Frumoasa nebunie a iubirilor de-odinioara

Lady L, coproductie 1965
Regie: Sir Peter Ustinov
Distributie: Sophia Loren, Paul Newman, Sir David Niven, Philippe Noiret
 
Perioada ante- si post-belica m-a fascinat inca din frageda pruncie...

​Ii multumesc pentru aceasta iubire de frumos si de altadata dragii mele bunici materne, Ileana Carstea, care inca de la varste foarte mici mi-a povestit cu un talent de povestitor hatru aparte nenumarate patanii prin care a trecut in copilarie si tinerete, precum si istorioare legate de parintii si bunicii ei. Toate aceste naratiuni fermecatoare le port cu mine in suflet mereu si ma intorc la ele de fiecare data cand vreau sa rememorez franturi din vremurile de odinioara, cand lumea era mai relaxata, mai voioasa, poate chiar mai fericita. Sigur ca adeseori, in povestile reale ale bunicii se strecurau picanterii, vorbe si intamplari deocheate, dar care ar fi farmecul lor fara aceste condimente atat de necesare? Nu, nu e vorba de vulgaritate ieftina, ba chiar gratuita. Dimpotriva, vorbim de lucruri normale, naturale, plasate bine in context si care fac din oamenii respectivi personaje interesante, complexe multi-fatetate. Oricum, erau oameni cu o moralitate net superioara acestor neica-nimeni care impanzesc societatea de astazi si care se dau drept mari intelectuali, lorzi si doamne, indivizi fara o personalitate si o coloana vertebrala, purtand niste masti kitchoase de mana a saptea, ascunzandu-se in spatele unei false pudibonderii gretoase. Fara nicio bravada, uneori e mai bine sa fii direct, sa pui cartile pe masa vorbind pe sleau, decat sa te fofilezi in spatele unei limbi de lemn, formata din cuvinte mari, pompoase si goale. Mergand pe aceeasi idee, cred ca e bine ca fiecare varsta sa-si aiba experientele ei mai mult sau mai putin frumoase, mai mult sau mai putin nebune, mai mult sau mai putin utile. Omul trebuie sa se si distreze pe acest pamant, sa iubeasca (chiar si de mai multe ori, caci nu suntem nicidecum o specie monogama si cine spune altceva se minte singur), sa cunoasca cat mai multa lume, sa socializeze, sa patrunda chiar si in lumea mondena. Cu alte cuvinte, sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Nu sunt intotdeauna adeptul expresiei latine carpe diem, dar din cand in cand, trebuie sa facem uz de ea.

---

​De ce o asemenea introducere la o recenzie de film, va veti intreba? Pentru ca pelicula despre care vorbesc azi si aici exact despre asta este: vremurile de altadata, cand lumea era mai libera de prejudecati, cand oamenii isi dadeau frau liber sentimentelor si dorintelor si isi indeplineau visele (oricat de nebunesti ar fi fost ele) cu asupra de masura. Lady L, o coproductie americano-europeana din 1965, in regia regretatului si inegalabilului Sir Peter Ustinov, avand in distributie un tertet de aur – Sophia Loren, Paul Newman si Sir David Niven – care interpreteaza cu aplomb si o doza strasnica de ironie bine plasata un triunghi amoros mai putin obisnuit, dar extrem de fermecator si amuzant. Scenariul picant, plin de umor tipic englezesc, se bazeaza pe unul dintre cele mai cunoscute romane ale maestrului francez Romain Gary, un exceptional povestitor si pictor in cuvinte al iubirilor stranii si al diverselor tipuri de caractere puse in tot soiul de situatii neasteptate. Nici nu putea sa iasa altceva decat o spumoasa comedie de epoca, asezonata cu numeroase gaguri subtile, aproape ducandu-ma cu gandul la filmele cu Stan si Bran. Ceea ce reuseste, totusi, filmul lui Ustinov este sa imbrace tot acest aspect de slapstick comedy intr-o fina haina de sensibilitate, delicatete si eleganta. Nimic nu este prea mult, exagerat sau sarjat, caci regizorul-actor a stiut sa tina bine fraiele cu care i-a condus pe actori printre numeroasele momente umoristice.

---

​Sophia Loren aduce pe ecran un nou rol in stilul celui din Madame Sans-Gêne, unul din filmele care a consacrat-o. Si in Lady L. actrita construieste un rol de spalatoreasa care trece prin diferite aventuri care o duc din lumea interlopa a Parisului de inceput de secol XX pana in cele mai scumpe castele din Marea Britanie, din anii ´60. Transformarea artistei dintr-o superba femeie cu sex-appeal intr-o lady octogenara este frapanta, atat datorita machiajului destul de bine realizat pentru vremea respectiva, cat si inflexiunilor vocii, dar mai ales datorita cameleonismului gesturilor pe care se vede cat-colo ca actrita le-a studiat indeaproape. Contrar aparentelor, La Loren nu este o actrita care merge prea mult pe intuitie, ci, mai degraba, pe o tehnica foarte bine stapanita, dar careia stie sa-i dea o aura de sentimentalism lipsit de orice urma desueta. Alaturi de ea, Paul Newman nu au cum decat sa straluceasca, desi recunosc faptul ca al doilea dintre ei m-a impresionat cu mult mai mult, atat din punctul de vedere al personajului (care se dovedeste a fi unul dintre cele mai empatice si frumos construite din cate am intalnit), cat si din cel al interpretarii. Nu pot foarte clar sa-mi explic, dar Newman nu are cum sa se scuture de acea smecherie de baietel de bani gata, de gigolo de cartier, care nu se imbina foarte usor cu atmosfera de Belle Époque ce insoteste filmul pe tot parcursul lui. Pe de cealalta parte, Niven a fost intotdeauna un adevarat gentleman, iar aceasta calitate este clar vizibila din modul in care rosteste replicile, din statura sa impozanta, din maniera eleganta a gesturilor. Alegerea sa si alaturarea cu Loren a fost o miscare inspirata a regizorului, caci astfel se pun mai usor in valoare calitatile si defectele ambelor personaje, adaugandu-se si o explicatie pentru actiunile celor implicati in poveste.

---

Lady L. este o realizare cinematografica absolut incantatoare, care nu te poate lasa rece, oricat de bine ti-ai fi construit zidul ala de obiectivitate. De altfel, nici nu mi-am propus sa fiu obiectiv in recenziile mele, caci consider ca un critic (fie el literar, teatral sau de alta natura) este om, cu gusturile sale, cu parerile sale, cu propriul bagaj cultural (acesta fiind o obligatie morala a tuturor celor care pornesc pe acest drum spinos al „datului cu parerea avizata”). Desigur, trebuie sa existe o oarecare distantare sentimentala fata de opera de arta in cauza, dar nu e recomandat sa se stearga orice urma de umanitate din discursul critic, caci se risca o duritate si o ariditate prea mare a textului. Asadar, permiteti-mi sa fiu subiectiv si sa adaug acest film la colectia mea de suflet, care imi va aduce mereu aminte de bunica mea si de-odinioara!
 
 
P.S.: Pentru doritorii de literatura, editura Humanitas Fiction va lansa in curand romanul lui Romain Gary, „Lady L.”, pe care imi propun sa-l devorez, caci sunt convins ca va fi o aventura literara interesanta si nebuna, in cel mai frumos sens al cuvantului.
 
 
Nota: 9/10
​