Farmecul discret al Rivierei Franceze

​To Catch a Thief (Cum sa prinzi un hot), 1955, regie: Alfred Hitchcock, cu: Cary Grant, Grace Kelly, Jessie, Royce Landis, John Williams, Charles Vanel
 
De cand am descoperit filmele americane care se petrec in strainatate, am fost mereu fascinat de cele care isi au actiunea plasata in idilicele peisaje ale Toscanei sau in luxul elegant al Coastei de Azur. De fapt, dintotdeauna, acestea au fost doua locuri care au suscitat o anumita atractie nu doar asupra mea, ci asupra oricui le vede, le viziteaza, le cunoaste. 

​Poate ca e vorba de atmosfera care imbina idilicul antic cu razele de soare mai mult sau mai putin blande; poate ca e vorba de populatia autohtona, care are un soi de ospitalitate care te face sa te simti oricand binevenit, atata timp cat nu iesi in evidenta in mod negativ. Poate ca sunt toate acestea si, in plus, un je ne sais quoi propriu doar acelor zone geografice. Iar cand locurile de mai sus sunt folosite pentru un film regizat de unul din cei mai iscusiti regizori din toate timpurile, experienta nu poate decat sa fie insutit mai placuta si mai provocatoare.

---

Asa s-a intamplat si cu To Catch a Thief, unul din cele mai fermecatoare, amuzante si, totusi, pline de suspans si surprize la tot coltul filme din creatia cinematografica a marelui Alfred Hitchcock, acest maestru al misterului pe marele ecran. Alegandu-si Riviera Franceza drept decor idilic pentru o poveste cu hoti, cu urmariri de masini pe coasta si cu multe momente de tensiune (ce-i drept, mai lejere decat in Psycho, Vertigo sau The Birds), Hitchcock a readus in atentia publicului doi actori cu care mai colaborase inainte: Grace Kelly (cu care regizorul facuse Rear Window si Dial M for Murder) si Cary Grant (care fusese distribuit in Suspicion si Notorious). Cu o asemenea distributie stralucitoare si cu un scenariu bine croit de John Michael Hayes, bazat pe romanul lui David Dodge, nu putea sa se nasca decat un clar succes de casa. Desi poate nu este la fel de reusit precum celelalte creatii ale lui Hitchcock, precum The Birds sau Psycho, To Catch a Thief este, totusi, o bucurie pentru ochiul si sufletul iubitorilor artei cinematografice. In primul rand, datorita distributiei de exceptie (tinand cont si ca este ultimul film facut de Hitchcock cu Grace Kelly), apoi datorita imaginii superbe, care alterneaza spatiile intunecate cu panoramele unice din zona Nisei (nu putem uita celebrele urmariri cu masina de-a lungul Coastei de Azur). Bineinteles, nu putem ignora nici stilul caracteristic regizorului britanic, fiind primul care a stiut sa imbine pe marele ecran suspansul extrem cu o nota fina de umor si ironie (si aici se poate face o paralela cu romanele Agathei Christie, in care comedia neagra abunda). La urma urmei, To Catch a Thief nu prezinta niciun aspect tragic sau prea terifiant, nu are parte de scene de cosmar (daca e sa ne raportam la alte realizari ale lui Hitchcock, precum Vertigo sau Spellbound), ci prezinta un aspect mai putin cunoscut din zona romanelor politiste – acela al vietii hotilor de bijuterii si toata aventura cu care le este asezonata existenta.

---

​Nu pot sa nu remarc prezenta foarte placuta si binevenita a uneia din cele mai interesante si talentate actrite de la Hollywood, Grace Kelly (viitoare printesa Grace de Monaco). Performanta sa actoriceasca din aceasta pelicula este demna de cele mai inalte aprecieri si laude, caci a stiut sa alterneze gratia si eleganta care o caracterizau cu o forta de expresie si cu dezvaluirea mai multor fatete diferite ale aceluiasi personaj, in aparenta naiv si nestiutor, dar care se dovedeste a fi chiar mai iscusit decat hotul din titlu. Distribuirea ei in film a fost, cu adevarat, acel stroke of genius tipic lui Hitchcock, care niciodata nu trecea cu vederea peste aspectul actoricesc al starurilor sale, stiind sa le puna in valoare prin propriile metode, fara sa le eclipseze, dar si sa se auto-afirme, in acelasi timp (o calitate tot mai rara la regizorii de teatru si de film de astazi). Facand o sarmanta pereche cu Grace Kelly, Cary Grant ofera o noua performanta fermecatoare, asa cum numai el putea sa o faca. Nu e de mirare ca femeile il doreau, iar barbatii voiau sa fie ca el atat de mult, incat se pare ca la un moment dat el insusi ar fi declarat: „Uneori si eu imi doresc sa fiu Cary Grant”. Urmarindu-l in rolul lui John Robie, hotul retras din activitate, care trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia apeland tocmai prin metodele la care renuntase, mi-am amintit de celelalte roluri pe care le-a creat alaturi de Hithcock (desi parca nici unul nu a fost la fel de amuzant si charming precum acesta) din Notorious sau North by Northwest. John Robie i se potriveste manusa lui Cary Grant, prin simplul fapt ca, in ciuda faptului ca este un fost bandit, este unul cu staif, care si-a dorit mereu o viata pe picior mare, este un aristocrat al „meseriei” sale, un atribut pe care Grant il avea si il etala din plin. Nu sunt de trecut cu vederea nici prezentele interesante ale lui Jessie Royce Landis, eleganta doamna americana, plina de idei liberale, deschisa la o posibila relatie a fiicei ei (Grace Kelly) cu un eventual hot de bijuterii, si nici a lui John Williams, simpaticul si  etern prudentul reprezentant al firmei de asigurari de bijuterii de care Robie este acuzat ca le-ar fi furat.

---

​Iata, deci, o experienta cinematografica pe care o recomand oricarui iubitor de film, de intrigi politiste si de imagini panoramice frumoase. Desigur, nici cei care apreciaza un joc actoricesc curat, elegant, clasic, nu vor fi dezamagiti de prezenta pe ecran a acestor staruri de altadata care inca atrag privirile cinefililor din ziua de astazi. Asadar, inchei primul articol din noua rubrica dedicata filmelor de altadata a Republicii Kritica cu indemnul de a nu ocoli acest tip de cinematografie, fara de care cea de-a saptea arta de astazi nu ar fi putut exista.