facuta cu mijloace simple, fara efecte exagerate, incomoda in orice caz si care nu va fi acceptata si „inghitita” de un public larg, tocmai din cauza violentei prezentarii mesajelor sociale din spate. Cu toate acestea, sunt sigur ca se va dovedi un film care va ocupa un loc important in viitoare istorie a cinematografiei europene, mai ales cand (cu speranta si incredere) vom trece de aceasta perioada intunecata si ne vom uita in urma cu infricosare, dar cu usurare.
 
Distributia filmului a fost atent aleasa, reunind trei actori principali care stralucesc in intunericul acestei povesti terifiante. Gitte Witt ii da viata Leonorei, o fosta actrita care in prezent traieste intr-un oras care a fost spulberat de o catastrofa nucleara. Fizicul ei, gesturile, mimica fetei, toate o recomanda pentru acest tip de rol, care trebuie sa transmita publicului groaza, o tristete sfasietoare, dezamagire si resemnare – sentimente si stari prin care Witt trece cu usurinta si pe care le manuieste cu brio din poignet. Alaturi de ea, l-am descoperit pe Thomas Gullestad, care imbraca haina sotului Leonorei, Jacob. Actorul intruchipeaza un barbat plin de anxietati si frustrari in acea lume descompusa, dar care cumva reuseste sa-si mentina coloana vertebrala, aparand si, cel putin, incercand sa-si mentina familia pe linia de plutire a supravietuirii. Nu in ultimul rand, Thorbjørn Harr este cel care, dupa Gitte Witt, m-a impresionat cel mai mult. Cu o fizionomie teapana, cu o figura de tortionar innascut, Harr este in filmul lui Herdal creierul malefic din spatele unui proiect menit sa dea false sperante de viata „familiei” de actori pe care ii conduce spre fapte ingrozitoare. Actorul norvegian da dovada de forta interpretativa, caci convinge privitorul de fiecare gest, de fiecare grimasa de nebunie si de fiecare ridicare de spranceana. De altfel, sunt convins ca toti protagonistii din Kadaveri sunt experimentati actori de teatru, caci se poate observa la fiecare rigurozitatea, meticulozitatea cu care si-au studiat si construit personajele.

---

​Cat despre film in sine, poate ca nu este o capodopera cinematografica. Poate ca metodele de redare a povestii pe ecran nu sunt cele mai inspirate, fericite sau originale. Dar cu siguranta, regizorul Jarand Herdal a reusit sa redea acea atmosfera tipica unei societati post-apocaliptice, imbinand totodata un sentimente perpetuu de nenorocire si apasare, atat de bine-cunoscut celor care iubesc literatura si, in special, dramaturgia nordica. Nu pot sa nu ma gandesc la acelasi tip de stare incomoda pe care am incercat-o de fiecare data cand am deschis o carte cu piese de Strindberg sau cand am vazut un spectacol bazat pe unul din textele sale. Trebuie sa recunosc ca filmul lui Herdal mi-a amintit oarecum de Strigoii si de Domnisoara Iulia si aici ma refer, in special, la aerul acela de mister terifiant care strabate aceste doua capodopere strindbergiene, dar ma refer si la modalitatea de constructie si introspectie psihologica pe care autorul suedez le-a utilizat in teatrul si proza sa. Cu siguranta, si modalitatea desfasurarii si inlantuirii cadrelor, dar si culorile decorului folosit au ajutat din plin la crearea si stabilirea continua a acestei atmosfere gri, intunecate care se adauga din plin la o poveste si asa destul de tensionata si departe de a fi comoda.
 
Nu pot sa inchei aceasta scurta discutie despre Kadaver decat imbiindu-va sa-l urmariti, dar doar daca aveti starea necesara pentru a suporta o tematica dureroasa, exprimata in imagini cu un impact asemanator, dar care cu siguranta va va ridica nenumarate intrebari si va va provoca sa va ganditi cu mai multa atentie la ceea ce va doriti, la cum ati actionat in anumite situatii. Caci, pana la urma, suntem oameni, suntem egoisti (caci astfel e minunat construita fiinta umana) si, deci, pana unde am merge ca sa supravietuim si ca sa ne aparam familia, mentinand-o pe linia de plutire?! Canibalism, violenta, crima?! Sunteti determinati sa apelati la asemenea masuri extreme pentru siguranta voastra si a celor dragi? Urmariti Kadaver pe Netflix si poate veti ajunge la aceeasi concluzie din final a Leonorei. Sau poate ca nu...